Totalul afișărilor de pagină

vineri, 11 ianuarie 2019

Parintele Arsenie Papacioc ,,Mantuirea este o lupta,,



-Cum putem scăpa de mulţimea grijilor pă-mânteşti, ca să dobândim mai mult timp de rugăciune?


- Mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! 

 Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!
 

 De grijile pământeşti nu putem scăpa, decât dacă nu vrem. Ca suflete dăruite, se impune mai multă voinţă de a nu ne lăsa aglomeraţi şi copleşiţi de grijile acestea pământeşti până într-atât. Ne rânduim viaţa ca oameni care gândim mai înalt şi cu multă răspundere. Se spune că dacă am putea întreba pe cei de sus, adică pe cei mântuiţi: "Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?", ne-ar răspunde: "Timp, puţin timp petrecut bine!" Iată, deci, că nu avem cu nici un chip altă vreme să ne împlinim sufletele chemate, dăruite şi plecate cu atâta hotărâre.

-Cum să putem birui mai uşor războiul desfrânării şi al gândurilor trupeşti?


- Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.
Începutul acestei lupte este:
a) Să vrea neapărat să scape de acest război;
b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute;
c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;
d) Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.
Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără învinu-irea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui, "că ar fi necesar şi prea firesc". .
Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. 


Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.

Pentru cei ce au aşezare duhovnicească şi totuşi sunt răniţi mai mult sau mai puţin şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.
Nu este un paradox, ci este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. 
Citeam ceea ce vă spun acum: "Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos". Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42) "Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa şi ziua de mâine va fi veşnicia!" Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru.

-Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?



- Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescuiesc în balta aceasta!

 Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! 
Îi ia darul întreg, ca să se poticnească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. 

E adevărat cum spun unii Sfinţi Părinţi: "Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat". Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic!
 Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute şi chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: "E smerit mândruleţul!"
Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci şi în el se ascunde Hristos, şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine ştie, harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă.
 Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, că tot este un sunet plăcut şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi şi te vei convinge în drumul vieţii că înţelep-ciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: "Eu sunt...", şi, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii! 
Iată, la repezeală, gândurile şi îndemnurile mele ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El!

- Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?


- Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinţii: Mare este căderea prin limbă. 


Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar şi pe lumea cealaltă.
Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău!

Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuito-rului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire - iubirea - şi a urmat neuitata şi sfâşie-toarea Golgotă!

Trebuie făcută educaţie de amănunt a răspunderii ce o avem pentru viaţa noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate.

 Sfântul Grigorie Teologul spune: "De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos" şi, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! 

 Patericul va fi de mare folos la capitolul "Folosul tăcerii" (pag. 242). 
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată". "Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia" (pag. 108).

Închide pe Domnul în inimă şi fii cu luare aminte acolo şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi. Atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.


Cugetă mereu: "La cine mă voi duce? Sunt vierme..." Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătu-ra tainică.

- Cum putem dobândi darul smereniei şi al lacrimilor la rugăciune?


- Smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieţii, să cugeţi că nu poţi nimic fără darul lui Dumnezeu. 

Mântuitorul zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Canonul 124 din Cartagina zice: "Şi dacă totuşi cineva zice că poate ceva - fără Hristos -, anatema să fie".


Frate, nu ştii că, dacă eşti cu păreri de sine, mândru, eşti părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Că zice: Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Gândeşte-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu eşti praf şi cenuşă. 


Şi dacă socoţi că ai fost răbdat până acum şi aşa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar şi înainte apucă!
Fiule, gândeşte-te că în singurul timp al acestei vieţi, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smereşti, că numai aşa dai valoare acestor frumuseţi ce ţi le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogăţii sufleteşti - vai! - pieirea ta în foc.

 Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăţa ce să faci, ştiind că în ce te va găsi - Hristos -, în aceea te va judeca.


Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! 

Şi "dacă n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălţare în inima ta". 

Dar să înţelegem că Domnul ne cere atât de puţin pentru ca să moştenim împreună cu El !... Umilinţă, umilinţă şi iar umilinţă!

- Ce sfat şi cuvânt de folos îmi daţi mie şi fiilor duhovniceşti ai Prea Cuvioşiei voastre?

Să ne iubim cu adevărat unii pe alţii!
Să încercăm să iubim pe toată lumea, şi pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim, să iubim mult şi să iubim frumos.
Să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana.
Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi sunt dragi cei care Îl ţin ascuns, dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii!
Iar pentru răspunsurile mele date în grabă, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!


CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI I
Parintele Arsenie Papacioc


duminică, 9 decembrie 2018

PILDE CRESTIN - ORTODOXE FRUMOASE






Cuget neînţelept


Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- „De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...



TÂNĂRA OARBĂ ȘI BIBLIA

O tânără oarbă și săracă, auzind că s-a tipărit, pentru orbi, o Evanghelie cu slove ieșite în relief, dorea să aibă și ea o astfel de carte. Un prieten i-a dat-o în dar. Era Sf.Evanghelie după Marcu. În același timp, i-a dat și un alfabet, ca să învețe a citi.

Tânâra era de o rară pricepere. Începu îndată să învețe slovele și, spre uimirea tuturor, după câteva zile a fost în stare să citească o pagină întreagă. dându-și multă silință la citit. Cu toate acestea ea găsea că nu merge destul de repede, alfabetul fiind dificil. Fiind foarte săracă, trebuia să muncească cu mâinile ici, colea, spre a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. În afară de aceasta, lucra și într-o grădină de legume. Din pricina aceasta avea bătături la degete, ceea ce nu se vede de obicei la orbi, ceea ce făcea ca ea să poată deosebi cu greu slovele.

Descurajată întrucâtva de încetineala reușitei sale, își zise că, dacă ar putea să-și taie bătăturile de la degete, ar puta pipăi și citi mai ușor: și iată că, cu un briceag, își jupui vârful degetelor! Dar, ce dezamăgire! A avut dureri mari, fără a putea pipăi mai bine cu degetele ei. Dimpotrivă, pielea, crescând din nou, a fost și mai vârtoasă decât înainte, încât, după câteva sforțări fără rod, era ca deznădăjduită.
Într-o clipă de adâncă mâhnire, a luat în mâini Cartea Sfântă și, cu lacrimi în ochi și suspin în inimă, a apropiat-o de buze, ca pentru a o săruta pentru cea din urmă oară.

„Adio, adio! suspină ea. Tu cuprinzi Cuvântul Părintelui meu ceresc, tu ești singura mângâiere a sufletului meu! Și vai...trebuie să mă despart de tine!”
Mare i-a fost mirarea bietei tinere fete, când văzu că buzele sale, mai simțitoare ca degetele, îi lămureau forma slovelor. Se gândi o clipă, încercă încă o dată și toată îndoiala
îi pieri. N-o mai încăpea bucuria acum. Simțea în inima ei atâta recunoștință, cât nu se putea grăi. Era seară, când făcu această îmbucurătoare descoperire. Se așeză în pat, dar nu ca să doarmă. Toată noaptea trecu pe dinaintea buzelor sale pagini din Cartea Sfântă. Sforțările sale erau în final răsplătite! Ea a putut nu numai să deslușească slovele, ci să citească bucăți întregi. În scurtă vreme putea citi toată Evanghelia după Marcu, ba a învățat-o și pe dinafară.


ÎNCREDERE ÎN DUMNEZEU

Era o zi tristă de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, stătea pe o bancă, în grădina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi. Buzișoarele îi erau vinete și fața slabă îi era galbenă ca ceara.
Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea din când în când și privea spre Cerul acoperit de nori. Pe lângă ei trecuseră mulți inși, fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân s-a apropiat de el și i-a spus părintește:
- Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?
- Da, domnule, răspunse copilașul. Aștept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.
- Ce vrei să spui, drăguțule? Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?
- Nu, dar anul trecut El a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui, în Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo, și că Dumnezeu nu mă va părăsi în niciun fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni sigur, dacă-L mai aștept nițel.Nu e așa, domnule?
- Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu! El m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine; nu te voi lăsa să duc lipsă de nimic.
Ochii copilașului străluciră de bucurie și fața lui ca un fulger de biruință.
„Știam eu, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni! Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”



NU SUNT PIERDUȚI

Un copil a văzut un bărbat și o femeie că plângeau și a întrebat-o pe slujnica ce îngrijea de el, de ce sunt atât de mâhniți.
Ea îi răspunse că acești oameni pierduseră pe scumpul lor băiețaș.
- Pierdut! zice copilul. Vino iute să-l căutăm!
- La ce bun? răspunse slujnica. Nu-l mai găsim în lumea asta. A murit...
- Și unde e acum?
- În cer.
- În cerul despre care mi-ai vorbit tu atâta? În cer, unde e atât de frumos, unde este Mântuitorul Hristos și unde copiii se joacă cu îngerii?
- Da,da ! Acolo!
Copilul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi mirat, a întrebat:
- Asta numesc oamenii „pierdut”?!
Câtă înțelepciune la copil!


NECREDINȚĂ ȘI CREDINȚĂ

Era după un prânz bogat. Voltaie înveselise toată curtea regelui Friederich al II-lea, cu tot felul de glume despre religie, și, sculându-se după masă, adăugă:
- Iată! Mi-aș vinde locul din Rai pentru un pol de aur!
Un ofițer bătrân, cu părul alb, care până atunci nu scosese grai, nu mai putu să tacă:
- Domnule, în cuprinsul țării Majestății Sale, regele Prusiei, este oprit de-a pune în vânzare ceva pe care nu-l stăpânești cu adevărat. Dovediți-mi că aveți un loc în Rai și vi-l cumpăr imediat.
Nimeni nu mai râse. Iar regele îngândurat zise: „Colonelul are dreptate, domnilor. Cea mai mare din biruințele mele m-ar bucura mai puțin decât a ști că poporul meu a rămas tot așa de credincios cum era când m-am suit pe tron!”

CEL MAI MARE NEBUN

Odinioară, la curtea regilor și uneori a prinților, se întâlnea adesea un om gătit ca o paiață și care trebuia să înveselească pe stăpânii lui. I se da numele de „nebunul”. Nebunul era o fire născocitoare; vesel, voios, gata cu răspunsul râzător și în stare să facă și pe alții să râdă. Oricui îi era îngăduit să râdă de el, ba să-l și pălmuiască sau să-l lovească cu piciorul. La rândul lui putea și el să râdă de alții și adesea în glumă spunea mai marilor săi crude adevăruri.
Un nebun de la curtea unui prinț primi într-o zi de la el un băț cioplit din topor.
- Ține acest băț, zise stăpânul, și nu-l lăsa din mână, decât atunci când vei întâlni un om mai nebun ca tine. Aceluia poți să i-l dai.
Nebunul a încuviințat. De atunci, fie că sta, fie că pornea la drum, totdeauna îl vedeai cu bățul în mână.
Trecură câțiva ani de atunci și prințul căzu bolnav. Nebunul veni să-l vadă și rămase în picioare, lângă pat, rezemat în băț.
- Cum se află stăpânul meu? întrebă el cu multă plecăciune.
- Rău de tot, răspunse prințul. Văd bine că va trebui să plec curând de aici.
Nebunul începu să plângă.
- Și când te vei întoarce, stăpâne? Peste o lună?
- Nu, suspină prințul.
- Poate peste un an?
- Vai! Nu!
- Dar peste cât timp, stăpâne?
- Niciodată! Nu mă voi mai întoarce niciodată!
- Niciodată! repetă nebunul încremenit. Dar, stăpâne,te-ai pregătit de drum pentru o lipsă așa de îndelungată?
- Pregătiri de plecare? Niciuna. Nici nu am gândit măcar.
- Și tu vei pleca în curând... Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată, și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l. EU N-AM ÎNTÂLNIT PÂNĂ ACUM UN OM AȘA DE NEBUN CA TINE!

LUMINA VINE DE SUS

O doamnă avea să facă un drum lung cu trăsura, printr-o pădure deasă. Era noapte, un întuneric de nu se vedea pic de lumină. Auzea zgomote ciudate. I se părea că vede stafii alergând prin întuneric. Inima îi bătea tare. Era pierdută de groază.
Cu toate acestea vizitiul mâna caii fără teamă.
- Cum vezi dumneata drumul? îl întrebă ea târziu așteptându-se în toată clipa la o nenorocire.
- Lesne, răspunse el, privesc în sus! Calea mi-e trasă pe cer de creștetele brazilor. Să ridicăm, așadar ochii în sus; de acolo ne vine Lumina.

VEGHEAȚI ASUPRA VOASTRĂ

Un rege avea un fiu așa de răutăcios, încât, cu toate sfaturile și pedepsele date de tatăl său, văzând că nu mai este nicio nădejde de îndreptare, a fost osândit la moarte. I s-a dat răgaz de 3 luni, ca să se pregătească de moarte.
În vremea aceasta tânărul s-a schimbat mult. Pe fața lui tristă se putea citi căința adâncă.
„Dacă te-ai căit cu adevărat, îi zise tatăl său, te iert pentru totdeauna, dar cu o singură îndatorire. Iat-o:
Ia cupa aceasta plină ochi cu untdelemn și poartă-l prin oraș, făcându-i înconjurul. Doi oameni înarmați cu spada în mână, te vor urmade aproape. Îndată ce va pica un singur scop, auzi tu, UNUL SINGUR, ți se va reteza capul!”
Tânărul plecă, urmat din scurt de doi soldați străbătu ulițele orașului, mergând încet, foarte încet, oprindu-se totdeauna, când vedea vasul clătinându-se cât de puțin. Târziu de tot se întoarse la palat, fără să fi căzut o picătură măcar.
- Spune-mi,copile dragă, îl intrebă regele, ce ai văzut străbătând orașul?
- Nimic, tată, răspunse băiatul.
- Cum nimic? Nu e oare astăzi mare zi de târg? N-ai întâlnit în cale oameni și vite? N-ai văzut mărfuri înșirate și prăvălii fără număr?
- N-am văzut nimic, răspunse din nou tânărul. Nu mi-am ridicat ochii de la untdelemnul din vasul pe care-l purtam.
- Bine, zise regele. Învață acum ce înseamnă să veghezi asupra ta. Păstrează-ți totdeauna sufletul în mână, ca pe un vas sfânt, spre care fără încetare să-ți îndrepți ochii. Fii cu luare-aminte la fiecare din faptele tale, așa cum ai luat aminte la fiecare din pașii tăi în oraș. Întoarce-ți privirea de la tot ce te-ar putea abate și vei fi ferit pe viitor de vicii, care erau cât pe-aci să te piardă.
Fiul înțelese lecția și de atunci merse numai pe calea binelui, unde-și găsi fericirea în Hristos Domnul.

luni, 1 octombrie 2018

TRAIM ULTIMII ANI AI APOCALIPSEI !



STARETUL DIONISIE – VREMURILE DIN URMA : Despre Uniunea Europeana si propaganda sodomiei: 

“ CEI DE ACUMA SUNT SI MAI INFRICOSATI. Fac propaganda sa vina Antihrist mai degraba”


Uniunea Europeană se osărduieşte să dezrădăcineze tot ce a fost vechi si să „modernizeze” toata omenirea. 

Conducerea Uniunii Europene lu­crează expres ca să-şi îndeplineas­că dorinţele sale, face propagandă ca să vină Antihrist mai degrabă.

 Asta vor să facă – tot ce-i bun să sfărâme, ca să fie ce zic ei, ce vor ei.

Vor satanele să te înscrie în Comunitatea Europeană şi după aceea să-ţi dea europeanu’ să mănânci ce vrei. 
Tu nu mai eşti stăpân în ţara ta, nu eşti. 
Ei, o luat ei proporţii, de-acuma na… ce să-i faci? Răbdare trebuie, răbdare. Răbdare şi, dacă vom fi aproape de Dumnezeu, ferice de noi că am trait. Dar, dacă te dai după dânşii, asta-i pieirea.(septembrie 1999).


Acuma-i o diplomaţie satanicească. 

Vezi, în timpurile de demult şi-o vărsat sângele atâtea sute de mii şi milioane de oameni, fiindcă credeau in Hristos. 
Aşa era atuncea, era idolatrie şi, dacă nu erai ca idolatrii, îţi tăiau capul.

 Dar conducătorii de acuma, toată răutatea aceea au luat-o cu diplomaţie. Nu-ţi mai taie capul, dar te conving sa zici ca ei, să te atragă de partea lor, ca tu singur sa lepezi adevărul şi să te întorci după dânşii.Când s-o mai pomenit sau cine ar fi prooro­cit vreodată ca neamurile astea care conduc acum omenirea – ştim că sunt oameni depărtaţi de adevăr – să dea miliarde de euro; unde?
 In Sfântul Munte, să se reînnoiască mănăstirile. Vezi ce diplomaţie? Astea toate vin de la Uniunea Europeană. 

Dar ce face Uniunea Europeană? 
Cele mai mari fărădelegi. 

Conducătorii Uniunii Europene sprijină făţiş păcatul ăsta, cu sodomia. Cică aşa trebuie: „Aşa am plăcerea eu, nu-mi trebuie femeie, dă-o încolo că-i spurcată. Eu vreau băiat, vreau bărbat”. 

Dar te convinge în aşa fel, e aşa un curent satanicesc, că lumea acuma mai mult iubeşte fără­delegea asta cu bărbaţii decât cu femeile. (18-11-2003).

Lumea în cel rău zace. 

Mântuitorul însuşi a zis: „Iată, vine stăpânitorul lumii acesteia, şi întru Mine nu află nimic”. Vezi? Stăpânitorul lumii acesteia este ispititorul. De aceea trebuie să ne osârduim să nu ne depărtăm de adevăr, că acuma conducăto­rii lumii acesteia vor ca omenirea să meargă după ideile lor. 
Nu mai ţin cont de păcat, şi nici oame­nii nu mai ţin cont decât numai de ceea ce ordonă conducătorii. 


Cum îmi spunea un părinte: „O să devină tim­pul ca noi, creştinii, să nu mai zicem: «Aşa zice Sfânta Scriptură, ş-aşa zice şi în Sfânta Evanghelie.» 
O să zicem: «Aşa ne ordonă Uniunea Europeană.» Acolo au ei scopul să aducă omenirea.

Dar noi să facem răbdare, că nădejdea-i la Bunul Dumnezeu, cum a hotărî Părintele ceresc. Totuşi, noi trebuie să ne osârduim. ,,Osârduiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor”, ne spune Mântuitorul. Ştim. 
Da’ acestea trebuie să fie, căci după toate proorociile Sfinţilor Prooroci, trebuie să vină împărăţia lui Antihrist.

 Vezi? S-o apropiat.
 Si acuma, conducătorii şi ascultătorii împărăţiei lui Antihrist se osârduiesc să îngenuncheze Ortodoxia, că, dacă ar îngenunchea Ortodoxia, mai uşor ar veni împărăţia lui Antihrist. 

Eh!… Bunul Dumnezeu să ne fie de ajutor şi să avem nădejde la Bunul Dumnezeu. (26-12-2003)

Conducătorii omenirii vor să îngenunche adevărul, fiindcă se apropie împărăţia lui Antihrist, şi, cu diplomaţia lor, se osârduiesc să facă lesnicios drumul pentru Antihrist.
Şi ca să fie lesnicios drumul, na!… fac şărlătăniile lor.

– Ei mai susţin că Biserica n-are voie să se ames­tece în treburi politice.

Apoi vezi? „N-are dreptul”. 

Biserica n-are drep­tul să spună adevărul.

 Da, da, e „bun”. Ei găsesc Biserica vinovată, vinovată de fărădelegile lor.

 Dar Biserica propovăduieşte adevărul, iar adevărul este Dumnezeu.
 Numai Dumnezeu e fără greşeală şi numai lui Dumnezeu nu-i poţi găsi pricină, că-i Dumnezeu, că-i Adevărul, bunătate. 

De aceea vine Antihrist, pentru că e învederat contra lui Hristos, contra Adevărului.

– Dar Biserica are voie să se amestece în tre­buri de morală, în viaţa publică, în viaţa societăţii? Conducătorii lumii spun că nu are voie.

– Apoi nu ne lasă ei să le îndreptăm, dar după Sfinţii Părinţi, sigur, eşti dator ca să arăţi adevărul. Adevărul este că nu se termină omenirea cu viaţa asta. Adevărul este să facem fapte bune, ca să putem căpăta veşnicia. Dar ei, fiindcă nu cred în veşni­cie, ci numai în viaţa aceasta, spun că trebuie să-ţi faci toate poftele. Şi cu ocazia asta lumea îi ascultă, de aceea se depărtează de adevăr. Incet, încet…

– Despărţirea Bisericii de problemele sociale, de stat, asta a cui lucrare e?

– Asta e direct lucrarea Satanei, ca să n-aibă dreptul Biserica să te sfătuiască spre mântuire. 

Ca să poţi intra în veşnicie trebuie să nu fii trupesc, trebuie să nu-ţi faci voile. Da’ ei, nu vezi că deoda­tă au pus „Drepturile Omului”, ca prin ele să ia tot dreptul Bisericii de a-l sfătui pe om cum să lucreze cu viaţa şi cu patimile şi cum să lucreze pe drumul adevărului ca să poată câştiga veşnicia. Acuma toată lumea, orice fărădelege de pe faţa pământului ar face, aşa zice: „Aşa e dreptul omu­lui, aşa doresc eu“. N-a fost poate de când lumea legea asta, „dreptul omului”.

 Vezi cu ce diplomaţie, cu ce şarlatanie se lucrează? Dacă ar fi „Drepturile Omului” contra nedreptăţilor care se fac pe faţa pă­mântului, atuncea da... 

Da’ vezi că drepturile omului sunt pentru ca omul să facă numai rău. Orice doreşte el, să n-aibă dreptul nici Biserica, nici nime­nea să-i zică ceva.

Dacă te amesteci în treburi de-astea politice de-acuma, te omoară, da’ dacă mergi după drep­turile omului, astea trupeşti, nu, nu!

 Ce te învaţă Biserica, Hristos, Dumnezeu, proorocii, toate acelea n-ai dreptul să le faci, vezi? Impărăţia lui Antihrist este, părinte.

Lumea acuma s-o amestecat, naţiuni cu alte naţiuni, şi încep oamenii a spune: „Nu-i nimic cuta­re, nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare”. Avorturile le fac întru nimic, fel de fel de necuraţii de mici copii… 

Ei, cum să se pogoare harul Sfântului Duh peste tine dacă tu, de mic copil, eşti spurcat, eşti dedat în mâinile vrăjmaşului? „Fiţi sfinţi“, zice Sfânta Scriptură, însuşi Mântuitorul. „Fiţi sfinţi”, adică fiţi curaţi, „fiţi sfinţi că Eu sfânt sunt, şi aşa puteţi veni către Mine“. Da’ dacă lumea merge după cum e moda astăzi…

Vezi, chiar conducătorii omenirii, astăzi, nu se gândesc deloc la adevăr. 

Ei fac propagandă titanica că aici e iadul şi aici e raiul. Nu zic asta pe faţă, dar ăsta e scopul lor. 

Cele mai mari păcate, strigătoare la cer, păcate de care Biserica nici să n-audă, nici cu gândul, acuma conducătorii omenirii, Uniunea Europeană le socoteşte o nimica toată. „Dreptul omului!” Ei, se poate? Cum dreptul omului? 
Dreptul omului, adică omul s-o dedat în braţele Satanei. Şi ce-i zice Satana, aceea vrea să facă omul: „Ei, şi, daca vreau să fac orice fărădelege, aceea o fac, că aşa îmi place mie! Nu vreau să mă căsătoresc cu o fată cu frica lui Dumnezeu, vreau să mă căsătoresc cu alt bărbat”.

Şi ceea ce nici prin gând n-o fost până acuma in omenire, acuma îţi dă voie să faci, cea mai mare fărădelege pe faţa pământului. 

Asta învaţă conducătorii actuali, cu Uniunea Europeană. Ei, ce aştepţi? Aştepţi mila lui Dumnezeu? 

O făcut Dumnezeu aşa de mare minune, Sodoma şi Gomora le-o afundat-o în fundul iadului, toată omenirea ştie că acolo o fost fărădelegile cele mai mari, şi acum ei zic: „Nu-i nimic, nu contează, nu-i nimica asta.” Şi lumea îi ascultă.




Vezi? E sfârşitul.

 Am intrat în al VIII-lea veac.

 Să ştii că urgiile cele mai mari încep de-acum înainte.

 Aşa scriu Sfinţii Prooroci, aşa scriu Sfinţii Apostoli. Aşteptăm pe Antihrist. 

Dar apostolii lui Antihrist ştiu cum să se poarte ca să îngenuncheze adevărul, să îngenuncheze Ortodoxia. 

Cât timp va fi Ortodoxia la înălţime ei ştiu că nu poate împărăţia lui Antihrist să guvernele, să conducă, şi se osârduiesc cu fel de fel de meşteşugiri ca foarte cu înlesnire să vină Satana ca să conducă omenirea.


Eh!… Cât putem şi cât am auzit şi cât ne luminează Dumnezeu, să ne ţinem de adevăr. Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Impărăţia Cerurilor. 
Că aici, oricat am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie. (2003)

Staretul Dionisie, Lumea în vremurile de pe urma, Editura Prodromos, 2010)




duminică, 2 septembrie 2018

Cuviosul Paisie Aghioritul - Sfaturi, Învățături, Pilde duhovnicesti




Spune Sfântul Paisie: „Dacă ați ști cât de mult influențează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar și lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoșător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. (...) Să nu vă dați toată ființa, toată puterea dimpreună cu mintea voastră celor materiale. În felul acesta omul devine închinător la idoli. Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor; să dați numai mâinile și mintea. Să nu vă dați inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Când inima este la Hristos, atunci și treburile se sfințesc, există și o continuă odihnă sufletească lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneți inima în valoare! Să n-o risipiți!”.




 Părintele Paisie a vorbit adeseori despre isihie și grija plină de neliniște a omului contemporan. Faptul că omul contemporan a învățat să trăiască în zgomot reflectă întocmai acest lucru. 
Spune: „Astăzi toți s-au învățat să trăiască în zgomot. 
Vezi, mulți copii vor muzică rock în timp ce citesc. 

Adică pe ei îi odihnește mai mult să citească cu muzică, decât în liniște. Se odihnesc în neliniște, fiindcă există neliniște înlăuntrul lor. 

Peste tot este zgomot”. Învățându-se cu zgomotul, omul contemporan duce mereu, pretutindeni o asemenea viață zgomotoasă. „Duhul lumesc cel neliniștit al epocii noastre a distrus, din nefericire, cu așa-zisa lui civilizație, chiar și locurile sfinte cele liniștite, care odihnesc și sfințesc sufletele. Omul neliniștit nu se liniștește niciodată. 
N-au lăsat nicăieri vreun loc liniștit. Chiar și sfintele locuri le-au făcut azi...”.

În alt loc scrie: „Cel neliniștit chiar și în pustie va duce starea lui de neliniște. 
Mai întâi de toate sufletul va trebui să dobândească liniștea lăuntrică în neliniștea exterioară pentru a se putea liniști în liniștea pustiei”. 

Oamenii contemporani care trăiesc cu acest duh de neliniște îl transmit mai departe prin tot ceea ce fac. Spunea Gheron: „Atunci când lucrează cineva cu liniște își păstrează pacea și își sfințește întreaga zi. 

Din păcate, n-am înțeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfințită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe și să fim într-o continuă neliniște. Căci aceasta este o stare diavolească. 
Lucrul de mână care se face în liniște și cu rugăciune se sfințește și sfințește și pe cei care îl folosesc. Atunci are sens ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă și nervozitate transmite această stare diavolească și celorlalți. 

Treaba grăbită, făcută cu neliniște, este caracteristica oamenilor celor mai lumești. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. 

Dacă ați ști cât de mult influențează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar și lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoșător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. 
Dacă este nervos, se mânie și înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rostește Rugăciunea, se sfințește lucrul său. 
Unul este lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc”.

Omul stăpânit de o grijă plină de neliniște nu poate simți dragostea lui Dumnezeu. 

Spune Părintele Paisie: „Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl său este alături și-l mângâie. 

Dar dacă-și va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel și atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. 
Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost, iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain”.

După ce atrage de multe ori atenția în cadrul convorbirilor asupra lipsei de liniște, asupra neliniștii lăuntrice ce îl caracterizează pe omul contemporan, vădindu-i, desigur, grija plină de frământare, îi îndrumă pe oameni să agonisească atmosfera sfintei isihii. 
Îi sfătuiește să nu-și cheltuiască viața fără rost. Spune: „Nu vă risipiți timpul fără folos, fără să-l valorificați în cele duhοvnicești, pentru că veți ajunge să vă sălbăticiți mult și nu veți mai putea lucra cele duhovnicești.
 Veți dori să vă îndeletniciți numai cu treburi sau să discutați sau veți urmări să aflați subiecte de vorbă ca să vă aflați în treabă. 

Prin neglijarea rugăciunii și a îndatoririlor duhovnicești, vrăjmașul ne ocupă înălțimile noastre duhovnicești și ne războiește atât trupește, cât și prin gânduri. (...) și la mireni insist mult asupra simplității, pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuință și îi mănâncă stresul. 

Le vorbesc de cumpătare și nevoință. 

Strig mereu: «Simplificați-vă viața și stresul va fugi». Cele mai multe divorțuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri, și astfel se amețesc. Lucrează amândoi, tata și mama, și își lasă copiii de izbeliște. 

Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari –, apoi divorț fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă și-ar simplifica puțin viața, ar fi și odihniți, și veseli. Acest stres este o catastrofă”.

Chiar și munca de fiecare zi trebuie făcută în așa fel încât să ne păstrăm inima liberă pentru cele duhovnicești și să I-o dăruim lui Hristos. Spune: „Să nu vă dați toată ființa, toată puterea dimpreună cu mintea voastră celor materiale. În felul acesta omul devine închinător la idoli. 

Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor; să dați numai mâinile și mintea. Să nu vă dați inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. 

Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? 
Când inima este la Hristos, atunci și treburile se sfințesc, există și o continuă odihnă sufletească lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneți inima în valoare! Să n-o risipiți!”.

Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. 
De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, traducere din limba neogreacă de Protosinghel Teofan Munteanu, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 342-345)