Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri.
Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu ati lucrat nevointa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-ati îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-ati mângâiat pe cel întemnitat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei.
De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce tine poruncile Mele.
Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu tine poruncile Mele
Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu ati avut dragoste şi, pentru că nu ati avut dragoste, nu puteti intra în cămara dragostei“.
Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă.
De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărătia cerurilor.
Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viată.
Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viata lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale... Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curătim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăti potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară.
Omule, prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurătit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate.
Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă fată, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm.
Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simtăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discutii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi.
Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osânditi, şi dacă judecăm, vom fi judecati; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu. Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce.
Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenti să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.
Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi ne îmbrăcăm decent.Sa nu fim pricina de sminteala. Şi venind omul să se curătească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc.
Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinta, nu am fost învătat şi poate prin neatentia îmbrăcămintii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu pozitia mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“ “- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“ Atunci sufletul acela va fi tintuit de vinovătie şi astfel judecata va fi pe măsură.
Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenti la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată... şi acolo vor fi spuse toate.
Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curătim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră.
Şi unde simtim vinovătie, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viata feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării.
Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăire. Cum se face curătirea?
Curătirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăintă. De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseteze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe...
Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovătia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinta, vom vedea că în viata noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenti?
Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.
De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiti.
Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă.
Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este.
Vedeti cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiti în ceasul mortii?
Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul.
Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“.
Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic.
Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuti şi tu cu faptele tale“.
Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr.
Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viată, ar trebui să ne fie lectie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata.
Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinta nu va mărturisi împotriva noastră, vom simti un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla.
De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenti, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine.
De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăintă şi să ne întoarcem la Dumnezeu.
Parintele Efrem Athonitul ,, Despre credinta si mantuire,, Editura Bunavestire, Galati 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu