ACATISTUL MAICII DOMNULUI ,,BUCURIA TUTUROR CELOR NECĂJIȚI,,

Troparul

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu, Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia ce împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere mie iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare şi, la sfârşitul meu, trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa Raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de Sus cel preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse; de strălucirea luminii Treimii celei cu trei străluciri şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Cărei slave şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi sfinţii, că toate le poţi, ca Maica Împăratului celui Atotputernic. Şi acum, dar mai ales în acest ceas, mă auzi pe mine, cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc ţie cântare de rugăciune aşa:

Condacul 1

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din veşnica moarte, prin darul Celui ce S-a născut din tine, Hristos Dumnezeul nostru şi prin mijlocirea ta cea de maică înaintea Lui, aducem ţie, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi robii tăi din toate nevoile şi suferinţele, care strigăm ţie: Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Icosul 1

Îngerul cel mai înainte stătător din Cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu, Bucură-te!; vestind, prin Dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască din tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi, cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă strigăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi cei păcătoşi
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei
Bucură-te, ceea ce ne curăteşti de întinăciunea păcatelor
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre
Bucură-te, cea cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului
Bucură-te, scară cerească, pe care s-a pogorât la noi Domnul
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 2-lea

Văd izvoare de minuni revărsându-se de la sfânta ta icoană, Născătoare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie; că tu, fiind bună, eşti grabnic ajutătoare tuturor; apărătoarea celor asupriţi, nădejdea celor deznădăjduiţi, mângâierea celor întristaţi, hrănitoarea celor flămânzi; celor goi îmbrăcăminte, celor feciorelnici curăţie, celor străini bună povăţuitoare, celor osteniţi sprijinitoare, orbilor vedere; celor surzi bună auzire, celor bolnavi grabnică vindecare. Pentru aceasta, după cuviinţă, cu mulţumire cântăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Pricina cea neînţeleasă a chinurilor cumplite care vin asupra noastră, căutând noi să o înţelegem, către tine alergăm, o, Maică şi Fecioară, mângâiere şi mântuire cerând. Iar tu, ca ceea ce eşti bună, învaţă-ne pe noi a alege dintr-însele purtarea de grijă, cea cu milostivire, a Fiului tău şi Dumnezeului nostru Celui bun, spre mântuirea sufletelor noastre şi spre curăţirea păcatelor noastre cele de multe feluri, şi cu bucurie strigăm ţie:
Bucură-te, adăpostire bună a celor înviforaţi
Bucură-te, întărire a celor ce slăbesc în credinţă
Bucură-te, ceea ce eşti singura Maică a milostivirii
Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor ce sunt în nevoi şi în necazuri
Bucură-te, ceea ce prin necazuri curăţeşti păcatele noastre
Bucură-te, ceea ce prin întristări vindeci neputinţele noastre cele sufleteşti şi trupeşti
Bucură-te, ceea ce ne înveţi pe noi a nu iubi bunătăţile acestei lumi deşarte şi trecătoare
Bucură-te, ceea ce ridici mintea noastră din lumea cea deşartă, la cele mai presus de lume
Bucură-te, ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească, către dragostea lui Dumnezeu cea cerească
Bucură-te, ceea ce, chiar şi în suferinţele noastre, ne dai nouă mângâiere şi viaţă plină de dar
Bucură-te, făgăduinţa bunătăţilor celor cereşti
Bucură-te, mijlocitoarea bucuriei celei veşnice
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 3-lea

Cu putere de Sus mă întăreşte Stăpână preabună, pe mine robul tău care sunt neputincios sufleteşte şi trupeşte, şi mă învredniceşte de cercetarea şi de purtarea ta de grijă, alungând negura mâhnirii şi a întristării de care sunt cuprins, ca prin tine, fiind mântuit, pururea să cânt lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având nespusă bogăţie de milostivire, tuturor celor necăjiţi le întinzi mână de ajutor, tămăduind neputinţele, vindecând bolile şi patimile. Pentru aceasta, Stăpână preabună, nu trece cu vederea pe robii tăi, care zac pe patul durerii şi strigă ţie:
Bucură-te, comoara de mult preţ a milei tale
Bucură-te, ceea ce eşti nădejdea celor deznădăjduiţi
Bucură-te, tămăduirea trupurilor noastre
Bucură-te, mântuirea sufletelor noastre
Bucură-te, puternică ajutătoare a celor neputincioşi
Bucură-te, apărătoare şi întărire a celor ce slăbesc în credinţă
Bucură-te, ceea ce mânia lui Dumnezeu, cu rugăciunile tale, degrab o potoleşti
Bucură-te, ceea ce, cu puterea rugăciunilor tale, patimile noastre le potoleşti
Bucură-te, vedere a orbilor şi auzire a surzilor
Bucură-te, umblare a şchiopilor şi vorbire a muţilor
Bucură-te, vindecare prin credinţă a celor bolnavi
Bucură-te, că prin tine, după măsura credinţei, se dau vindecările
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 4-lea

De felurite necazuri, de ispite şi de nevoi sunt cuprinşi robii tăi, ale căror greutăţi nu le mai pot răbda; dar tu, fiind Maică milostivă a Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, ridică mâinile tale către Fiul tău, rugându-L să caute spre întristarea inimii robilor tăi, şi din adâncul deznădejdii să ne ridice pe noi, care cu credinţă cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Preasfânta Fecioară şi Maică cele spuse mai înainte de Dreptul Simion, ca „prin însuţi sufletul tău va pătrunde sabia”, ai păzit aceste cuvinte întru inima ta, ştiind că bucuria de maică pentru Fiu este împletită cu multe necazuri în lumea aceasta. De aceea tu, ca ceea ce ştii necazul şi suferinţa întru toate, cunoşti şi întristarea noastră; şi ca ceea ce eşti singura Maică a tuturor, auzi-ne şi pe noi, care cu credinţă strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce ai născut lumii bucurie, pe Hristos Mântuitorul nostru
Bucură-te, ceea ce izbăveşti lumea din necazuri cu mijlocirile tale
Bucură-te, ceea ce ai răbdat ocările şi clevetirile asupra Fiului tău
Bucură-te, ceea ce, cu patimile Lui, dimpreună ai pătimit
Bucură-te, mângâierea maicilor celor întristate
Bucură-te, ceea ce ne păzeşti, cu darul Fiului tău
Bucură-te, a noastră grabnică ajutătoare întru toate nevoile
Bucură-te, îndreptarea şi povăţuitoarea celor rătăciţi
Bucură-te, hrana şi păzitoarea pruncilor
Bucură-te, povăţuitoarea tinerilor
Bucură-te, Maica celor sărmani
Bucură-te, sprijinul şi mângâierea văduvelor
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 5-lea

Văzând sângele cel dumnezeiesc al Fiului tău vărsându-se pe Cruce pentru mântuirea noastră, ca o slugă a Domnului, cu smerenie plecându-te voii Tatălui Care este în Ceruri, ne-ai arătat nouă chipul pătimirii şi al răbdarii, ca şi noi, când suntem în cuptorul ispitelor şi al nevoilor, cu smerenie să ne rugăm lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-te pe tine Fiul tău şi Dumnezeul nostru, stând lângă Cruce cu ucenicul Lui cel iubit şi cu inima sfâşiată de durere şi suferind asemenea Lui, a zis: „Femeie, iată fiul tău!” şi ucenicului „Iată mama ta!”, făcându-ți ţie fii pe toţi cei ce cred în El. Iar noi, ca nişte părtaşi ai necazurilor şi ai patimilor Fiului tău, spre tine, mijlocitoare Maică, toată nădejdea având-o, cu credinţă strigăm ţie:
Bucură-te, Maica neamului creştinesc
Bucură-te, ceea ce ai împreunat pe Dumnezeu cu oamenii
Bucură-te, ceea ce ai adus Domnului pe cei credincioşi
Bucură-te, Mieluşeaua, care ai născut pe Mielul cel ce a ridicat păcatele lumii
Bucură-te, vas, care ne scoţi nouă bucurie din izvorul nemuririi
Bucură-te, rugătoarea pentru mântuirea celor păcătoşi
Bucură-te, scularea celor căzuţi în păcate
Bucură-te, ceea ce eşti vindecarea tuturor neputincioşilor
Bucură-te, că eşti căutarea celor pierduţi
Bucură-te, bucuria cea fără de veste a păcătoşilor
Bucură-te, potolirea a toată întristarea
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 6-lea

Propovăduiesc milele tale, Maica lui Dumnezeu, toate marginile lumii, căci cu cinstitul tău Acoperământ acoperi pe tot neamul creştinesc; pentru care totdeauna te rogi lui Hristos Mântuitorul lumii, şi izbăveşti din toate nevoile pe robii tăi, cei temători de Dumnezeu, care cu credinţă cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucind darul cu raze luminoase de la sfântă icoana ta, Maica lui Dumnezeu, noi cu credinţă plecăm genunchii înaintea ei şi cu lacrimi ne rugăm ţie; alungă norul ispitelor ce vin asupra robilor tăi, şi cu bucurie să strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce duci rugăciunile credincioşilor Fiului tău şi Dumnezeului nostru
Bucură-te, ceea ce stai înaintea scaunului Dumnezeirii şi te rogi pentru noi
Bucură-te, mijlocitoare între Dumnezeu şi om, care ne izbăveşti pe noi din nevoi
Bucură-te, apărătoarea neamului creştinesc, de la Dumnezeu dăruită nouă
Bucură-te, pom înfrumuseţat, cu care se acoperă mulţi
Bucură-te, pom cu luminoasă roadă, din care se hrănesc credincioşii
Bucură-te, acoperământul lumii, cel mai lat decât norii
Bucură-te, pământul făgăduinţei din care ne izvorăsc toate bunătăţile cereşti şi pământeşti
Bucură-te, soare luminos, care neîncetat luminezi pe cei credincioşi
Bucură-te, stâlp de foc, care povăţuieşti pe cei aleşi către Cereasca Împărăţie
Bucură-te, brazdă, care creşti mulţimea îndurărilor
Bucură-te, ceea ce ne dăruieşti toate bunătăţile
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 7-lea

Vrând să arăţi izvoare de minuni de la sfântă icoana ta „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, ai poruncit, Stăpână, bolnavei Eftimia să săvârşească înaintea sfintei tale icoane cântări de rugăciune, şi primind vindecare să vestească tuturor milele tale, pe care le-ai dăruit prin sfântă ta icoană, pentru ca să nu fie tăinuit izvorul vindecărilor ce le dai în dar, tuturor celor ce au nevoie de ele. Pentru aceasta, nici noi nu tăinuim minunile şi facerile tale de bine către noi robii tăi, ci cu mulţumire, preaslăvim pe Dumnezeu şi cântăm lui: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Scăldătoarea Siloamului vindecă bolile, însă mai presus s-a arătat, Preasfântă Stăpână, biserica ta, în care ne închinăm icoanei tale celei făcătoare de minuni. Fiindcă aceasta, nu numai o dată într-un an, şi nu numai cei ce intră mai întâi dobândesc sănătate, ci de-a pururea vindecă toată rana sufletească şi trupească a celor ce, cu buna credinţă şi cu dragoste vin către tine. Pentru aceasta strigăm ţie:
Bucură-te, scăldătoare, în care se afundă toate durerile noastre cele sufleteşti şi trupeşti
Bucură-te, pahar, cu care se primeşte bucuria şi mântuirea
Bucură-te, piatră, care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă
Bucură-te, lemn, care îndulceşti apele cele amare ale mării lumeşti
Bucură-te, izvor nesecat al apei celei dătătoare de viaţă
Bucură-te, ceea ce îndulceşti necazurile noastre cele amare
Bucură-te, baie, care speli întinăciunea păcatului
Bucură-te, potolirea întristărilor noastre
Bucură-te, vindecarea bolilor noastre
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti din nevoi
Bucură-te, ceea ce calci puterea demonilor
Bucură-te, ceea ce ruşinezi pe vrăjmaşii noştri
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 8-lea

Nemernici şi străini de credinţa creştinească sunt aceia care nu se închină chipului tău celui întru tot sfânt, căci tu, Stăpână, ca o Maică a Unuia din Sfânta Treime, ai trimis darul facerii de minuni asupra sfintei tale icoane. Pentru aceasta, pe cei care sunt chinuiţi de duhurile cele necurate şi se închină cu credinţă sfintei tale icoane îi vindeci şi sănătoşi îi faci pe ei. Pe toţi cei bolnavi sufleteşte şi trupeşte care se roagă ţie îi tămăduieşti, şi cele de folos pentru dânşii le rânduieşti. Pentru aceste multe ale tale faceri de bine, cu mulţumire strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Toată viaţa noastră pe pământ este plină de durere şi de întristare. Sufletul e bolnav de păcate, trupul de dureri se chinuieşte, pentru că mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre ne pedepseşte. Către tine, dar, alergăm, Maica lui Dumnezeu, şi înaintea preacinstitei tale icoane căzând, ne rugăm: Umple de bucurie şi de veselie inima noastră cea întristată şi cu bucurie să strigăm ţie:
Bucură-te, povăţuitoarea care ne duci pe noi în patria cerească
Bucură-te, Împărăteasa cerului şi a pământului, care ne deschizi nouă uşile Raiului
Bucură-te, cea preamilostivă, care ne miluieşti pe noi
Bucură-te, chivernisitoarea casei, care bine rânduieşti viaţa noastră
Bucură-te, cea preafericită, care de prooroci ai fost vestită
Bucură-te, fericit pântece, care ai născut pe Fiul lui Dumnezeu
Bucură-te, rugul cel nears
Bucură-te, zid nestricat
Bucură-te, izvor purtător de viaţă
Bucură-te, floarea cea pururea nevestejită
Bucură-te, îmblânzirea inimilor celor răi
Bucură-te, neîncetată bucurie a credincioşilor
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 9-lea

Toată dulceaţa cea lumească în viața aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se veştejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte, dar, necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă, celor ce strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep cu ce cuvinte să mângâie pe cei necăjiţi. Ci tu singură, Stăpână, dăruieşte inimii noastre mângâiere, cu razele darului tău. Alungă norul necazurilor noastre şi negura mâhnirii, ca să strigăm ţie:
Bucură-te, că eşti nădejde de bucurie pentru toţi creştinii
Bucură-te, bucuria şi împăcarea lumii
Bucură-te, dătătoarea bunătăților cereşti şi pământeşti
Bucură-te, nădejdea mântuirii noastre
Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască
Bucură-te, limanul celor ce înoată pe marea vieţii acesteia
Bucură-te, singura păzitoare a celor ce, după Dumnezeu, spre tine nădăjduiesc
Bucură-te, îmbrăcămintea celor goi de îndrăzneală pentru mulţimea păcatelor
Bucură-te, păzitoarea şi întărirea tuturor
Bucură-te, ocrotitoare şi sfântă adăpostire a tuturor credincioşilor
Bucură-te, ajutătoarea tuturor celor ce cu credinţă se roagă ţie
Bucură-te, luminoasă cunoştinţă a darului
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 10-lea

Domnul Cel iubitor de oameni, vrând să mântuiască lumea din chinul veşnic şi din neîncetata suferinţă, S-a sălăşluit în pântecele tău cel pururea fecioresc şi pe tine, Maica Sa, te-a dăruit celor pieritori, spre ajutor, spre acoperământ şi apărare, ca să fii celor mâhniţi mângâiere, celor necăjiţi bucurie, celor deznădăjduiţi nădejde, ceea ce ne izbăveşti de chinul cel veşnic, prin mijlocirea ta, şi către veşnica veselie aduci pe toţi care cu credinţă strigă Fiului tău şi Dumnezeului nostru: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid eşti fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu, şi tuturor celor ce aleargă către Acoperământul tău. Pentru aceasta ne rugăm ţie: apără, acoperă şi păzeşte pe toţi cei săraci şi fără de ajutor, şi izbăveşte din ispite, din necazuri şi din nevoi pe cei care cu credinţă strigă ţie:
Bucură-te, stâlpul fecioriei
Bucură-te, vas ales al curăţiei şi al întregii feciorii
Bucură-te, cununa cea mărită a celor care cu nevoinţă se luptă împotriva poftelor
Bucură-te, ceea ce dai veşnică bucurie celor ce se ostenesc în viaţa călugărească
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de văpaia patimilor
Bucură-te, ceea ce goneşti negura ispitelor
Bucură-te, povăţuitoarea întregii feciorii
Bucură-te, sprijinitoarea curăţiei
Bucură-te, îndreptarea oamenilor
Bucură-te, cea prin care din cădere ne-am sculat
Bucură-te, întărirea cea tare a credinţei
Bucură-te, tămâia cea plăcută a rugăciunii
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 11-lea

Cântarea cea cu totul de umilinţă aducem ţie, noi robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, apărătoarea cea atotputernică a neamului creştinesc. Potoleşte bolile robilor tăi celor ce suspină, îmblânzeşte mânia lui Dumnezeu care cu dreptate vine asupra noastră pentru păcatele noastre. Izbăveşte-ne din toate necazurile pe noi, robii tăi, care strigăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Făclie primitoare de lumină din cărbunele darului lui Dumnezeu aprinsă s-a arătat nouă preacinstită icoana ta, Stăpână, spre sfinţirea şi mângâierea noastră. Iar noi, cu dragoste cinstind-o, şi cu credinţă îngenunchind înaintea ei, strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce cu puternica ta apărare din toate nevoile ne scoţi pe noi
Bucură-te, ceea ce din foamete sufletească şi trupească ne izbăveşti pe noi
Bucură-te, ceea ce cu rugăciunile tale stingi focul patimilor noastre
Bucură-te, ceea ce ne scapi pe noi de moartea cea veşnică
Bucură-te, tare ajutătoare în războaie
Bucură-te, ceea ce ne acoperi pe noi de năvălirea altor neamuri
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de războiul cel dintre noi
Bucură-te, ceea ce păzeşti pe cei ce călătoresc pe pământ şi pe ape
Bucură-te, ceea ce izbăveşti pe cei robiţi
Bucură-te, grabnică izbăvire de îngrozirea lui Dumnezeu, care cu dreptate vine asupra noastră
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 12-lea

Zălog din darurile tale voind să dai neamului creştinesc icoana ta cea făcătoare de minuni, ai dăruit-o nouă, Maica lui Dumnezeu, de la care, celor ce vin cu credinţă, izvoare de minuni se revarsă. Neputinţele se vindecă şi necazurile se potolesc. Pentru aceasta cu bucurie strigăm, pentru tine, lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând milele şi minunile tale, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, toţi te lăudăm, ca pe o tare stătătoare a noastră, şi cu umilinţă venim la Tine, ceea ce te rogi pentru noi. Şi cerem ție să înalţi mâinile către Fiul tău, rugându-L ca pururea în viaţa aceasta, şi după moartea noastră, să nu se depărteze milostivirea Lui de la noi, cei ce strigăm ţie:
Bucură-te, nădejdea noastră în viaţa aceasta şi după moartea noastră
Bucură-te, ceea ce rânduieşti sfârşit dulce şi cu pace din viaţa aceasta, tuturor celor ce nădăjduiesc spre tine
Bucură-te, ceea ce eşti nădejdea şi apărarea noastră în ziua Judecăţii
Bucură-te, îmblânzirea Dreptului Judecător
Bucură-te, ceea ce ne izbaveşti din gheena cea veşnică
Bucură-te, nădejdea de mântuire a tuturor
Bucură-te, cheia Împărăţiei lui Hristos
Bucură-te, uşa Raiului
Bucură-te, pod care duci la Ceruri
Bucură-te, adăpostire şi bună apărare a tuturor păcătoşilor care se căiesc de păcatele lor
Bucură-te, bucuria îngerilor
Bucură-te, mărirea şi mângâierea tuturor drepţilor
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 13-lea

(acest Condac se rostește de trei ori)

O, întru tot lăudată, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce, spre bucuria Cerului şi a pământului ai născut pe Împăratul Hristos, Dumnezeul nostru, auzi glasul smeriţilor robilor tăi. Primeşte această puţină rugăciune a noastră şi ne izbăveşte pe noi din toate nevoile. Vindecă neputinţele noastre cele sufleteşti şi trupeşti. Alungă de la noi toată răutatea şi întristarea. Dăruieşte-ne sănătate, şi cu rugăciunile tale ne izbăveşte din munca cea veşnică, pe cei ce cântăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Apoi se rostesc iarăși:

Icosul 1

Îngerul cel mai înainte stătător din Cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu, Bucură-te!; vestind, prin Dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască din tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi, cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă strigăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi cei păcătoşi
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei
Bucură-te, ceea ce ne curăteşti de întinăciunea păcatelor
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre
Bucură-te, cea cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului
Bucură-te, scară cerească, pe care s-a pogorât la noi Domnul
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

şi

Condacul 1

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din veşnica moarte, prin darul Celui ce S-a născut din tine, Hristos Dumnezeul nostru şi prin mijlocirea ta cea de maică înaintea Lui, aducem ţie, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi robii tăi din toate nevoile şi suferinţele, care strigăm ţie: Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Apoi, se citesc aceste

Rugăciuni către Maica Domnului

O, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti mai presus decât heruvimii şi mai cinstită decât serafimii, Fecioară de Dumnezeu aleasă, bucuria tuturor celor necăjiţi; dă-ne mângâiere şi nouă, celor ce suntem în necazuri, că, afară de tine altă scăpare şi ajutor nu avem.

Tu singură eşti mijlocitoarea bucuriei noastre, şi ca Maica lui Dumnezeu şi Maica milostivirii, stând înaintea Prestolului Preasfintei Treimi, poţi să ne ajuţi nouă. Că nimeni din cei ce se roagă ţie cu credinţă nu este ruşinat.

Auzi-ne şi acum, în ziua necazului nostru, pe noi cei ce cădem înaintea icoanei tale şi cu lacrimi ne rugăm ţie. Alungă de la noi toate necazurile şi nevoile ce vin asupra noastră, întru această vremelnică viaţă şi prin atotputernica ta mijlocire, nu ne lipsi pe noi nici de veşnica şi nesfârşita bucurie, întru Împărăţia Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună, nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, prietena sărmanilor, folositoarea celor neputincioşi şi ocrotirea celor necăjiţi; vezi nevoia mea şi necazul meu. Ajută-mă, că sunt neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin.

Ştii nevoia mea, uşurează-mă de ea precum voieşti căci nu am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă bună mângâiere, decât numai pe tine, o, Maică a lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.

Patima de care s-au temut toți sfinții - Pr. Cleopa Ilie

Filavtia  (iubirea patimasa de sine) - inceputul si maica tuturor patimilor

In scrisul ascetic al Parintilor filocalici gasim numeroase sentinte si condamnari al adresa iubirii patimase de sine sau filavtia. Aceasta este o dragoste irationala, simtuala, dorinta de placere trupeasca si sufleteasca, fara constiinta putintei sau neputintei realizarii lor, o dorinta si un dor infinit, dar fals, de satisfacere a tuturor poftelor patimase, spre fericirea personala.

Referindu-se la pacatul originar si dandu-i o interpretare psihologica si duhovniceasca deosebita, Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca acesta a constat in dorinta de autonomie a omului, dorinta acestuia de a se conduce singur, in vederea propriei sale placeri. Incercand sa rupa lantul sau "cercul vicios" placere-durere, omul a cautat si incearca sa se arunce cu toata puterea si cu bratele larg deschise spre placere si sa fuga cu toata puterea de orice i-ar putea provoca tristete si durere. Omul a ajuns astfel sa iubeasca placerea trupeasca si sa urasca orice forma de durere.
Insa, in orice bucurie sau placere pentru trup, potrivit unei inalte ratiuni dumnezeiasti, sufletul sufera, dupa cum si nevointa sufleteasca, ofileste placerile trupului.

Placerea si bucuria trupului inseamna tristetea si durerea sufletului, dupa cum si bucuria si fericirea sufletului inseamna necazul si durerea trupului. Scopul ascezei crestine nu este distrugerea sau eliminarea bucuriei trupului, ci spiritualizarea si induhovnicirea ei, ridicarea trupului la rangul sau la treapta de suport pentru o viata duhovniceasca inalta. Prin aceasta se restabileste adevarata legatura sau armonie in viata umana, iar trupul isi redobandeste autentica sa valoare, de "templu al Duhului Sfant".

Viata crestina autentica incepe cu lovitura data filavtiei. Numai prin lepadarea ei este posibil progresul duhovnicesc. In acest progres, in aceasta lucrare de induhovnicire, omul are de luptat cu tot ceea ce este patimas si pacatos, pentru a dobandi si practica virtutile crestine, singurele care pot aduce omului adevarata fericire. Placerea provocata de patimi este iluzorie, himerica, iar fascinatia ei se sfarseste odata cu apunerea ei, lasand in urma un acut sentiment al nimicului, al zadarniei tutoror eforturilor, atat de incordate, de dobandire si pastrare a acestei placeri, o durere sfasietoare de a se fi terminat. Aceasta "bucurie" trece ca umbra si ca fumul si se stinge la cea mai usoara adiere a unui vant potrivnic.

Bucuria si fericirea pe care o aduc virtutile sunt netrecatoare, nepieritoare. Ele cresc in intensitate pe masura dobandirii si lucrarii virtutilor. O bucurie curata si luminoasa, ce aduce dorul infinit de viata si mai inalta. Este bucuria duhovniceasca, dumnezeieasca si ea nu se stinge niciodata.

Pentru a dobandi aceasta bucurie, crestinul trebuie sa lupte spre a taia de la radacina toate pornirile sale patimase, egoiste, expresii ale acestei iubiri pacatoase de sine. "Nimic nu-l impiedica asa de mult pe crestin de la lucrarea poruncilor - spune Cuviosul Nichita Stithatul - ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica inaintarii celor ce vor sa se sarguiasca.

Aceasta le pune in minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care se raceste caldura sufletului si-l indupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine". Aceasta este filavtia sau "iubirea de sine", adica "iubirea nerationala fata de trup". Ea este "inceputul tuturor patimilor" si cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile". Contrat adevaratei iubiri, filavtia distruge iubirea dintre oameni si chiar si sufletul celui robit de ea il imparte, facandu-l sa caute apropierea doar de cei care i-ar putea provoca fericire si indepartarea si respingerea tuturor celorlalti. Forme ale acestei iubiri patimase de sine sunt iubirea si nerenuntarea la voia proprie, indreptatirea de sine, comoditatea in cele duhovnicesti, lenea, incapatanarea, slava desarta si mandria.

Numai stiindu-i rautatile, Sfantul Maxim Marturisitorul a putut sa ne indemne: "Pazeste-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerationala a trupului. Fiindca din aceasta se nasc, dupa toate semnele, cele dintai ganduri patimase, care sunt si cele mai generale: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. Caci acestea isi iau prilejuri din asa zisa trebuinta neaparata a trupului. Din ele se naste toata lista patimilor".

Filavtia este o mare autoinselare, o autoamagire. Sub forma iubirii de sine, iubim, de fapt, nimicul sau ceea ce este mai rau si pacatos in noi. Crezand ca ne iubim si ingrijim de noi insine, de fapt, ne uram sufletul, traim in saracia trupului, dar cu sentimentul celei mai inalte bogatii, traim pe marginea prapastiei, traim golul, cu ideea plinatatii. "Prietenia lumii", "iubirea de materie", "iubirea de lume" devine un lant si o povara care trage in jos si ingreuneaza.

Doar iubirea de Dumnezeu si de poruncile Lui ne usureaza si ne inalta in viata duhovniceasca. Impotriva acestei trairi saracite de semnificatiile ei adanci, crestinul lupta prin trezie, printr-o paza atenta a tuturor miscarilor pacatoase, izvorate din iubirea de sine. Daca vom reusi sa ne eliberam de egoismul, egolatria sau egocentrismul nostru, vom da lovituri de moarte nu doar filavtiei, ci tuturor patimilor, caci "cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile ce se nasc din ea". Cel ce a lepadat de la sine pe maica patimilor, spune Sfantul Maxim, usor leapada si pe celelalte, ca mania, intristarea, pomenirea raului si cele ce urmeaza.

Ca metode de lupta impotriva acesteia, ascetica ortodoxa ne recomanda nevointele si ostenelile trupesti si sufletesti, prin care se sting patimile, trezvia si paza mintii si a gandurilor, necontenita cugetare la moarte si judecata, rugaciunea, inchinaciunile si metaniile. Toate acestea duc la dobandirea si intretin in sufletul nostru smerita cugetare.

Opusul filavtiei este lepadarea desavarsita de sine si de lume, in sensul descoperirii autenticului divin din acestea si actualizarea lui in deplina "asemanare" cu Dumnezeu. Actul de renuntare sau de lepadare de filavtia, este totdeauna un act de pocainta, prin care omul isi da seama de caderea sa si de efectele acesteia si se hotaraste ca in locul iubirii de lume si de sine sa aseze iubirea de semeni si de Dumnezeu.

Cel care s-a lepadat de iubirea patimasa, irationala de sine, se inalta deasupra dragostei sensibile, lucrata prin simturi, la iubirea naturala sau fireasca si, pe masura curatirii si dragostei sale, inainteaza, catre adevarata iubire - cea intelegatoare, rationala si duhovniceasca.

Pr. Prof. Dr. Ioan Tesu

sura https://www.crestinortodox.ro

,,De ce îngăduie Dumnezeu să fim ispitiți? ,, de Cuv. Cleopa Ilie

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material.

 N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.

Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. 

Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. 

Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. 

Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte.

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult.

 La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

  Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor. 

Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.

Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. 

Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.

Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.

Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).

Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. 

Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.

În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. 

Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. 

Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).

Sfantul Arhidiacon Stefan, Liturgie si viata Sfantului

Scoțându-l pe Sfântul Arhidiacon Ștefan din cetate – precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă – au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă.


Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârșirea tainei mântuirii noastre, înălțându-se la cer, și pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimițându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi începând a se înmulți, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numește limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese ușa credinței și încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ștefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioși, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutașul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbații care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer și atunci au tăcut și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Că și limbilor le-a dat Dumnezeu pocăință în viață. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ștefan, ci acei care erau dintre evrei și aveau aceeași lege dată de Moise și erau risipiți prin toate țările, precum și Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminții, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu și credința și obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dânșii, ierusalimiteni.

Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elinește, pentru că aceștia fiind evrei, vorbeau elinește”. Niște elini ca aceia, care erau risipiți, au făcut cârtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică și mai de pe urmă din hrană și din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinți Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviință nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu și a sluji meselor. Căutați dar, fraților, dintre voi șapte bărbați mărturisiți, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni și în predicarea cuvântului. Și a plăcut cuvântul acesta al Sfinților Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părțile elinilor, că și numele lor nu sunt evreiești, ci elinești. Precum Ștefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credință și la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părțile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe acești șapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea și așa să se potolească mâhnirea lor și să înceteze cârtirea. Pe aceștia alegându-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se și-au pus mâinile peste dânșii și i-au făcut diaconi. Ștefan, fiind plin de credință și de putere, era cel dintâi dintre dânșii, pentru aceea și arhidiacon a fost numit, făcând semne și minuni mari în popor, pe care nu le pomenește Scriptura, ca și despre Însuși Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărțile ce s-ar fi scris.

Însă fără îndoială vom zice că Sfântul Ștefan, fiind asemenea cu apostolii și punându-și mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoși. Fiind și bărbat puternic în lucru și în cuvânt, întărea pe credincioși în credință, mustra pe iudeii cei necredincioși, spunându-le din lege și din prooroci, că din zavistie și din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aștepat din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei și saduchei și între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alții amăgitor și alții că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ștefan, stând la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbați, frați, aflați pentru ce s-au înmulțit răutățile între voi și s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile și S-a pogorât pentru păcatele noastre și S-a născut din Sfânta și Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputințele noastre le-a luat și bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproși i-a curățit și dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă și hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor și a Alexandrinilor, a celor din Cilicia și din Asia, întrebându-se cu Ștefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor își aveau în Ierusalim adunările lor deosebite și erau afară de sinagogile cele mari evreiești și o mulțime de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care viețuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură își trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să învețe legea lui Dumnezeu. Încă și ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau și învățau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbați cu bună cuviință dintre toate limbile cele de sub cer. Adică părteni, mideni, elamiteni și ceilalți, evrei ce viețuiau în Pârtia, în Midia, în Elamitia și în celelalte laturi, după cum scrie acolo și care veniseră în Ierusalim la praznic.

Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor și a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povestește că era între evrei un neam deosebit, care își trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiți de Pompei al Romei și după aceea li s-au dăruit libertate și se numeau liberi, sau slobozi, așa zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Libertinii cei ce au fost dăruiți cu libertate de romani, așa se numesc, căci cum erau acolo mulți străini, așa aveau și adunările unde se cuvenea a se citi legea și a face rugăciunile”. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor și altele, întrebându-se cu Sfântul Ștefan, nu puteau sta împotriva înțelepciunii și a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ștefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părți din toată lumea, a Europei, a Asiei și a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniți din Roma, care este în părțile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei și prin alexandrini, care erau din părțile Africii.

Aceștia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie și, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe niște bărbați, care iubeau minciuna, să spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ștefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Cu acest fel de vicleșug tulburând poporul, pe bătrâni și pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ștefan și l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor și a toată mulțimea învățătorilor de lege. Apoi au pus înainte și martori mincinoși, zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt și a Legii, că l-am auzit și pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6, 11-14).

Sfântul Ștefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigașe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feței lui, și toți cei ce ședeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut fața lui ca fața îngerului. Și a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul, deschizându-și gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduința venirii lui Mesia și le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie și cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoși, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinții lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinții noștri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o și s-au întors cu inimile lor la Egipt.

După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: „Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca și cum ar fi zis: Nu-mi este cu neștiință locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înțelept și cu slava Domnului cea arătată în nor sfințit. Cinstesc locașul cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voiește mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale și nefăcute de mână, adică în sufletele omenești cele curate. Cel Preaînalt nu viețuiește în bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun și pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?, grăiește Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut acestea toate?”.

Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască, precum și Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânșii: Voi cei tari la cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt, precum părinții voștri așa și voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinții voștri? Și au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel așteptat (Fapte 7,47-52).

Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari și pe tot poporul cel înrăutățit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuțeau în inimile lor și scrâșneau cu dinții asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăție și de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă și cu credință neîndoită nădăjduia a o dobândi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca și cum ar fi ieșit din trup și ar primi răsplătirea. Deci a văzut și pe Iisus Hristos, Stăpânul și Domnul său, ca și cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo și sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinților a nu arăta la alții descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ștefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioșii în credință, iar necredincioșii să se rușineze. Încă și pentru a adeveri și pe ceilalți mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos mucenicește, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălțime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoințe așteaptă și singură slava Domnului întâmpina pe mucenic în porțile cerești.

Pentru aceea întâiul mucenic, netăcînd, vestește ceea ce vede, ca și cum ar chema după sine și pe alții, către aceeași cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învățaseră a ucide pe prooroci și care îndrăzniseră și asupra Domnului, împlinitorul legii și al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ștefan, singuri fiind mincinoși, ci strigând cu glas mare, își astupau urechile și au pornit cu un suflet și-au pus asupra lui mâinile cele ucigașe. Apoi, scoțându-l din cetate - precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă - au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă. Martorii cei mincinoși și ucigașii, pentru ca să le fie mai ușor a arunca cu pietre asupra sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor și le-au pus lângă picioarele unui tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie și de o seminție cu cel ce se ucidea, mai mult se iuțea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ștefan și cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăiește despre aceasta: „Îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ștefan, dar și așa a aflat că să-l ucidă cu mâini multe, care erau ale martorilor mincinoși, ale căror haine le păzea Saul”.

Deci, fiind ucis Sfântul Ștefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon și între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulțime de pietre pe lângă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus și rugându-se cu sârguință către Domnul și Fiul său ca să-l întărească în răbdare și să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic și Arhidiacon Ștefan, deși era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălțimile cele cerești, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământești, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Multă ploaie de pietre zburând asupra lui și cu totul roșindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind și din legăturile cele firești dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau și mai cu sârguință se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: „Doamne, Iisuse, primește sufletul meu!”. Iar pentru ei, plecându-și genunchii și cu glas mare strigând, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Aceasta zicând, a adormit.

Astfel s-a săvârșit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu niște trandafiri roșii, prin sângerarea de pietre, întâiul mucenic și a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul și Împăratul slavei, ca să împărățească împreună cu El întru împărăția cea nesfârșită. El fusese ales arhidiacon de Sfinții Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh și a pătimit în același an după Înălțarea Domnului, în ziua de douăzeci și șapte a lunii decembrie, având de la nașterea să mai mult de treizeci de ani. Era frumos la față, dar mai frumos cu sufletul.

Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor și a păsărilor și a zăcut neîngropat o zi și o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învățător al legii evreiești din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis niște bărbați cinstiți și credincioși și, luând în taină moaștele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala și acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. „Căci cine n-ar fi plâns – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre și zăcând mort”.

După mulți ani, binecredincioasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ștefan cu pietre și s-a roșit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele și în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

sursa https://doxologia.ro/