Cel ce zice ca pe Dumnezeu iubeste insa pe aproapele sau uraste, "mincinos este".
Omul este chip al lui Dumnezeu, el este si o fiinta spirituala ce are menirea desavarsirii aici, pe Pamant.
Desavarsirea inseamna inima libera de pacat, curatirea de patimi si indumnezeirea ( desavarsirea ) prin Harul Duhului Sfant.
Tendinta spre comuniune, care este iubirea, nu vizeaza numai persoanele omenesti, ci ultima ei tinta este Dumnezeu. Ca si in iubirea omeneasca, este nevoie de reciprocitate, adica de coborarea lui Dumnezeu la om in iubire si de inaltarea acestuia la Dumnezeu in iubire. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in chip de om, ca sa restabileasca relatia de iubire dintre om si Dumnezeu, tulburata de pacat.
Trebuie sa precizam ca Dumnezeu este Cel ce ne-a iubit intai. Iubirea noastra catre El este iubire-raspuns, e raspunsul spiritului uman la iubirea ce ne-a aratat-o si ne-o arata Dumnezeu.
Daca ai iubire de Dumnezeu, atunci raspundem cu iubire '; intre noi si Dumnezeu se realizeaza o asa unitate incat suntem "un duh" cu Iisus Hristos, asa ca ramanem in El si El in noi, viem in El si El in noi, devenind salas al Sfintei Treimi si participind la viata ei prin har.
Trebuie sa precizam ca Dumnezeu este Cel ce ne-a iubit intai. Iubirea noastra catre El este iubire-raspuns, e raspunsul spiritului uman la iubirea ce ne-a aratat-o si ne-o arata Dumnezeu.
Daca ai iubire de Dumnezeu, atunci raspundem cu iubire '; intre noi si Dumnezeu se realizeaza o asa unitate incat suntem "un duh" cu Iisus Hristos, asa ca ramanem in El si El in noi, viem in El si El in noi, devenind salas al Sfintei Treimi si participind la viata ei prin har.
"Iata, stau la usa si bat - zice Mantuitorul. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). Iar "cina" aceasta inseamna unire: "Petrece intru Mine si Eu in el" (Ioan VI, 56). Caci "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (1 Ioan IV, 16).
Dar in Dumnezeu ( trairea in Har ) omul nu iubeste numai pe Dumnezeu, ci intreaga creatura ( pe aproapele si intreg cosmosul).
Dar in Dumnezeu ( trairea in Har ) omul nu iubeste numai pe Dumnezeu, ci intreaga creatura ( pe aproapele si intreg cosmosul).
Daca iubesti pe Dumnezeu, iubesti si ceea ce iubeste Dumnezeu. De aceea, cel ce zice ca pe Dumnezeu iubeste insa pe aproapele sau uraste, "mincinos este". "Cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe fratele sau" (1 Ioan IV, 20, 21).
Iubirea de Dumnezeu trebuie sa aiba urmatoarele insusiri :
Iubirea de Dumnezeu trebuie sa aiba urmatoarele insusiri :
a) sa fie mai presus de orice si neconditionata ;
b) sa fie interna si lucratoare i
c) sa fie statornica.
Vorbim adesea despre iubire sau despre dragoste, numind, în fapt, realităţi distincte: „îmi iubesc soţia”, „îmi iubesc meseria”, „îmi iubesc pisica” sau „iubesc liniştea”, am „dragoste de ţară”, „fac dragoste” etc. etc. etc. Dar chiar şi atunci când ne raportăm la o anume iubire, faptele noastre nu urmează declaraţiilor noastre entuziaste.
Spre exemplu: Spunem că ne iubim familia, dar când am spălat ultima dată un vas murdar lăsat în chiuvetă de unul dintre casnicii noştri? Suntem convinşi, chiar, că ne iubim biserica în care ne rugăm, dar când am cerut preotului să ajutăm şi noi o jumătate de oră la curăţenia ce trebuie să se facă în orice casă, cu atât mai mult în „casa Domnului”?
Deseori ne păcălim pe noi înşine că avem dragoste sau că iubim: facem afirmaţii în acest sens, dar sentimentele noastre sunt extrem de superficiale; la primul test mai serios se spulberă, ca un balon de săpun.
Un astfel de test vom da la sfârşitul nostru şi al acestei lumi. Atunci va avea loc ceea ce se numeşte, îndeobşte, Înfricoşătoarea Judecată.
Criteriul după care Împăratul îi va împărţi pe oameni în două, „precum desparte păstorul oile de capre”, este cel al iubirii faţă de aproapele.
Vom fi binecuvântaţi să moştenim împărăţia „cea pregătită nouă de la întemeierea lumii” sau ne vom duce, ca blestemaţi, „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”,în funcţie de cât am iubit.
Căci a purta grijă de cel flămând, de cel însetat, de cel străin, de cel gol, de cel bolnav sau de cel întemniţat înseamnă a avea dragoste.
E cumplit lucru să constaţi, la o astfel de judecată, că nu era nevoie să faci lucruri mari în viaţă spre a dobândi mântuirea, ci doar să ai o inimă deschisă către celălalt. Să fii atent, cât de puţin, la nevoile lui, să-i arăţi compasiune, să-l primeşte în viaţa ta, aşa cum este ea. Iubirea ţine oamenii împreună, între ei şi cu Dumnezeu. Neiubirea cască o prăpastie între mine şi celălalt. Prăpastia asta se mai numeşte şi iad.
Celor care îşi închipuie că au dragoste, în sensul desăvârşit al cuvântului, le propun un test pe care şi-l pot aplica deja în această viaţă, înainte de a ajunge la Înfricoşătoarea Judecată. Mi-a fost recomandat şi mie de cineva, e foarte simplu: nu trebuie decât să înlocuim, în binecunoscutulimn al dragostei din prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în versetele de la 4 la 8 ale capitolului 13, cuvântul dragoste cu propriul nostru nume. Spre exemplu, dacă aş pune numele meu, Constantin, aş obţine următoarele afirmaţii: „Constantin îndelung rabdă; Constantin este binevoitor, Constantin nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Constantin nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Constantin nu cade niciodată”. Acum să facem evaluarea: pot eu mărturisi că sunt adevărate aceste declaraţii? Chiar dacă aş îndrăzni să spun „da”, faptele mele mă contrazic. Testul îmi spune, aşadar, că eu nu am dragoste. Cel puţin, nu încă, nu în sensul desăvârşit al cuvântului. Dar pot să am, în schimb, nădejde că Dumnezeul în Care cred mă poate ajutasă iubesc cu iubirea Lui, singura care poate trece cu succes un astfel de test.
Cea mai sănătoasă atitudine, în dragoste, e să recunoşti că nu iubeşti desăvârşit. Dacă spunem că avem o astfel de dragoste, ne amăgim pe noi înşine. Dar dacă îmi constat şi-mi asum neiubirea, apoi accept iubirea lui Dumnezeu pentru mine şi Îi cer Lui să-mi umple inima cu iubire dumnezeiască, atunci am făcut, cu adevărat, primul pas în a dobândi iubirea cea nepieritoare: aceea pe care nimeni nu o mai poate lua de la noi şi singura avere pe care o putem lua cu noi în veşnicie.
Vorbim adesea despre iubire sau despre dragoste, numind, în fapt, realităţi distincte: „îmi iubesc soţia”, „îmi iubesc meseria”, „îmi iubesc pisica” sau „iubesc liniştea”, am „dragoste de ţară”, „fac dragoste” etc. etc. etc. Dar chiar şi atunci când ne raportăm la o anume iubire, faptele noastre nu urmează declaraţiilor noastre entuziaste.
Spre exemplu: Spunem că ne iubim familia, dar când am spălat ultima dată un vas murdar lăsat în chiuvetă de unul dintre casnicii noştri? Suntem convinşi, chiar, că ne iubim biserica în care ne rugăm, dar când am cerut preotului să ajutăm şi noi o jumătate de oră la curăţenia ce trebuie să se facă în orice casă, cu atât mai mult în „casa Domnului”?
Deseori ne păcălim pe noi înşine că avem dragoste sau că iubim: facem afirmaţii în acest sens, dar sentimentele noastre sunt extrem de superficiale; la primul test mai serios se spulberă, ca un balon de săpun.
Un astfel de test vom da la sfârşitul nostru şi al acestei lumi. Atunci va avea loc ceea ce se numeşte, îndeobşte, Înfricoşătoarea Judecată.
Criteriul după care Împăratul îi va împărţi pe oameni în două, „precum desparte păstorul oile de capre”, este cel al iubirii faţă de aproapele.
Vom fi binecuvântaţi să moştenim împărăţia „cea pregătită nouă de la întemeierea lumii” sau ne vom duce, ca blestemaţi, „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”,în funcţie de cât am iubit.
Căci a purta grijă de cel flămând, de cel însetat, de cel străin, de cel gol, de cel bolnav sau de cel întemniţat înseamnă a avea dragoste.
E cumplit lucru să constaţi, la o astfel de judecată, că nu era nevoie să faci lucruri mari în viaţă spre a dobândi mântuirea, ci doar să ai o inimă deschisă către celălalt. Să fii atent, cât de puţin, la nevoile lui, să-i arăţi compasiune, să-l primeşte în viaţa ta, aşa cum este ea. Iubirea ţine oamenii împreună, între ei şi cu Dumnezeu. Neiubirea cască o prăpastie între mine şi celălalt. Prăpastia asta se mai numeşte şi iad.
Celor care îşi închipuie că au dragoste, în sensul desăvârşit al cuvântului, le propun un test pe care şi-l pot aplica deja în această viaţă, înainte de a ajunge la Înfricoşătoarea Judecată. Mi-a fost recomandat şi mie de cineva, e foarte simplu: nu trebuie decât să înlocuim, în binecunoscutulimn al dragostei din prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în versetele de la 4 la 8 ale capitolului 13, cuvântul dragoste cu propriul nostru nume. Spre exemplu, dacă aş pune numele meu, Constantin, aş obţine următoarele afirmaţii: „Constantin îndelung rabdă; Constantin este binevoitor, Constantin nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Constantin nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Constantin nu cade niciodată”. Acum să facem evaluarea: pot eu mărturisi că sunt adevărate aceste declaraţii? Chiar dacă aş îndrăzni să spun „da”, faptele mele mă contrazic. Testul îmi spune, aşadar, că eu nu am dragoste. Cel puţin, nu încă, nu în sensul desăvârşit al cuvântului. Dar pot să am, în schimb, nădejde că Dumnezeul în Care cred mă poate ajutasă iubesc cu iubirea Lui, singura care poate trece cu succes un astfel de test.
Cea mai sănătoasă atitudine, în dragoste, e să recunoşti că nu iubeşti desăvârşit. Dacă spunem că avem o astfel de dragoste, ne amăgim pe noi înşine. Dar dacă îmi constat şi-mi asum neiubirea, apoi accept iubirea lui Dumnezeu pentru mine şi Îi cer Lui să-mi umple inima cu iubire dumnezeiască, atunci am făcut, cu adevărat, primul pas în a dobândi iubirea cea nepieritoare: aceea pe care nimeni nu o mai poate lua de la noi şi singura avere pe care o putem lua cu noi în veşnicie.
sa iuiubim pe Dumnezeu,mai mult decat orice ,neconditionat,sa l iubim cu toata inimacu tot sufletul,este prima porunca pt.adevaratul crestin
RăspundețiȘtergere