Sfantul Ignatie Briancianinov ,, Despre Inselare ,,

            


 - Ucenicul: ,, Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce anume  este inselarea ?,,
 - Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri.

Cu totii suntem in inselare Constiinta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza impotriva
inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32).
Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni.

Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare.

  

  -Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie
de o lamurire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.
 -Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul
cazut, minciuna (Fac. 3, l3).

Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai.

Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos.

Izvorul amagirii de sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !

Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii ! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tamaduire, cu
pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea oastra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii.

 

Este vrednic a fi luat in seama faptul ca, dupa dobandirea intelegerii duhovnicesti , neajunsurile si pacatele aproapelui incep sa para de foarte mica insemnatate, rascumparate fiind de Mantuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta aceleasi greseli si neajunsuri care pentru intelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si insemnate.

-L-au intrebat pe Pimen cel Mare: ,,ce este credinta ?,,
-Pimen Cel Mare a raspuns: "Credinta sta intr-aceea ca sa petreci in smerenie si sa faci milostenie" (Pateric), adica a te smeri inaintea aproapelui si a-i ierta toate supararile si
jignirile, toate greselile lui.
Inceputul intelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blandetea, care tin de masura sufletului mare si intarit, de cel mai trainic chip al cugetarii si poarta neputintele omenesti.

"Ci voi, cei tari", spune Scriptura, "purtati neputintele celor neputinciosi" (Rom. l5, l) si: "pe
cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetii" (Gal. 6, l ).

Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfantului Duh

In alt cuvant Preacuviosul Isaac graieste: "Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te pornesti impotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. Dar pentru ce il urasti ? Uraste pacatele lui, iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu Sa maniat asupra celor pacatosi, ci se ruga pentru ei.

Mare nenorocire este parerea de sine !

Mare nenorocire este lepadarea de smerenie ! 

Ti-a venit vreun gand bun ? Opreste-te: sa nu tinzi nicidecum spre implinirea lui fara chibzuiala, pe negandite.
Simti in inima vreo insuflare buna ? Opreste-te: nu indrazni sa te lasi dus de ea. Ia Evanghelia ca indreptar.
Cerceteaza: se potrivesc, oare, gandul tau cel bun si insuflarea cea buna a inimii tale cu atotsfanta invatatura a Domnului ? Curand vei vedea, ca nu este nici o potrivire intre binele evanghelic si binele firii omenesti cazute. Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea insusi acest bine s-a preschimbat in rau, la fel cum se preface in otrava mancarea gustoasa si sanatoasa, atunci cand este amestecata cu otrava. Pazeste-te de a savarsi binele firii cazute ! Savarsind acest bine, vei hrani caderea ta, vei hrani in tine parerea de sine si trufia, vei atinge cea mai apropiata asemanare cu demonii.
Dimpotriva, savarsind binele evanghelic, ca un ucenic adevarat si credincios al Dumnezeului-
Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om.

Talcuind cuvintele Domnului, Marele Varsanufie graieste: "Cum se leapada de sine omul ? Doar prin aceea ca paraseste dorintele firesti si urmeaza Domnului.,,

Despre vise

Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura si vatama sufletele omenesti; chiar si monahii neincercati, luand aminte la vise, isi aduc vatamare si din aceasta pricina trebuie neaparat sa aratam aici ce insemnatate au visele in ceea ce priveste omul a carui fire nu este inca innoita prin Duhul Sfant.

Demonii, care au cale libera spre sufletele noastre in vremea cat suntem treji, au cale libera spre ele si atunci cand dormim. Si in vremea somnului, ei ne ispitesc cu pacatul, amestecand cu inchipuirea noastra si inchipuirea faurita de ei. De asemenea, vazandu-ne ca luam aminte la vise, se silesc sa ne faca visele cat mai interesante, iar in noi sa starneasca o mai mare atentie fata de aceste naluciri, sa ne faca, incetul cu incetul, sa ne incredem in ele.
Aceasta incredere este intotdeauna impreunata cu parerea de sine, iar parerea de sine, falsifica
modul in care ne vedem cu mintea pe noi insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate
se lipseste de dreapta socoteala - exact ce le trebuie demonilor.
 

Celor ce au sporit in parerea de sine, demonii incep sa li se arate in chip de ingeri de lumina, in chip de mucenici si preacuviosi, chiar si in chipul Maicii lui Dumnezeu si al lui Hristos Insusi, fericesc petrecerea lor, le fagaduiesc cununile ceresti, ridicandu-i prin aceasta la inaltimea parerii de sine si a trufiei.

Aceasta inaltime este, totodata, si prapastia pierzarii. Trebuie sa stim si iarasi sa stim ca
in starea noastra, neinnoita inca prin har, nu suntem in stare sa vedem alte vise in afara de
cele alcatuite de aiurarea sufletului si de barfirea demonilor.

Sfantul Ioan Scararul cugeta despre partea pe care o au demonii in visele monahilor, folosind cuvintele de mai jos: "Atunci cand parasim, pentru Domnul, casa si rudeniile noastre, dandu-ne pe noi insine strainatatii pentru dragostea lui Hristos, demonii, din razbunare, incearca sa ne tulbure prin visuri, aratandu-ne rudeniile noastre plangand, fie
murind, fie inchise, fie stramtorate pentru noi. Deci, cel ce crede viselor e asemenea celui ce
alearga dupa umbra sa si incearca sa o prinda. Dracii slavei desarte se fac, in visuri, prooroci.
Ei ghicesc ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte, ca implinindu-se vedeniile sa ne minunam si sa ne inaltam cu gandul ca unii ce ne-am afla deja aproape de darul proorociei.

Sfântul Ignatie Briancianinov ,,Despre inselare,,  carte  editata  de Schitul romanesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999  Ediţie digitală APOLOGETICUM, 2005

Tinerii sunt generatia de foc.. care stau in "foc"! PARINTELE CALISTRAT

 

   Copiii trebuie educati duhovniceste inca dinaintea varstei de 6‑7 ani. Nu trebuie ca inainte de a merge la scoala ei sa ramana lipsiti de invatatura, intrucat aceasta varsta este vre­mea „de aur” pentru a semana si a inradacina in ei tot ce este bun, si de asemenea tot ce este rau… 

Se intelege de la sine ca inima omeneasca, la fel ca ogorul, nu poate ramane pentru totdeauna pustie. Daca in el nu vor fi semanate plantele ce­le bune, vor creste negresit cele rele…

Trebuie inceput cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum sa isi faca semnul crucii, cum sa stea la rugaciune, cum sa intre in biserica, cum sa se poarte in ea, cum sa faca metanii si asa mai departe. Copiii trebuie invatati treptat, fara sa fie pierdute din vedere nici cele mai marunte lu­cruri, pentru ca si cladirile cele mai mari sunt al­catuite din fire de nisip. Pentru copii sunt de folos lecturile si povestirile despre vietile Sfintilor si din istoria biblica, insotite de explicatii si de invataturi morale.

Treaba noastra este doar sa sadim si sa udam; a face sa creasca este treaba lui Dumnezeu – si nu se poate ca discutiile duhovnicesti sa nu adu­ca nici un folos daca atat dascalii, cat si uceni­cii vor incepe cu binecuvantarea lui Dumnezeu. (Sfantul Inochentie, Apostolul Alaskai)

*****

Majoritatea greselilor din educatia religi­oasa privesc cel de-al treilea aspect al vietii religioase, si anuma sfera „expresiilor”. Parintii si dascalii se grabesc sa le imprime o serie de deprinderi exterioare, fara sa le lege cu lumea launtrica a copilului si, mai mult, adesea igno­rand de-a dreptul aceasta lume. Sa luam, de pil­da, rugaciunea. La o varsta frageda, copiii sunt gata sa repete dupa cei mari cuvintele rugaciu­nii, sa-si faca cruce, sa sarute iconitele. In urma acestor actiuni exterioare, in sufletul de copil, care este curat si neincetosat duhovniceste, apar cu usurinta miscarile launtrice corespunzatoa­re. Trebuie sa deschidem insa pentru rugaciune si sufletul copilului, nu doar gura. 

Cel mai bun mijloc de a imprima in sufletul copilului cu ce­ea ce corespunde cuvintelor rugaciunii, sensului semnului crucii, este de a nu asista pur si simplu la rugaciunea copilului, ci a te ruga tu insuti im­preuna cu copilul, punand in aceasta rugaciune toata puterea, tot focul sufletului tau. Rugaciu­nea parintilor se intipareste atat de adanc in su­fletul de copil, incat devine pentru el un vector real al experientei duhovnicesti. (Protoiereul Vasilie Zenkovski)

                                     *****

Trebuie sa ai inima duhovniceasca pentru a o scoate la capat cu copilul care din oa­recare motive refuza sa mearga duminica la biserica, gasindu-si ocupatii pe care le considera mai necesare si mai importante, cum ar fi mo­delarea plastilinei, sau joaca in curte cu priete­nii, sau altceva. Ori de cate ori smulgem jucaria din mainile copilului, il rupem de comunicarea cu cei de seama lui si il taram la biserica cum il taraste stapanul la targul de sclavi pe bietul ne­gru, subminam temeiurile evlaviei sufletului de copil, il ajutam sa devina revolutionar, si va veni momentul cand se va inrai si-i va intoarce Bisericii spatele. (Protoiereul Artemie Vladimirov)

                               ******

  

Facem ce facem si transformam intr-o in­datorire neplacuta ceea ce ar putea fi bu­curie pura.Imi amintesc ca odata, in drum spre biserica, am trecut pe la familia Losski (locuiam la Paris pe aceeasi strada). Acestia, pregatindu-se sa mearga la slujba, ii imbracau pe trei dintre co­pii, pe cand al patrulea statea si astepta, insa pe el nu il imbracau. Copilul a intrebat: „dar pe mi­ne?” – la care tatal i-a raspuns: „tu te-ai purtat saptamana asta in asa hal, incat n-ai ce sa cauti la biserica! Sa mergi la biserica este o cinste, este un privilegiu; daca tu te-ai purtat toata saptamana nu ca un crestin, ci ca un dracusor, stai in intunericul din afara, stai acasa…”


             ******

Orice lucru bun veti semana in sufletele copiilor dumneavoastra in tineretea lor va putea apoi sa le odrasleasca in inimi atunci cand vor ajunge la varsta maturitatii, dupa incercarile amare din scoala si, indeobste, din vremea de acum, care adese­ori frang ramurile bunei cresteri crestine primite acasa. (Sfantul Ambrozie de la Optina)

     *****

In cresterea copilului, primul lucru trebu­ie sa fie educarea lui in credinta, preda­rea adevarurilor fundamentale ale acesteia intr-o forma pe care copilul poate s-o inteleaga. La aceasta varsta (prescolara) trebuie dezvoltata in el credinta curata, simpla in puterea, sfintenia si bunatatea lui Dumnezeu, Care a zidit toate, Care iubeste tot ce este bun, Care osandeste pacatul, insa ii miluieste si mantuieste pe pacatosii care se pocaiesc si doresc sa se indrepte. Aduceti‑l pe copil treptat la ideea de dumnezeire, spuneti-i intr‑un limbaj accesibil:

„Vezi in jurul tau tot fe­lul de lucruri si stii ca fiecare dintre ele a fost fa­cut de cineva: casa a fost construita de arhitect, tabloul a fost pictat de pictor, florile au fost sadi­te si cultivate de gradinar. Asadar trebuie sa stii Cine a facut soarele luminos, cerul, stelele: toate acestea le-a facut Dumnezeu, Parintele nostru, al tuturor oamenilor. El este peste tot, chiar daca nu‑L vedem; El stie tot ce facem, aude tot ce spunem si chiar tot ce gandim. Fara El, nici iar­ba, nici spicul de grau, nici florile nu ar putea sa creasca, animalele n-ar trai: nimic nu exista fa­ra voia Lui. Mama ta este buna si te iubeste, in­sa Dumnezeu este nesfarsit mai bun si te iubes­te mai mult decat ea. Tatal tau munceste ca sa te creasca, insa Dumnezeu face pentru toti oame­nii nesfarsit mai mult decat pot face toti oamenii impreuna”.

Cel mai mult il poate inrauri pe copil in aceas­ta privinta exemplul vostru. Nu rostiti nicioda­ta numele lui Dumnezeu in desert, in gluma. In timpul rugaciunii trebuie ca evlavia sa se faca simtita in toate cuvintele si miscarile voastre. Invatati‑l si pe copil sa faca la fel ca voi, invatati‑l sa asculte si sa citeasca rugaciunile cu evlavie. El nu va intelege inca toate cuvintele rugaciu­nii, insa va intelege simtamantul exprimat prin plecarea capului, prin semnul crucii, prin inge­nunchere; miscarea exterioara inraureste trairile lui launtrice. Invatati‑l insa ca e pacat ca, rugandu‑se lui Dumnezeu, sa se gandeasca la altce­va si ca simtamantul tacut de smerenie inaintea lui Dumnezeu, rugaciunea scurta, insa din inima sunt mai presus decat rugaciunea rostita cu gura fara ca inima sa ia parte. Astfel, putin cate putin, el va patrunde dulceata iubirii de Dumnezeu inainte ca ratiunea lui sa cunoaca toata ne­cesitatea credintei pentru om. (Sfantul Filaret al Moscovei)

                    ******

In frageda copilarie nu exista greutati de­osebite in problema mersului la biserica: copiii merg singuri cu placere la biserica da­ca merg parintii – de fapt, cu atata placere ca in aceasta perioada pur si simplu nu este nevoie de constrangere.Trairile religioase ale copilului sunt mult amplificate de grija ca in camera lui sa fie iconite, sa fie aprinsa candela, sa fie im­podobita camera cu flori la praznice si asa mai departe. 

Daca toate acestea se fac nu in scopuri pur educative (mai devreme sau mai tarziu, copiii inteleg asta, si atunci poate avea loc imediat o racire fata de viata religioasa), ci raspunde in­tregului mod de viata al familiei, le sunt de mare ajutor copiilor. Mare este, de asemenea,insem­natatea aspectelor domestice ale praznuirii ma­rilor sarbatori, care, de asemenea, le ofera copii­lor mult. (Protoiereul Vasilie Zenkovski)

Sfantul Apostol Iacov: “Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila.,,

Despre a cincea fericire “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” si ce inteles are?

“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7). 

Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie. Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40).

Care sunt faptele milosteniei trupesti?

Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata. Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

Care sunt faptele milosteniei sufletesti?

Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: “Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci “de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele.

In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4).

 In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37). 

In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. 

Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: “Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: “dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8). 

Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

 Când Sfântul Ioan cel Milostiv era tânăr, se gândea să pună în lucrare în viaţa sa împreună-pătimirea şi milostenia. Atunci i s-a înfăţişat această atotvirtute şi ca o împărăteasă plină de har i-a grăit:

„Eu sunt cea dintâi fiică a lui Dumnezeu. Pe cel ce mă cinsteşte şi mă iubeşte îl voi duce la Tatăl meu!”. 

  Aceasta este milostenia, iar cel ce doreşte cu adevărat legătura şi dimpreună locuirea cu Tatăl ei, Dumnezeu, să se îngrijească să o dobândească sau, mai degrabă, să o pună în lucrare în toată viaţa sa.

Oare nu este aceasta cea care L-a silit pe Dumnezeu să făurească zidirea, pentru ca să-i dăruiască din dumnezeieştile bogăţii ale atotiubirii Sale?

 Ce altă noimă au sfintele cuvinte ale Scripturii, despre negrăitul şi preabunul Dumnezeu, că „pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii pentru noi toţi” (Romani 8, 32). 

Care minte, care limbă, care cugetare ar putea să descrie sau să exprime această faptă? 

Atât de mare este locul milosteniei pe lângă Dumnezeu, până la a se descoperi că „mila (lui Dumnezeu) biruieşte în faţa judecăţii!” (cf. Iacov 2, 13).

Iată, aşadar, mijloc mântuitor şi aducător de câştig! 

Iată măsură desăvârşită şi de folos! Iată mod şi mijloc al mântuirii, foarte simplu şi totdeauna uşor de realizat, în orice loc, timp şi împrejurare! 

 Dumnezeu ar fi putut să-i hrănească pe săraci şi fără milostenia noastră

 Dumnezeu ar fi putut să-i hrănească pe săraci şi fără milostenia noastră, dar pentru a ne uni cu iubirea şi pentru a avea mai multă dăruire călduroasă între noi, a legiuit ca aceştia să fie hrăniţi de noi (din Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni).

De aceea Dumnezeu a rânduit această lege a iubirii, pentru a fi uniţi între noi (din Omilia a 33-a la Epistola I către Corinteni).
Dumnezeu ne-a unit pe fiecare parte în parte, şi de fire, şi de rudenie, şi de limbă, şi de locul de baştină (din Omilia a 34-a la Epistola I către Corinteni).

De la început Dumnezeu a folosit nenumărate moduri de a planta înăuntrul nostru iubirea. Şi de aceea pentru toţi oamenii a dat un singur cap, şi anume pe Adam. 

De ce nu am fost creaţi toţi din pământ? Pentru ca naşterile, creşterea copiilor şi tot ceea ce naştem unul din altul să ne unească între noi. 

Din această cauză Eva nu a fost creată din pământ. Fiindcă nu era îndeajuns să ne facă să credem, pentru a avea comuniune între noi, că suntem de o fiinţă, dacă nu am fi avut acelaşi strămoş, din această cauză a făcut şi acest lucru. 

Fiindcă, dacă acum când numai locurile ne despart, ne credem unii faţă de alţii străini, dar dacă neamul nostru ar fi avut două începuturi, cu mult mai mult s-ar fi întâmplat acest lucru.

 De aceea, ca printr-un cap a legat trupul întregului neam omenesc.

De aceea apar multe feluri de relaţii între noi. Adică, pe unul îl iubim ca pe un tată, pe altul ca pe un bunic. 

Pe altul ca pe o mamă, pe altul ca pe un sprijin. Pe altul ca pe un fiu şi nepot şi strănepot, pe altul ca pe o fată şi nepoată.

 Pe altul ca pe un frate, iar pe altul ca pe un văr. Dar ce nevoie avem să enumerăm toate gradele de rudenie? A mai rânduit însă şi o altă temelie de rudenie. După ce a interzis căsătoriile dintre rude, ne-a îndreptat către străini, iar aceia s-au îndreptat şi ei către noi. 

Fiindcă, din această rudenie naturală, aceştia nu ar fi fost cu putinţă să se unească cu noi; şi unindu-ne cu căsătoria, aşa a unit case întregi cu o singură mireasă, amestecând neamurile cu alte neamuri (din Omilia a 34-a la Epistola I către Corinteni).

“Sfântul Ioan Gură de Aur: Texte alese”. Traducere din limba greacă Preot Ion Andrei Tărlescu. Editura Bunavestire Bacău – 2012

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC ,, SFATURI DUHOVNICESTI,,

  

  Important pentru fiecare dintre noi este să fim cum trebuie noi, acolo unde trăim izolaţi, neştiuţi, fie pustie, fie altar, fie chilie, fie familie. 

Să trăim cum trebuie. 

Vrei sa ajuţi pe fraţii tăi? Trăieşte tu o viaţă aşa cum trebuie. Uite, mi s-a întâmplat aici, o fetiţă de 14 ani cu mama ei şi cu taică-său, epileptică. I-am citit, mi-am dat seama când citeam că o s-o ia criza; a luat-o, într-adevăr.

Ştiţi ce-am zis în sinea mea: „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul! Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul!", asta mi-a fost rugăciunea ca s-o ajut. Şi vreau să vă spun că trebuie să suferi şi tu cu cel care suferă.

Problema duhovnicească se aseamănă foarte mult cu misiunea unui medic, pentru că şi acesta merge pe o psihologie dincolo de cuvinte.

 Ştiţi dumneavoastră câtă nevoie are omul bolnav să fie întărit? Pentru că foarte mult depinde de el vindecarea, nu numai de alţii. 

Ce să-ţi facă doctorii, dacă tu nu crezi deloc? Şi nu numai un simplu doctor, ci şi Stăpânul nostru, Dumnezeu. Nu poate să te mântuiască, să te tămăduiască fără participarea ta. Deci, tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Aceasta înseamnă să trăim şi pentru alţii.

Să vă explic ce este rugăciunea?

-Să vă explic ce este rugăciunea? Este un contact personal, pornit din inimă, din conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Normal că sunt rugăciuni de tipic, dar sunt şi rugăciuni personale.

Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apuci să le faci, nu-i atât de grav, dar cu o condiţie: să ai o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţa ta. 

Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: „Doamne miluieşte", să poţi să intri iar în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? 

Asta este important, gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta este o rugăciune la îndemâna fiecăruia, indiferent cât de ocupat ar fi. 

Oricine poate, şi trebuie să se roage, spunând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

M-a întrebat o creştină de câte ori să zică rugăciunea, după ce un alt părinte îi recomandase să o spună de 1000 de ori. I-am răspuns: „Să zici o dată şi să nu mai termini!".

 Iar cuiva care m-a întrebat: „Câte metanii să fac în douăzeci şi patru de ore?". 

I-am răspuns: „Ai libertatea să faci câte poţi! Dar să faci."

Gândul omului trebuie să fie mereu la Dumnezeu

Gândul omului trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gândim că Dumnezeu ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe, înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât „Chipul şi asemănarea" care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii nemaipomenite Dumnezeu le-a revărsat peste om, şi chiar dacă eşti păcătos, Chipul rămâne în tine. Privind aceste frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne gândim la El. Tocmai acest gând -aşa cum izvorăşte el - este o rugăciune.

Fără Dumnezeu nu se poate face nimic!

Este foarte important şi trebuie actualizat că „fără Dumnezeu nu se poate face nimic!".

 Dacă „firul de păr nu se mişcă fără voia Lui" (Le. 21,18), darămite, lumea întreagă? 

De aceea e o mare greşeală să nu ne gândim la Dumnezeu. Cum să ne gândim? Intr-o formă cât mai directă: „Doamne, iartă-mă!", „Doamne, ajută-mă!". 

Tot aşa cum te gândeşti, de exemplu, la soţia ta iubită, te gândeşti, sau mai bine zis, ţi-e gândul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. 

Ca la o icoană pe care o porţi în suflet, gândindu-te la ea într-o formă simplă. In acest fel ţii mereu legătura cu cel iubit. 

Deci acelaşi lucru este şi rugăciunea: un contact permanent al inimii tale cu inima lui Dumnezeu.

Uite, vă schiţez un caz: S-au căsătorit Nicu şi Ioana. După nuntă, cum era obiceiul, fata a trecut la bucătărie şi Nicu a plecat la lucru. Fata, din stângăcie, a afumat mâncarea. Şi a început să se frământe: „Ce-o să zică Nicu când o veni? Nici atâta n-ai învăţat la mamă-ta?", se frământa ea la măsura obligaţiilor pe care le avea, însă nu era liberă. (Grija că n-am făcut cutare sau cutare nu e bună; grija trebuie să fie aceasta: să fiu prezent!). Şi a venit Nicu: „Dragă Nicule, am afumat mâncarea!", „Lasă, dragă, nu mă interesează; dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine!". 

Asta o să ne întrebe şi Dumnezeu !

Asta o să ne întrebe şi Dumnezeu: „De ce nu v-aţi gândit la Mine toata viaţa voastră? 

Eu sunt Cel Ce sunt, Eu v-am dat viaţa, frumuseţea, putinţa de-a vedea culorile, combinaţia culorilor, v-am dat posibilitatea să le combinaţi chiar voi, să creaţi voi frumuseţi.

 Eu sunt Autorul tuturor acestor lucruri. De ce la alte lucruri, stele de târg, aţi dat atenţie şi Mie nu?". 

Este vorba de a-L face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar ţine luminiţa sufletului tău aprinsă şi va fi mai greu ca acel suflet să fie atacat. Trebuie ştiut că mult se teme diavolul de omul aflat în stare de trezvie. Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.

Dar şi aici, în primul rând, trebuie evitate acele aparenţe care te păcălesc pe tine însuţi, crezând că faci bine ceea ce faci. 

Sfinţii spun că odată, a venit diavolul la uşa unui călugăr. Impingea diavolul să intre, iar călugărul împingea dinăuntru, să nu-l lase şi se ruga în acest timp: Doamne Iisuse, ajută-mă, miluieşte-mă!

Dar dracul împingea şi mai tare şi tot mai tare, şi era aproape să-l biruiască, atunci când, de teamă, a strigat călugărul cât a putut de tare: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!". Imediat a dispărut diavolul, şi lângă el a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până acum?", l-a întrebat călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu adevărat!".

 Deci, rugăciunea şi gândul la Dumnezeu, dacă nu pleacă din inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim asemenea călugărului, la uşa sufletului nostru? Aparent ne rugăm, ne împotrivim păcatului, dar numai când suntem copleşiţi şi în momente de mare cumpănă ne gândim cu adevărat la Dumnezeu.

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot; aşa şi noi să plecăm cu totul spre Dumnezeu.

Dar eu sunt foarte sigur, şi mă gândesc aici mai ales la creştinul nostru român, că atunci când aude bătaia clopotelor care „cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele, chiar dacă nu este un trăitor ales al legilor bisericeşti, se închină totuşi, instinctiv, fiindcă simte că acest sunet este o chemare sufletească. 

Acest moment de tresărire este foarte important. Această tresărire cu fineţea unui suspin aş încerca să o recomand. 

Orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune 

Această clipă ne interesează de fapt: clipa ce vădeşte starea ascunsă a fiecăruia. 

Tocmai de aceea este importantă clipa de care vorbeam, când omul are, în sinea lui, o tresărire. Trist este dacă nu există tocmai această tresărire.

Parintele Arsenie Papacioc
Veşnicia ascunsa într-o clipă, Editura Reintregirea