Sfantul Ioan Gura de Aur 

,,De ce unii răi sunt pedepsiţi din lumea aceasta, şi de ce nu toţi,,

Zice-va cineva: Iată acela, bogatul, care săvârşeşte asuprirea, hrăpirea, nedreptatea - care în fiecare zi doseşte din cele ale săracilor, şi nu are nimic a suferi.
Şi iată altul, care-şi petrece vremea în bunătate, în cumpătare, în dreptate, şi care-i împodobit cu toate florile virtuţii, şi cu toate acestea se zbate în sărăcie, în boli şi în alte necazuri.

Aşadar, acestea vă scandalizează? Da. 

Atunci, dacă vedeţi mulţi din cei ce săvârşesc hărăpire, loviţi de pedepse – şi pe alţii sau chiar pe unii din cei ce trăiesc în virtute bucurându-se de îndestulările pământeşti, de ce nu întoarceţi judecata şi nu daţi dreptate Domnului?

Pentru că tocmai aceasta este ce mă scandalizează mai mult.

De ce dintre doi oameni răi, unul e pedepsit, iar pe celălalt îl ocoleşte pedeapsa? Şi dintre doi oameni buni, de ce unul e îndestulat, iar celălalt trăieşte în încercări?
Aceasta este tocmai o prea înaltă arătare a dumnezeieştii înţelepciuni. Dacă Dumnezeu ar pedepsi aici pe pământ, pe toţi cei răi şi ar cinsti pe toţi cei buni, zadarnică ar mai fi ziua judecăţii.

Dacă, dimpotrivă, n-ar pedepsi pe nici un păcătos şi n-ar da cinstire nici unui drept, răii ar ajunge mai răi şi încă foarte răi, şi acei cărora le place a huli pe Dumnezeu încă şi mai mult L-ar huli, şi ar zice că înţelepciunea este cu totul lipsă de la cârma acestei lumi. 

Aşa că, dacă acum, când răii sunt câteodată pedepsiţi, iar bunii câteodată răsplătiţi, ce s-ar zice dacă nimic din acestea nu s-ar petrece? Ce cuvinte nu s-ar rosti?
Pentru aceasta Dumnezeu pedepseşte pe unii răi şi nu pe toţi - şi cinsteşte pe unii buni, dar nu pe toţi. El nu pedepseşte pe toţi păcătoşii, ca să vă încredinţeze că este înviere.
Pedepseşte pe anumiţi, ca să sensibilizeze, prin teama pe care le-o strecoară în suflet, pe indiferenţi. 

Asemenea, El cinsteşte pe unii buni, ca să atragă, prin dulceaţa acestei cinstiri şi pe alţii la dragostea de virtute; dar nu-i cinsteşte pe toţi, ca să vă facă să înţelegeţi că este o altă vreme când toţi îşi vor primi răsplata. 

Dacă ar fi toţi răsplătiţi, aici, după virtutea lor, greu s-ar mai putea crede în înviere, şi, dacă nimeni n-ar fi răsplătit după virtutea lui, apoi mulţimea omenească încă şi mai indiferentă s-ar face.
Iată pentru ce Dumnezeu pedepseşte pe unii şi nu pedepseşte pe alţii. El slujeşte astfel şi celor pe care-i pedepseşte, spălând răutatea unora şi făcând pe alţii mai înţelepţi prin pedepsirea acelora… 

 Bucuria lăuntrică nu poate fi răpită omului de bine

Ceea ce ne trebuie, este ca ţinta tuturor faptelor noastre şi tot ceea ce ni se întâmplă, să fie iubirea de Dumnezeu. 

Când vom avea adânc înfiptă această rădăcină în sufletul nostru, nu numai bunul trai, cinstirea, rangurile, luările în seamă, ci şi defăimările, vorbirile de rău, ocările asupririle, chinuirile, toate acestea, într-un cuvânt, vor purta pentru voi roade de bucurie.

După cum rădăcinile pomului înşile sunt amare şi cu toate acestea din ele ies roade care ne plac, tot aşa întristarea după voia lui Dumnezeu ne va aduce o mare bucurie.
Ştiu cei ce adesea s-au rugat şi-au vărsat lacrimi în suferinţă, câtă bucurie au cules, cum şi-au simţit conştiinţa curăţită şi de jos s-au ridicat cu o şi mai mare de nădejde.

Cum totdeauna am zis, nu din firea lucrurilor, ci din înclinările noastre se ivesc, necontenit, întristarea sau bucuria. Aşadar, de vom face ca ele să fie ceea ce se cade să fie, avem bun temei de bucurie neamestecată. Cât priveşte trupul, felul văzduhului şi înrâuririle dinafară îi pricinuiesc mai puţin rău sau mai puţin bine decât propria lui alcătuire. Tot asemenea este şi pentru suflet, ba încă mai limpede, căci asupra trupului vine de se năruie trebuinţa cea trupească, pe când, pentru suflet, totul este atârnător de voinţă.
Dacă râvniţi după mulţumire, nu urmăriţi bogăţia, nici sănătatea trupească, nici slavă, nici puterea, nici luxul, nici ospeţele desfătătoare, nici veşmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora.
Ci căutaţi înţelepciunea cea după Dumnezeu, şi alegeţi calea virtuţii. Şi nimic din ce este, nimic din ce poate fi, nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhneşte pe alţii, vouă vă va spori bucuria… 

 Remuscarea

Înaintea pedepselor din viaţa de dincolo, chiar în lumea aceasta, cei răi, trăitori în păcat, sunt pedepsiţi. 

Nu-mi vorbiţi fără să nu-l fi văzut mai îndelung, pe omul acela, care se bucură de-o masă îmbelşugată, care-i acoperit cu veşminte arătoase, care merge înconjurat de alai de slujitori, care ştie să parvină, ci cugetaţi la conştiinţa lui. Veţi vedea acolo o mare nelinişte pricinuită de păcate, o temere neîncetată; mintea ridicându-se, ca într-un tribunal, pe jilţul regesc al conştiinţei, făcând pe judecătorul, şi chemând să vie, sub chip de călăi, toate gândurile rele, voinţa ticăloasă, sfarâmând-o în lovituri din pricina greşelilor săvârşite, dojenind-o cu asprime, chiar când nimeni n-ar şti de aceste greşeli, ci numai Dumnezeu care, singur, le vede pe toate.

Cel ce săvârşeşte adulterul, chiar când e nesfârşit de bogat şi nimeni nu-l învinuieşte, necontenit singur pe sine se învinuieşte; plăcerea, îi este clipă, apăsarea, durată… El duce cu sine un gâde nemilos, conştiinţa lui.

Se osândeşte pe sine, n-are răgaz să răsufle -în pat, la masă, noaptea, adesea în vis, vede nălucirile păcatului său, are destinul lui Cain, este neliniştit şi plânge pe pământ - şi fără ca nimeni să ştie, duce în sine, fără încetare, un foc. Aceeaşi soartă au hrăpitorii şi tâlharii. Aceeaşi, lacomii şi, într-un cuvânt, toţi cei ce trăiesc în păcat. Iar să poţi cumpăra pe acest judecător lăuntric e cu neputinţă. 

 Zgârcitul şi osânditul la ocnă

Zgârcenia nu lasă pe iubitorii ei să se bucure de o stare mai bună decât cei osândiţi la ocnă. Ca să ne dăm seama cât de nefericiţi sunt, ascultaţi, vă rog, cum e cu unii şi cum e şi cu ceilalţi.

Se ştie că pământul din care se scoate sarea, are în adâncimile lui întunecoase, multe ascunzişuri. Ocnaşul primeşte, când intră în ea o lampă şi un târnăcop, şi mai duce cu el o mică sticluţă din care, picătură cu picătură, varsă untdelemn în lampa sa, căci, după cum am spus acolo, chiar în miezul zilei stăpâneşte un întuneric fără egal. Când vine vremea să-şi ia necăjita-i hrană, el, osânditul, nu ştie cât e ceasul. Dar temnicerul, deasupra capului lui, zguduie prăpastia cu glasul său. E semn că ziua s-a sfârşit. Nu vă cutremuraţi la o asemenea privelişte?

Să   vedem   însă,   dacă  zgârciţii   nu   îndură suferinţe încă şi mai crude ca acestea. Au un temnicer încă mai aspru - zgârcenia - cu atât mai neînduplecat, cu cât trupul lor le ţine sufletele în obezi. Şi întunericul în care zac e încă şi mai groaznic decât acel din ocnă; în tot locul unde merg, îl duc cu sine. Ochiul sufletului lor este stins.

Aşa că Hristos îi socoteşte întru totul nefericiţi când zice: “Dacă lumina care-i în voi este întuneric, atunci adâncurile întunericului ce sunt?”. Ocnaşii au măcar o lampă care-i luminează, zgârciţii nici chiar pe aceasta n-o au, aşa că la tot pasul cad în prăpăstii. Ocnaşii când vine noaptea ies la lumină şi se adăpostesc în lăcaşul deschis nefericiţilor zilei, adică somnul, cât despre zgârciţi, ei nu au acest privilegiu din pricina lăcomiei. Până şi noaptea îi frământă grijile şi, fără ca nimeni să-i tulbure, chiar în miezul celei mai mari linişti, ei se macină în sine.

Sfantul Ioan Gura de Aur ,, Cuvinte alese,,
EDITURA REINTREGIREA, ALBA-IULIA 2002