PARINTELE ARSENIE PAPACIOC ,, SFATURI DUHOVNICESTI,,

  

  Important pentru fiecare dintre noi este să fim cum trebuie noi, acolo unde trăim izolaţi, neştiuţi, fie pustie, fie altar, fie chilie, fie familie. 

Să trăim cum trebuie. 

Vrei sa ajuţi pe fraţii tăi? Trăieşte tu o viaţă aşa cum trebuie. Uite, mi s-a întâmplat aici, o fetiţă de 14 ani cu mama ei şi cu taică-său, epileptică. I-am citit, mi-am dat seama când citeam că o s-o ia criza; a luat-o, într-adevăr.

Ştiţi ce-am zis în sinea mea: „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul! Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul!", asta mi-a fost rugăciunea ca s-o ajut. Şi vreau să vă spun că trebuie să suferi şi tu cu cel care suferă.

Problema duhovnicească se aseamănă foarte mult cu misiunea unui medic, pentru că şi acesta merge pe o psihologie dincolo de cuvinte.

 Ştiţi dumneavoastră câtă nevoie are omul bolnav să fie întărit? Pentru că foarte mult depinde de el vindecarea, nu numai de alţii. 

Ce să-ţi facă doctorii, dacă tu nu crezi deloc? Şi nu numai un simplu doctor, ci şi Stăpânul nostru, Dumnezeu. Nu poate să te mântuiască, să te tămăduiască fără participarea ta. Deci, tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Aceasta înseamnă să trăim şi pentru alţii.

Să vă explic ce este rugăciunea?

-Să vă explic ce este rugăciunea? Este un contact personal, pornit din inimă, din conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Normal că sunt rugăciuni de tipic, dar sunt şi rugăciuni personale.

Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apuci să le faci, nu-i atât de grav, dar cu o condiţie: să ai o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţa ta. 

Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: „Doamne miluieşte", să poţi să intri iar în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? 

Asta este important, gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta este o rugăciune la îndemâna fiecăruia, indiferent cât de ocupat ar fi. 

Oricine poate, şi trebuie să se roage, spunând: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

M-a întrebat o creştină de câte ori să zică rugăciunea, după ce un alt părinte îi recomandase să o spună de 1000 de ori. I-am răspuns: „Să zici o dată şi să nu mai termini!".

 Iar cuiva care m-a întrebat: „Câte metanii să fac în douăzeci şi patru de ore?". 

I-am răspuns: „Ai libertatea să faci câte poţi! Dar să faci."

Gândul omului trebuie să fie mereu la Dumnezeu

Gândul omului trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gândim că Dumnezeu ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe, înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât „Chipul şi asemănarea" care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii nemaipomenite Dumnezeu le-a revărsat peste om, şi chiar dacă eşti păcătos, Chipul rămâne în tine. Privind aceste frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne gândim la El. Tocmai acest gând -aşa cum izvorăşte el - este o rugăciune.

Fără Dumnezeu nu se poate face nimic!

Este foarte important şi trebuie actualizat că „fără Dumnezeu nu se poate face nimic!".

 Dacă „firul de păr nu se mişcă fără voia Lui" (Le. 21,18), darămite, lumea întreagă? 

De aceea e o mare greşeală să nu ne gândim la Dumnezeu. Cum să ne gândim? Intr-o formă cât mai directă: „Doamne, iartă-mă!", „Doamne, ajută-mă!". 

Tot aşa cum te gândeşti, de exemplu, la soţia ta iubită, te gândeşti, sau mai bine zis, ţi-e gândul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. 

Ca la o icoană pe care o porţi în suflet, gândindu-te la ea într-o formă simplă. In acest fel ţii mereu legătura cu cel iubit. 

Deci acelaşi lucru este şi rugăciunea: un contact permanent al inimii tale cu inima lui Dumnezeu.

Uite, vă schiţez un caz: S-au căsătorit Nicu şi Ioana. După nuntă, cum era obiceiul, fata a trecut la bucătărie şi Nicu a plecat la lucru. Fata, din stângăcie, a afumat mâncarea. Şi a început să se frământe: „Ce-o să zică Nicu când o veni? Nici atâta n-ai învăţat la mamă-ta?", se frământa ea la măsura obligaţiilor pe care le avea, însă nu era liberă. (Grija că n-am făcut cutare sau cutare nu e bună; grija trebuie să fie aceasta: să fiu prezent!). Şi a venit Nicu: „Dragă Nicule, am afumat mâncarea!", „Lasă, dragă, nu mă interesează; dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine!". 

Asta o să ne întrebe şi Dumnezeu !

Asta o să ne întrebe şi Dumnezeu: „De ce nu v-aţi gândit la Mine toata viaţa voastră? 

Eu sunt Cel Ce sunt, Eu v-am dat viaţa, frumuseţea, putinţa de-a vedea culorile, combinaţia culorilor, v-am dat posibilitatea să le combinaţi chiar voi, să creaţi voi frumuseţi.

 Eu sunt Autorul tuturor acestor lucruri. De ce la alte lucruri, stele de târg, aţi dat atenţie şi Mie nu?". 

Este vorba de a-L face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar ţine luminiţa sufletului tău aprinsă şi va fi mai greu ca acel suflet să fie atacat. Trebuie ştiut că mult se teme diavolul de omul aflat în stare de trezvie. Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.

Dar şi aici, în primul rând, trebuie evitate acele aparenţe care te păcălesc pe tine însuţi, crezând că faci bine ceea ce faci. 

Sfinţii spun că odată, a venit diavolul la uşa unui călugăr. Impingea diavolul să intre, iar călugărul împingea dinăuntru, să nu-l lase şi se ruga în acest timp: Doamne Iisuse, ajută-mă, miluieşte-mă!

Dar dracul împingea şi mai tare şi tot mai tare, şi era aproape să-l biruiască, atunci când, de teamă, a strigat călugărul cât a putut de tare: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!". Imediat a dispărut diavolul, şi lângă el a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până acum?", l-a întrebat călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu adevărat!".

 Deci, rugăciunea şi gândul la Dumnezeu, dacă nu pleacă din inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim asemenea călugărului, la uşa sufletului nostru? Aparent ne rugăm, ne împotrivim păcatului, dar numai când suntem copleşiţi şi în momente de mare cumpănă ne gândim cu adevărat la Dumnezeu.

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot; aşa şi noi să plecăm cu totul spre Dumnezeu.

Dar eu sunt foarte sigur, şi mă gândesc aici mai ales la creştinul nostru român, că atunci când aude bătaia clopotelor care „cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele, chiar dacă nu este un trăitor ales al legilor bisericeşti, se închină totuşi, instinctiv, fiindcă simte că acest sunet este o chemare sufletească. 

Acest moment de tresărire este foarte important. Această tresărire cu fineţea unui suspin aş încerca să o recomand. 

Orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune 

Această clipă ne interesează de fapt: clipa ce vădeşte starea ascunsă a fiecăruia. 

Tocmai de aceea este importantă clipa de care vorbeam, când omul are, în sinea lui, o tresărire. Trist este dacă nu există tocmai această tresărire.

Parintele Arsenie Papacioc
Veşnicia ascunsa într-o clipă, Editura Reintregirea

SPOVEDANIA. CAT DE DES NE SPOVEDIM

Parintele Ilie Cleopa ,,Nimic necurat nu va intra intru imparatia cerurilor ,,

Iata care sunt conditiile pe care trebuie sa le implineasca spovedania :
1. Spovedania trebuie sa se faca inaintea duhovnicului. Deci, eu cand ma duc la spovedanie inaintea preotului, ma duc in fata lui Dumnezeu. Preotul este un simplu martor. In ziua judecatii el atat poate spune, cat i-am spus eu. Ce nu i-am spus, nu-i dezlegat nici pe pamant, nici in cer. Dar eu, daca m-am dus la spovedanie si i-am spus toate si preotul mi-a facut dezlegare cu mainile pe cap, eu sunt dezlegat.
2. Spovedania trebuie sa fie completa si sa nu se ascunda nimic din cele faptuite, cum am spus mai inainte. Ai auzit ce spune Sfantul Apostol Pavel ? Cuvantul lui Dumnezeu este mai ascutit decat toata sabia cea cu doua taisuri si strabate pana la despartitura trupului de a duhului, cea mai inalta unire intre om si Dumnezeu.
3. Spovedania trebuie facuta de buna voie, dupa marturia Duhului Sfant, care zice : si din voia mea ma voi marturisi Lui;
4. Spovedania trebuie sa fie facuta cu umilinta, caci inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi;
5. Spovedania sa nu fie prihanitoare, adica sa nu dam vina pe nimeni, nici pe oameni, nici pe vreo alta zidira a lui Dumnezeu, nici chiar pe diavoli. La spovedanie numai pe noi sa ne invinuim si sa ne prihanim, cum zice Sfantul Ioan Scararul : " A mea este buba, a mea este rana; dintru a mea lenevire s-a facut, iar nu dintr-a altuia ".
6. Spovedania se cuvine sa fie dreapta, adica sa spui adevarul, spune cum ai facut toate, fara rusine. Isus Sirah spune : Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har.
Rusinea aceasta pe care o suferi la spovedanie te scuteste pe tine de rusinea aceea pe care o vom suferi cu totii la ziua cea infricosata a Judecatii lui Dumnezeu.
7. Spovedania sa fie hotaratoare. Sa luam inaintea duhovnicului o mare hotarare de a nu mai pacatui, ajutandu-ne noua dumnezeiescul har, si sa voim mai bine a muri de mii de ori decat a mai pacatui de acum inainte cu vointa noastra.
Sfantul Vasile cel Mare zice : " Nu se foloseste de marturisire, nici se marturiseste, cel ce zice la spovedanie numai ca a gresit, insa ramane iarasi in pacat si nu-l uraste ". Toata pocainta ta intru aceasta consta, adica sa te hotarasti a-ti schimba viata.
Cand ma duc la marturisire cu parere de rau si cu pocainta, si imi cunosc gresalele, ii spun preotului cate tin eu minte. Dar ca sa tii minte si sa faci o marturisire intreaga, nu te duce cu ochii legati la preot, ca diavolul iti ia mintea si uiti. Cu o saptamana sau doua inainte, stai intr-o camera linistita, ia-ti un caiet si scrie toate pacatele tale din copilarie pana in ziua spovedaniei.
Ce pacate am eu pe constiinta, de cande eram copil mic, cand eram de cinci ani, cand eram de sapte ani, cand eram in clasa intai la scoal, cand eram in clasa a doua, cand eram intr-a noua, cand eram fata mare, inainte de casatorie, sau dupa casatorie, cand eram militar, cand eram flacau.
Scrie, ca si diavolul a scris. Avem contabil bun, ingerul rau pe umarul stang, care scrie tot, si ingerul cel bun pe umarul drept, care scrie si el faptele cele bune ale omului.
Si atunci uite ce-i. Stii ca nimic necurat nu va intra intru Imparatia cerurilor ? De aceea, cel mai mare bine pe care poti sa-l faci unui om, este acesta. Daca vezi ca s-a imbolnavit in casa la tine, tata sau mama sau ginerele sau nora sau fata sau baiatul sau fratele, cine a slabit de boala si se apropie de moarte, nu se poate un bine mai mare decat sa-i aduci preotul repede. Nu doctorul. Doctorul este un bolovan de pamant ca si tine ! Preotul a luat dar de la Dumnezeu. Nu ati auzit in Evanghelie ? Ce veti lega voi pe pamant, va fi legat si in ceruri si ce veti dezlega voi pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri !
Daca ai reusit sa-l spovedesti curat inainte de moarte, i-ai salvat sufletul. Cand se duce la vami, sufletul care a avut pacate, daca le-a dezlegat preotul aici, Duhul Sfant a sters tot de pe tabelele lor. Crapa, mor de ciuda diavolii : " Ia uita-te, domnule ! L-am avut in mana ! " Duhul Sfant i-a sters pacatele. Aceasta putere le-a dat Dumnezeu preotilor, ca daca nu dadea Dumnezeu aceasta putere preotilor, nimeni din oameni nu s-ar fi mantuit.

Dar Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamantul, a stiut cum sa faca pentru a mantui lumea. Cand a inviat Hristos aceasta putere le-a dat Apostolilor. Ce le-a spus la Apostoli ? A suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfant; carora le veti tine pacatele, tinute vor fi si carora le veti ierta, iertate vor fi si orice veti dezlega voi pe pamant, va fi dezlegat si in cer ... Ce, fratilor, voi nu ati citit ? Nu ati auzit Evanghelia ?

Deci, cand vezi ca esti bolnav de moarte, nu alerga la doctor, ca poate te omoara acela si mori nemarturisit. Intai spovedeste-te si apoi du-te si la doctor, daca este cazul, dar tu sa fii martusrisit. Daca ai murit, gata, te-ai usurat ! Ca vei muri in mainile doctorului, ca vei muri acasa, tu sa fii marturisit. Insa intai doctorul sufletelor, ca el te va scoate din iad. Asa. Si nu te gandi ca n-are dar.
Dupa o spovedanie curata, trebuie sa primim un canon, pe care trebuie sa-l tinem. Cel ce se spovedeste are mare datorie de a-si face canonul dat pentru a scapa de chinul cel vesnic al iadului.
Vedem in Sfanta Scriptura ca prin canon s-au curatit toti cei ce au pacatuit inaintea Domnului. Altfel, cel ce a primit canon si nu-l face, nu se poate curati de lepra pacatului si nici sufletul sau nu este slobozit din robia dracilor.

Este bine stiut ca cel ce se pocaieste cu adevarat, nu numai ca primeste canonul dat de duhovnicul sau, ci singur cere mai mult canon, stiind ca ori aici vremelnic, ori dincolo vesnic, pacatosii trebuie sa-si faca canonul.

Iar canonul sa fie dupa masura puterii fiecaruia. Ai auzit ce spune Sfantul Marcu Ascetul ? " Cata deosebire are arama de fier si fierul de gateje - adica de vreascuri -, atata deosebire este intre un trup si altul ". Altul este din fire sanatos si tare si poate sa posteasca si sa nu manance pana seara; iar altul, saracul, daca n-a mancat de doua - trei ori pe zi, cade jos. In toate acestea se cauta scopul. De aceea dreapta socoteala este imparateasa faptelor bune.

Tu crezi ca pe dracul il intreci la fuga ? El intr-o clipa este la marginea pamantului. Numai cu asta il intreci : daca te smeresti si te socotesti a fi praf si cenusa si pacatos si neputincios si nevrednic de a trai pe pamant. Numai de smerenie se teme diavolul ! De alta nu se teme el. Poti sa fii tu nevoitor cat ii lumea, daca nu stii sa ceri iertare, esti batjocorit de diavoli.

De aceea, fratilor, sa ne ajute mila Domnului sa castigam oleaca de smerenie si dreapta socoteala, fiindca in lumea aceasta sunt curse si ispite si fel de fel de nedumeriri pamantesti si duhovnicesti. Dar sa avem in toate dreapta socoteala. Ca padurea nu se teme de cel ce incarca o data mult pe o caruta. Stie ca mai la vale se rupe osia si se strica carul. ea se teme de acela care ia cate un lemnisor si-l duce acasa. Asa si vrajmasul, nu se teme de cel care incepe cu multa nevointa, ca oboseste si ramane. Ci, se teme de cel care ia cate oleaca asa, incet, incet.

Sfantul Teodosie spune : " De lucrezi cate putin, cate putin se imbogateste cineva si la cele trupesti si la cele duhovnicesti !". Cate oleaca ! Asa sa luati fapta buna, cate oleaca si sa va para rau ca n-ati facut mai mult.

- Cand se face spovedania generala ? au intrebat unii credinciosi.
- O data pe an tebuie sa faci spovedania generala din mica copilarie. Sfantul Nicodim Aghioritul spune : O data pe an, in Postul Mare, este bine sa faci spovedania generala. Stii de ce ? Pentru smerenie. Te ajuta mult sa-ti aduci aminte pacatele. Eu ma marturisesc, dar dracul ma face sa uit pacatele mele cu care am maniat pe Dumnezeu.
Dar eu, cand fac spovedania generala, mi le face ingerul cat muntele in fata mea. " Vezi cine esti ? " Smerenia ! Si atunci, mai mult se apropie Dumnezeu de noi, cand noi ne smerim din adancul sufletului.
- Dar ce incredere avem ca ni s-au iertat toate pacatele prin spovedanie ?
- Dar dumneata daca ai spalat o rufa bine, curata, si daca se mai murdareste, nu o mai speli din nou ? Nu pui soda si lesie si o pui la uscat ? Precum camasa trebuie spalata, asa si sufletul trebuie spalat mereu prin deasa spovedanie.
dar Sfintii parinti si mai ales Sfantul Nicodim Aghioritul avea o invatatura pentru duhovnic : " Sfatuieste-i, o! duhovnice, la spovedanie deasa si curata pe toti ". O data in an se face spovedania generala din nou. Si asta-i pentru smerenie si pentru ca omul sa nu uite neputintele lui, cu care a suparat pe Dumnezeu. Asa este.



De aceea trebuie sa ne pocaim, sa ne para rau. Pentru ca Dumnezeu este atat de milostiv si de bun,ca nu mai tine minte raul ce-am facut, daca noi ne intoarcem din toata inima si ne marturisim.
Ati vazut ce spune proorocul Isaia : Intoarceti-va catre Mine si Ma voi intoarce catre voi, fiii oamenilor. De vor fi pacatele voastre ca mohoraciunea, ca zapada va voi albi, si de vor fi ca roseala, ca luna le voi face albe si nu voi mai pomeni cele dintai ale voastre.



In bunatatea Lui cea fara margini, El stie neputinta noastra, ca gresim cu voie si fara voie, cu stiinta si cu nestiinta. Nu este clipa cand nu gresim inaintea Domnului. Dar nimeni nu stie firea omului mai mult ca Dumnezeu, caci El ne-a facut din nimic.
De aceea, cum ne intoarcem catre El cu lacrimi, cu parere de rau, cu spovedanie curata, ne si iarta. Cine are pacate mai grele trebuie sa faca oleaca de canon, ca Dumnezeu totdeauna este gata sa ne primeasca si sa ne ierte, caci suntem zidirea Lui.

Foloasele desei spovedanii

Foloasele desei spovedanii sunt cinci.
Primul folos al desei spovedanii, este acela ca pacatul nu prinde radacini in noi si se strica din suflet cuibul satanei.

Diavolul, vazand ca te spovedesti des, te caiesti, te rogi si-l parasti mereu, zice asa : " Degeaba ma ostenesc cu dansul, ca se duce mereu la preot si se spovedeste, si-l dezleaga, si eu nu castig nimic. Mai bine ma duc la cei care dorm, care n-au grija de mantuire, care nu se spovedesc cu anii, ca aceia nu mi se mai impotrivesc !".

Cine se spovedeste des, stie ce a gresit, ca tine minte. Daca nu s-a spovedit de cateva zile : " Mai, ce-am facut ?". El indata isi aduce aminte, iar daca lasa sa treaca o luna sau doua sau poate si un an, de unde sa tina el minte ?

Ca intr-o zi daca s-ar ispiti omul pe sine, stai undeva intr-un unghi de casa, intr-un colt si pandeste-ti gandurile tale numai timp de doua ceasuri, sa vezi in cate feluri umbla mintea. Si la cate pacate se duce daca n-o strunesti cu rugaciunea si cu frica de Dumnezeu.
Dar intr-o zi sau doua ? Dar umbland in societate cu lumea si vorbind cu lumea si vazand si auzind, cat se incarca sufletul nostru pe constiinta in fiecare ceas ?
deci primul folos al desei spovedanii este acesta. Si sa tineti minte ca prin marturisire deasa, pacatele nu pot prinde radacini adanci in inima celui ce se marturiseste.

Al doilea folos al desei spovedanii este ca omul tine minte usor greselile facute de la ultima spovedanie, pe cand cel ce se marturiseste rar, cu anevoie poate sa-si aduca aminte de toate cate a facut. Astfel, multe din pacate raman nespovedite si, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce aminte in ceasul mortii, dar fara de folos, caci i se leaga limba si nu le mai poate marturisi.
Vai de acela care se duce la marturisire si spune o seama de pacate si o seama nu le spune; sau le spune si pe acelea, dar nu sincer cum le-a facut. Cauta cuvinte de acoperire; asa de ici de colo, crede el ca poate minti pe Dumnezeu, ca nu stie Dumnezeu cum s-a facut pacatul si in ce fel ? El crede ca trebuie sa-i spuna duhovnicului cateva pacate si, daca l-a dezlegat, este iertat.
Duhovnicul dezleaga numai ce aude; celelalte pacate raman legate, ca acela n-a fost sincer si nicidecum nu reuseste sa se usureze. Deci a doua pricina ca spovedania sa fie buna, trebuie sa fie sincera si curata. Tot ce tine minte omul sa spuna, ca nu-i spune preotului. Preotul e un om de tarana ca si noi. El a primit puterea de a lega si dezlega pacatele, prin lucrarea Duhului Sfant.

Al treilea folos al celui ce se marturiseste des, chiar daca i s-ar intampla sa cada in pacat de moarte, indata alearga si se marturiseste si intra in harul lui Dumnezeu, si nu sufera sa aiba pe constiinta greutatea pacatului, fiind deprins a se curati des prin spovedanie.

Al patrulea folos al desei spovedanii este ca pe unul ca acesta, il afl amoartea curatit si in harul lui Dumnezeu, avand mare nadejde de mantuire.
Dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea dreptilor si a pacatosilor, cautand sa afle pe om in pacate spre a-i lua sufletul.
La cei ce se marturisesc des si curat nu poate afla nimic, deoarece s-au marturisit luand dezlegare pentru pacate.

Al cincilea folos al desei spovedanii este ca unul ca acesta se opreste si se infraneaza de la pacate, aducandu-si aminte ca dupa putine zile se va marturisi din nou si va primi canon de la duhovnic, acesta mustrandu-l pentru cele facute.
Acesta care se spovedeste des, cand isi aduce aminte de rusinea ce-o s-o aiba de la duhovnic, de canonul pe care o sa-l primeasca, se opreste de la pacat.
Omul are atata putere impotriva pacatului, ca toti diavolii din iad, daca ar veni, n-au ce-i face, daca vrea sa nu faca pacatul; caci i-a dat Dumnezeu o putere mare, de la Botez, sa biruiasca ispitele diavolilor.
Daca n-as avea puterea aceasta, n-ar fi iad nici pedeapsa pentru pacat. Voi nu auziti in Psaltire ce spune Duhul Sfant ? Doamne, caci cu arma buneivoiri ne-ai incununat pe noi. Si iarasi spune Solomon : Dumnezeu l-a zidit pe om, l-a lasat in mana sfatului sau.
Daca vrea sa faca pacatul, il face, daca nu, nu. Diavolul numai ii da in gand, iar el daca este prost si se amageste, il face. Poti sa spui tu in ziua judecatii : " Doamne, diavolul m-a dus la crasma, diavolul m-a dus la muierea cutare, diavolul m-a dus la furat, diavolul m-a dus la betie, diavolul la avort, la toate ! " Iar diavolul vas pune atunci : " Doamne, sa-m i arate martori, ca m-a vazut cand il duceam de mana la crasma, la desfrau sau la avort !".
Apoi va zice omului : " Vezi ca esti prost ? Eu ti-am dat in gand sa faci pacatul. Daca ai fost prost, te-ai dus tu singur ! Nu te-am dus eu de man ! Daca m-ai ascultat esti al meu !".
Deci prin deasa spovedanie se strica cuibul satanei. Ai vazut cocostarcul ? Face cuib pe casa la tine; si-i o pasare foarte fina. Daca i-ai stricat cuibul o data, de doua ori, nu-ti mai vine acolo. Stie ca-i esti dusman. Asa si noi, daca-i stricam cuibul satanei, el nu mai vine repede. Si acesta este un om care tine sufletul curat, ca nu poate suferi pacatele.
Deci al cincilea folos al sfintei spovedanii este indoit. Mai intai ca stricam cuibul satanei din suflet si al doilea ca nu ne gaseste moartea nespovediti.

Sa nu credeti dumneavoastra ca pacatele mici nu sunt grave ! Si pe acelea trebuie sa le marturisim, ca auzi ce spune Evanghelia : Nimic necurat nu va intra intru imparatia cerurilor.

Parintele Ilie Cleopa
Viata Parintelui Cleopa , de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa ,  Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Pr. Savatie Baștovoi: Dragostea nu trebuie căutată, dragostea trebuie of...

- Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia cerurilor! Vă rog să ne explicaţi mai pe înţelesul nostru.

- Iată, fericirea aceasta atît de frumoasă am trecut-o cu vederea. Inţelesul cuvintelor „săraci cu duhul" este de două feluri, ne spun Sfinţii Părinţi. 

Primul sens este foarte direct: fericiţi cei săraci cu duhul, adică nu cei care sînt săraci pur şi simplu, de nevoie, prin întîmplările vieţii, pentru că sînt o mulţime de săraci care nu sînt deloc fericiţi. Fericiţi sînt săracii care sînt săraci cu duhul, adică iubesc sărăcia în duhul lor, se mulţumesc cu ce au.

Al doilea sens, mai metaforic, se referă la cei care în duh nu agonisesc averi, prostii, ambiţii, dorinţe deşarte, toate deşertăciunile, adică sînt săraci cu duhul. 

Duhul lor este liber, nu invidiază, nu poftesc averea aproapelui. Aceştia sînt săracii cu duhul, nu pur şi simplu săracii. 

Pentru că de multe ori săracii din întîmplările vieţii nu sînt deloc fericiţi, pot fi şi invidioşi, pot fi şi hoţi, pot fi şi certăreţi, pot fi şi beţivi, pot fi toate lucrurile din lume. 

Nu este o fericire în sine a fi pur şi simplu sărac. Fericit este săracul cu duhul, cel care în duhul său iubeşte sărăcia, cel care în duhul său nu agoniseşte dorinţe deşarte, pofte pierzătoare, ambiţii, invidii. Acesta este sensul.

Iar celelalte tîlcuiri care se fac nici nu ştiu pe ce temei s-au făcut: că sărăcia cu duhul ar fi o sărăcie a minţii. Niciodată în terminologia biblică duhul nu a însemnat minte.

Duhul este duh. Noi gîndim cu inima. 

Gîndurile noastre, spune Mîntuitorul, ies din inimă. De ce gîndiţi cele rele în inimile voastre? Deci locul în care se petrece gîndirea este inima. 

Duhul niciodată, nicăieri, nu a însemnat minte. Duhul este liber, suflă unde voieşte, aşa că cei care au lansat ideea că sărac cu duhul înseamnă fără minte au emis o aberaţie. 

Sensul adevărat este o alăturare logică în şirul celorlalte fericiri: milostenie, sete de dreptate etc. - un şir în care prostia nu îşi are locul logic. 

Nu, sărac cu duhul vine în logica omului blînd, a omului milostiv, a omului prigonit, a omului curat cu inima, a omului sărac cu duhul, adică sărac de bunăvoie, sărac prin alegere şi care a cunoscut în duhul său foloasele şi eliberarea pe care le aduce sărăcia de bunăvoie, dar şi sărăcia spirituală, golirea omului de orice ambiţie şi deşertăciune pierzătoare. Asta înseamnă sărac cu duhul, şi această tîlcuire cred că o găsiţi la Sfîntul Vasile cel Mare.


IEROMONAH SAVATIE BAŞTOVOl
Fragment din cartea "PREŢUL IUBIRII", Editura Cathisma

Dragostea trebuie oferită fara sa astepti ceva in schimb !

Orice om este în căutarea dragostei. Acesta este sensul și motorul vieții noastre. Problema care trebuie lămurită este unde căutăm noi dragostea. Cel mai mare necaz îl suferim tocmai din această căutare. 

Dragostea nu trebuie căutată, dragostea trebuie oferită! Dacă este vreun loc undea ea ar trebui să fie căuată mai întâi de toate, atunci este chiar sufletul nostru. Astfel, atunci când Hristos ne vorbește despre poruncile iubirii, nu ne îndeamnă să căutăm pe cineva care să ne iubească, ci ne spune: "Iubește pe aproapele tău." Cum să-l iubești? Ca pe tine însuți, - a menționat părintele Savatie în debutul conferinței.

În continuare, părintele a vorbit despre dragostea pe care o caută lumea în contrast cu iubirea la care ne îndeamnă Hristos. În acest sens, a precizat: "Lumea este în opziție cu gândul lui Dumnezeu. "Ieșiți din lume", ne îndeamnă Hristos. Și aici nu ne referim la niște oameni concreți. 
Ci la lume ca și concept biblic, lumea în mijlocul căruia îi trimite Hristos pe apostoli. Lumea în mijlocul căreia au propovăduit toți prorocii și care au fost uciși de lume de fiecare dată. 
Această lume schimbă înțelesul fundamental al poruncii lui Hristos: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Lumea însă nu iubește, lumea cere iubire, pretinde iubire de la toți. Lumea este nefericită pentru că nu știe să iubească. 
 Și această neînțelegere a iubirii aduce toată nefericirea vieții noastre. Hristos ne spune foarte simplu, ceea ce vrei să ți se facă ție, fă și tu altora. Acest soi de iubire atât de simplu ține și a ținut lumea până acum. Iubirea pe care o pretindem de la ceilalți niciodată nu ne va putea face fericiți. "

Venind cu exemple din propria experiență, dar și modelele oamenilor vrednici din istoria creștinismului, părintele a oferit tinerilor o lecție de valoare despre iubire, iertare blândețe și nejudecată. 
Căci către Dumnezeu și aproapele datori suntem cu dragoste și iertare, nu cu judecată.

preluare text http://altarulcredintei.md/

Parintele Arsenie Papacioc ,,Mantuirea este o lupta,,

-Cum putem scăpa de mulţimea grijilor pă-mânteşti, ca să dobândim mai mult timp de rugăciune?

- Mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! 
 Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!
 
 De grijile pământeşti nu putem scăpa, decât dacă nu vrem. Ca suflete dăruite, se impune mai multă voinţă de a nu ne lăsa aglomeraţi şi copleşiţi de grijile acestea pământeşti până într-atât. Ne rânduim viaţa ca oameni care gândim mai înalt şi cu multă răspundere. Se spune că dacă am putea întreba pe cei de sus, adică pe cei mântuiţi: "Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?", ne-ar răspunde: "Timp, puţin timp petrecut bine!" Iată, deci, că nu avem cu nici un chip altă vreme să ne împlinim sufletele chemate, dăruite şi plecate cu atâta hotărâre.

-Cum să putem birui mai uşor războiul desfrânării şi al gândurilor trupeşti?

- Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.
Începutul acestei lupte este:
a) Să vrea neapărat să scape de acest război;
b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute;
c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;
d) Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.
Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără învinu-irea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui, "că ar fi necesar şi prea firesc". .
Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. 

Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.

Pentru cei ce au aşezare duhovnicească şi totuşi sunt răniţi mai mult sau mai puţin şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.
Nu este un paradox, ci este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. 
Citeam ceea ce vă spun acum: "Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos". Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42) "Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa şi ziua de mâine va fi veşnicia!" Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru.

-Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?

- Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescuiesc în balta aceasta!

 Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! 
Îi ia darul întreg, ca să se poticnească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.

Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. 

E adevărat cum spun unii Sfinţi Părinţi: "Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat". Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic!
 Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute şi chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: "E smerit mândruleţul!"
Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci şi în el se ascunde Hristos, şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine ştie, harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă.
 Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, că tot este un sunet plăcut şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi şi te vei convinge în drumul vieţii că înţelep-ciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: "Eu sunt...", şi, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii! 
Iată, la repezeală, gândurile şi îndemnurile mele ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El!

- Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?

- Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinţii: Mare este căderea prin limbă. 

Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar şi pe lumea cealaltă.
Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău!

Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuito-rului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire - iubirea - şi a urmat neuitata şi sfâşie-toarea Golgotă!
Trebuie făcută educaţie de amănunt a răspunderii ce o avem pentru viaţa noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate.

 Sfântul Grigorie Teologul spune: "De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos" şi, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! 

 Patericul va fi de mare folos la capitolul "Folosul tăcerii" (pag. 242). 
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată". "Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia" (pag. 108).

Închide pe Domnul în inimă şi fii cu luare aminte acolo şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi. Atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.

Cugetă mereu: "La cine mă voi duce? Sunt vierme..." Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătu-ra tainică.

- Cum putem dobândi darul smereniei şi al lacrimilor la rugăciune?

- Smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieţii, să cugeţi că nu poţi nimic fără darul lui Dumnezeu. 
Mântuitorul zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Canonul 124 din Cartagina zice: "Şi dacă totuşi cineva zice că poate ceva - fără Hristos -, anatema să fie".

Frate, nu ştii că, dacă eşti cu păreri de sine, mândru, eşti părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Că zice: Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Gândeşte-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu eşti praf şi cenuşă. 

Şi dacă socoţi că ai fost răbdat până acum şi aşa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar şi înainte apucă!
Fiule, gândeşte-te că în singurul timp al acestei vieţi, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smereşti, că numai aşa dai valoare acestor frumuseţi ce ţi le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogăţii sufleteşti - vai! - pieirea ta în foc.

 Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăţa ce să faci, ştiind că în ce te va găsi - Hristos -, în aceea te va judeca.

Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! 

Şi "dacă n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălţare în inima ta". 

Dar să înţelegem că Domnul ne cere atât de puţin pentru ca să moştenim împreună cu El !... Umilinţă, umilinţă şi iar umilinţă!

- Ce sfat şi cuvânt de folos îmi daţi mie şi fiilor duhovniceşti ai Prea Cuvioşiei voastre?

Să ne iubim cu adevărat unii pe alţii!
Să încercăm să iubim pe toată lumea, şi pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim, să iubim mult şi să iubim frumos.
Să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana.
Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi sunt dragi cei care Îl ţin ascuns, dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii!
Iar pentru răspunsurile mele date în grabă, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!

CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI I
Parintele Arsenie Papacioc

sursa https://www.sfaturiortodoxe.ro