TREPTELE URCUSULUI DUHOVNICESC

   

Prima treaptă a suișului minții spre Dumnezeu este întoarcerea de la păcat spre virtute. Omul păcătos nu-și amintește de Dumnezeu și de mântuirea sufletului său nu se îngrijește, ci trăiește cum îi vine, satisfăcându-și patimile și înclinările fără nici o măsură în afară de grija de a nu strica prea mult relațiile cu ceilalți. Este limpede unde poate să-l ducă pe om o atare cale. Păcătosul, în nepăsarea sa, nu vede acest lucru, dar Domnul veghează asupra lui — și se întâmplă ca fie îngerul păzitor în inimă, fie cuvântul lui Dumnezeu prin auz să descopere ochilor lui prăpastia spre care năzuiește. Când păcătosul va simți primejdia stării sale și va dori să se izbăvească de pierzarea ce i se pregătește, va pune în inima sa hotărârea nestrămutată de a părăsi lucrurile și obiceiurile rele de mai înainte și de a începe să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Tocmai această schimbare în bine a vieții, altfel spus întoarcere de la păcat la virtute, este prima treaptă a suișului către Dumnezeu. Pe cel ce a pășit pe această treaptă îl veți vedea îndeletnicindu-se cu încordarea puterilor sale doar spre a săvârși cele bune. Nu-l veți vedea nici la chefuri, nici la teatru, nici la baluri — în nici un loc unde sunt dezmierdate patimile și se slujește nu lui Dumnezeu, ci altcuiva. El este întotdeauna la treabă: fie la serviciu, fie în ostenelile casnice, fie în lucrările bunei credințe și facerii de bine, merge la biserică îndată ce are putința și păzește toate rânduielile Bisericii, ajută în fel și chip celor nevoiași, își face treburile conștiincios, când trebuie să rabde rabdă și pentru sine, și pentru alții, cu toți este împăcat, ba și pe alții îi împacă, se deosebește prin statornicie și seriozitate, nu flecărește aiurea, nu se ceartă, doarme puțin, mănâncă puțin și așa mai departe. Aceasta e prima treaptă.


Cea de-a doua treaptă este întoarcerea de la facerea de bine exterioară la trezirea și păzirea simțămintelor și dispozițiilor sufletești bune. Aceste simțăminte nu sunt întotdeauna așa cum trebuie, chiar și când din afară par cum trebuie, și de aceea duc de râpă cea mai mare parte a faptelor noastre bune. De pildă, a merge la biserică este un lucru plăcut lui Dumnezeu, dar aici se poate strecura slava deșartă, făcându-l neplăcut lui Dumnezeu. Putem sta cu plăcere în biserică, dar asta pentru a trage cu ochiul la una sau la alta ori pentru a ne gâdila auzul, cum spune Apostolul. Același lucru se poate întâmpla cu orice faptă bună. Putem da milostenie și putem posti ca să fim văzuți; ne putem osteni mult pentru ceilalți, dar asta din interes sau pentru a plăcea oamenilor; ne putem însingura sau putem răbda, dar din dispreț față de oameni: „nu vreau să știu de nimeni!” Putem fi foarte harnici, dar din invidie; putem fi silitori la serviciu, dar din imbolduri necurate. Așa încât dacă vom trage linie și vom verifica suma faptelor noastre bune și vom judeca cu asprime simțămintele cu care au fost făcute, s-ar putea să iasă la iveală că ele sunt de nimic, fiindcă sunt nimicite de răutatea simțămintelor ascunse îndărătul lor. Și e păcat de ele… Așa că trebuie să luăm seama ca nici un fel de simțăminte și dispoziții sufletești rele să nu spurce faptele noastre bune. La început, când omul de-abia s-a întors de la păcat către virtute, se poate spune că încă n-are când să se ocupe de cele lăuntrice ale sale: toată grija lui se îndreaptă spre dezobișnuirea de faptele cele rele și de obișnuirea cu cele bune. De pildă, nu mergea la biserică, ci își petrecea în plăceri răstimpul menit pentru aceasta: trebuie să se dezobișnuiască de acest nărav rău și să se învețe cu biserica; milostenie nu dădea, ci cheltuia banii pe cine știe ce prostii: trebuie să se dezobișnuiască de asta și să se învețe cu milostivirea; nu ținea posturile și mânca mult, rafinat și de dulce: trebuie să se dezobișnuiască de asta și să se învețe altfel. Și așa în toate privințele. Astfel, repet, când cel ce s-a întors de la păcat de-abia se dezobișnuiește de faptele și de năravurile păcătoase și se obișnuiește cu facerea de bine n-are când să-și urmărească simțămintele. Atunci, lupta lui cu sine însuși dă mare preț oricărei fapte a lui, chiar dacă s-ar strecura acolo și vreun simțământ rău.

Dar după aceea, când s-a obișnuit deja cu facerea de bine și se statornicește în rânduiala vieții îmbunătățite și cucernice, este dator neapărat să intre înlăuntrul inimii sale și să-și urmărească simțămintele cu strictețe. Înainte, când năravurile păcătoase erau încă puternice, vrăjmașul îl trăgea departe de faptele cele bune; acum, când s-a dezobișnuit de acele năravuri și s-a statornicit în bine, vrăjmașul va începe să nimicească bunătatea faptelor lui prin simțăminte greșite. Tocmai de aceea trebuie ca omul să se întoarcă înlăuntru și să-și urmărească simțămintele. Aceasta se cheamă luare-aminte a minții, trezvie, deosebire a gândurilor și curățire a inimii, Aici, totul este să alungăm simțămintele cele rele și să Ie atragem, să le stârnim și să le întărim pe cele bune. Începând de dimineață, zice Sfântul Diadoh, stai la intrarea inimii și taie capetele gândurilor rele care ies de acolo, pentru că orice lucru am avea de făcut, îndată iese din inimă un gând rău ca să îl spurce.
Datoria noastră este să alungăm gândul cel rău, născând în locul lui un gând bun, și să săvârșim lucrul bun cu gândul cel bun. Cu cât veți priveghea mai cu luare-aminte asupra propriei inimi și cu cât veți tăia mai nemilos gândurile și simțămintele cele rele ce ies din ea, cu atât mai repede veți slăbi, veți istovi și veți nimici aceste gânduri pătimașe. Ele se vor arăta din ce în ce mai puțin, iar în cele din urmă se vor potoli de tot și vor înceta să mai pricinuiască tulburare, iar în locul lor vor prinde rădăcină simțăminte bune și sfinte. În inimă se vor încetățeni atunci pacea și odihna netulburată, ca și cum un pahar cu apă tulbure ar fi pus în așa fel ca să nu se clatine: atunci necurăția începe să se sedimenteze, și cu cât se sedimentează mai mult, cu atât mai curată se face apa, iar până la urmă se curăță de tot. Așadar, această curățire și curăție a inimii prin lupta cu gândurile și cu patimile este cea de-a doua treaptă a suișului minții spre Dumnezeu.

Cea de-a treia treaptă este întoarcerea de la sine spre Dumnezeu. Primele două trepte sunt numai pregătirea pentru aceasta, dar a treia fără acestea nu poate fi atinsă, după cum nici ele fără cea de-a treia n-au nici un rost. Începutul acestei trepte este întărirea în gândul că Dumnezeu este de față. Oriunde ai fi, orice ai face, să îți dai seama că ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu s-a întărit deasupra inimii tale și o pătrunde. Această așezare sufletească vine în noi de la sine după împăcarea gândurilor și curățirea inimii, ce au Ioc pe a doua treaptă. Fericiri cei curați cu inima, zice Domnul, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Dar nu numai în vedere, nu numai în starea „rece” înaintea lui Dumnezeu, constă esența acestei stări. Aceasta e numai „anticamera”; treapta a treia, ca atare, înseamnă să năzuim cu inima către Dumnezeu, uitând de tot ce este în noi și în jurul nostru, să fim răpiți la El. Sfinții Părinți numesc aceasta „uimire”, adică ieșire din perioada obișnuită a vieții și cufundare în Dumnezeu, pe grecește ekstasis.

Despre un bătrân duhovnicesc se spunea că era conștient de sine doar până la prima „slavă”, preț de trei psalmi, după care cufunda în vederea de Dumnezeu și astfel se ruga lui Dumnezeu fără cuvinte, stând nemișcat. Iar alt bătrân duhovnicesc se scula seara la rugăciune, întorcându-se cu fața spre răsărit, își ridica mâinile, era răpit la Dumnezeu, și rămânea așa până când soarele, răsărind, îl cobora de la înălțimea cea fericită prin loviturile razelor sale. Dar asta este deja starea cea mai înaltă; manifestarea obișnuită a treptei acesteia, la începu turile sale, este arderea inimii, altfel spus aprinderea simțirilor în timpul citirii, rugăciunii, facerii de bine, acasă și în biserică, la lucru și pe drum. Rodul acesteia este rugăciunea. Simțirea cade asupra inimii, omul intră cu cugetul înlăuntru și deja nu mai poate avea în gând altceva, fără numai pe Dumnezeu. Dacă el se roagă în starea aceasta, nu cunoaște saț în metanii și în rugăciunile cu suspinuri către Dumnezeu. Arderea inimii îl face atât de fericit că, potrivit încredințării Sfântului Macarie Egipteanul, ar vrea să rămână pentru totdeauna în starea aceasta, de ar fi cu putință. Cine a început să ajungă în starea aceasta a pășit pe a treia treaptă, adică a început să suie de la sine spre Dumnezeu, Aceasta este marginea suișurilor, însă ea nu are sfârșit, fiindcă Dumnezeu este nesfârșit.

Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor

Omul, cand este parasit de har, se face mai rau ca diavolul

Diavolul are putere asupra omului atunci cand exista pacat !

“Multa demonizare exista astazi in lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi prin multe si grele pacate si patimi si primesc infricosatoare inrauriri diavolesti.

Spunea cineva foarte bine: “Oarecand diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa! I-a pus pe drumul lui si le spune: “Calatorie buna!” – si oamenii calatoresc“. Este cumplit! 

Se roaga, postesc, insa raul din inima lor este IMENS !!! 

 

Sa cauta lumea la ,,raul,, din suflet, sa se cerceteze ce zace acolo - si sa se curate. Sa lase ura, invidia, barfa, egoismul, dusmania, rautatea, curvia, fumatul, bautura, dezmatul, iubirea de sine (si mai ales  mandria), iubirea de arginti, sa ierte si sa ajute pe cei in nevoie si suferinta.  

Vedeti, diavolii in laturea Gadarenilor ( Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre in porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre in ei. Hristos a ingaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manance carne de porc (…)

Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul ii da dreptul, poate sa faca rau. Cand cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o inraurire diavoleasca.

– Parinte, cum ii mai poate da cineva loc si in alt fel ?

– Logica (*Batranul intelege aici gandul rationalist, care se opune cu trufie celui duhovnicesc), vorbirea impotriva, invidia, voia proprie, neascultarea, obraznicia sunt insusirile diavolului. Potrivit cu masura in care omul are acestea, primeste si influenta din afara…

 Insa atunci cand sufletul se va curati salasluieste in om Sfantul Duh si se umple de har. In timp ce atunci cand se va intina cu pacate de moarte, salasluieste in el duhul cel necurat.

In epoca noastra, din pacate, oamenii nu vor sa-si taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe langa asta vorbesc cu obraznicie si alunga harul lui Dumnezeu. Si dupa aceasta oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeste inrauriri diavolesti. Este in afara de sine, pentru ca din afara comanda diavolul. Nu este inauntru in chip vadit – fereasca Dumnezeu – dar si dinafara chiar ii poate comanda.

Omul, cand este parasit de har, se face mai rau ca diavolul. 

Pentru ca unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni sa le faca. De pilda nu face crime, ci pune pe om sa le faca. Asa se demonizeaza oamenii dupa aceea”.

Sursa: Sfantul Paisie Aghioritul “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan,,

O căsătorie conform voii lui Dumnezeu

O relație fericită și împlinită

Este foarte clar că, încă de la început, Dumnezeu a intenționat ca unirea căsătoriei să fie una binecuvântată, împlinită și fericită. El a creat omul după propria Sa imagine: capabil să iubească, să comunice, să creeze, și l-a pus într-o grădină frumoasă unde toate dorințele unei inimi curate de om puteau fi satisfăcute. Dar, lucrarea minunată a lui Dumnezeu nu a fost completă până când nu a făcut femeia. „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el."” 

  Când Dumnezeu a adus-o pe Eva la Adam, bucuria lui a fost totală și a spus: „Ea este os din oasele mele și carne din carnea mea.” Genesis 2:23.

   

„Mergi și dă pomelnic la biserica mea și roagă-te pentru căsătorie binecuvântată.” L-am ascultat și exact așa s-a și întâmplat în câteva luni.


Aș vrea să povestesc și eu câteva dintre minunile Sfântului Spiridon. Înainte de căsătorie, mă întrebam cărui sfânt și cum să mă rog ca să am o căsnicie sporitoare. Și, într-o noapte, Sfântul Spiridon, apărându-mi în vis, mi-a spus: „Mergi și dă pomelnic la biserica mea și roaga-te pentru casatorie  binecuvântată”. L-am ascultat și exact așa s-a și întâmplat în câteva luni.

O altă minune s-a întâmplat după ce am participat la slujba Litiei și vecerniei din ajunul sărbătorii Sfântului, care s-a ținut afară, din cauza mulțimii oamenilor, unde evident am înghețat, dar am rezistat până la sfârșit. Ajungând acasă, m-am întins în pat să mă încălzesc și am adormit. Iarăși sfântul m-a vizitat în vis și mi-a spus că soțul meu trebuie să urmeze Facultatea de Teologie (lucru care s-a întâmplat doi ani mai târziu, iar în prezent este absolvent), iar eu trebuie să urmez Facultatea de Medicină (pe care mă străduiesc să o încep în 2012), pentru că în viitor nu vor mai merge afacerile, ci cu aceste meserii ne vom câștiga pâinea.

Eu am tot amânat înscrierea la facultate, iar de curând sfântul mi s-a arătat iar în vis, reamintindu-mi că trebuie să mă duc să studiez Medicina.

(Sfântul Atanasie din Paros, Noi minuni ale Sfântului Spiridon, Editura Areopag, București, 2012, pp. 16-17)

 



De alegerea omului potrivit depinde viața ta și a viitorilor tăi copii

De alegerea omului depinde soarta lui și soarta copiilor lui. Cum se săvârșește această alegere? Aproape niciodată la modul: „Hai, tata și mama, să analizăm. Hai să ne sfătuim cu duhovnicul!” Nu! Alegerea o facem din mers, în fuga vieții, duși de val, într-o reacție instantanee. Problema nu este nici măcar aceea că relația începe prea repede. Cei doi se pot întâlni mult timp, dar însuși momentul de cotitură, foarte important și hotărâtor, se înfăptuiește pe fugă.

Înainte, tinerii primeau de la părinți acordul să căsătorească. Mai mult decât atât, în canoanele Sfântului Vasile cel Mare stă scris că o căsătorie încheiată fără încuviințarea părinților e pur și simplu lipsită de validitate*. 

E clar de unde au fost luate regulile de acest gen: în acele vremuri, copiii erau proprietatea părinților, se aflau în deplina lor putere. E vorba de cu totul alte relații între părinți și copii, pe care noi le știm doar din literatură. Acum, din contra, toți subliniază: copiii sunt absolut independenți de generația anterioară. 

Mie mi se pare că, într-o chestiune atât de importantă ca întemeierea familiei, a ține cont de părerea oamenilor cu experiență ar fi foarte folositor, dar în vremurile noastre e imposibil. Copiii sunt țintiți pe alegerea independentă; orice amestec din partea părinților este perceput în mod negativ.

(Ecaterina Burmistrova, Mihail Burmistrov – Matematica vieții de familie: două viziuni asupra căsniciei fericite, Editura Sophia, 2020, pp. 15-16)

Justin Parvu ,,ESTE VREMEA MUCENICIEI ! LUPTATI PANA LA CAPAT !,,

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. 

Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.
 Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666.

 Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea (fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire , supraveghere si supunere  la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. 

 Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. 

Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă.

Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! 

Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre.

 În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De  aceea vă spun: este vremea muceniciei! 

După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. 

De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. 

La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. 

La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. 

El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”. 

Crestinul zilei de azi trebuie sa se informeze nu de la televizor, nu de la politicieni, caci  mass-media si politicul nu este in slujba binelui, ele slujesc satanei, prin puterea globalistilor care conduc lumea. Sa nu va incredeti in acestia. Vor fi putini crestini, care prin a lor voce ve-ti afla adevarul, Dumnezeu asa va ingadui, sa aflati ADEVARUL prin ei.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. 

Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine?

 Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă?

 Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge (anuleze) legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, indeosebi a LEGILOR cu privire la  renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. 

Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. 

Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. 

Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. 

Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei !!!

Prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. 

Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. 

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! 

Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

---------------------------------------------------

Doneaza pentru Hristos- pentru a mentine acest blog in viata ! Banca Transilvania -IBAN RO51BTRL04501201C32154XX