Totalul afișărilor de pagină

luni, 26 decembrie 2016

Soborul Maicii Domnului - Parintele Calistrat [26.12.1997]




In ziua de astazi, 26 decembrie, praznuim sarbatoarea cu numele de "Soborul Maicii Domnului."

 Cuvant bisericesc, "sobor" insemneaza "adunare de oameni" si in imprejurarea de acum el vrea sa spuna doua lucruri: intai, cuvantul acesta este o chemare catre cei credinciosi, sa ne adunam astazi, in cinstea Maicii Domnului, aici pe pamant; dar, pe de alta parte, cuvantul "sobor" ne aduce aminte ca Maica Domnului se afla preaslavita, fara de asemanare, in mijlocul tuturor Sfintilor fericiti din ceruri si ca, asa fiind, adunarea noastra de astazi, de pe pamant este, de fapt, o impreuna-praznuire a noastra cu cetele tuturor Sfintilor si Ingerilor din ceruri. 
Adunarea cea cereasca, adica, se uneste, astazi, cu adunarea noastra pamanteasca, la cinstirea Maicii Domnului. 
Si, este drept sa fie asa, dupa ce am praznuit ieri Taina in care Maica Domnului este aceea care uneste pe veci toata omenirea cu Dumnezeu, nascand ca mama pe Domnul Hristos, adica pe Dumnezeu cel intrupat si ascuns intr-un prunc de om. 
E ca si cand Maica Domnului, privind la Domnul Iisus, in primul rand, si apoi la noi toti, cei credinciosi, "frati mai mici" ai Domnului, care-i aducem aceasta cinstire, ar spune astazi, catre Tatal ceresc, cuvantul acesta de fericita si adanca multumire, de la Apostolul din ajunul Craciunului; "Iata, Doamne, eu si toti pruncii pe care mi I-ai dat, fii binecuvantat in veci! Amin." 
"Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapanire nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-Te, Mireasa, pururea Fecioara."

Întru aceastã zi, pomenirea Sfântului Preacuviosului Pãrintelui nostru Nicodim cel Sfintit, Arhimandritul, din Lavra sfintei Mãnãstiri Tismana(+1406).

Intr-aceasta zi, in care se praznuieste Soborul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, sfanta noastra Biserica a oranduit sa se faca praznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, Sfantul care a trait pe pamant romanesc si s-a nevoit a intemeia cele dintai asezari calugaresti din partile acestea (1370).
Cuviosul Nicodim s-a nascut in satul Prilep si se tragea dintr-o familie de aromani.

 Istet de minte de mic copil, Nicodim a invatat citirea Sfintelor Scripturi si s-a umplut de ravna pentru slujirea lui Hristos. Iar cand parintii sau au inceput a cugeta sa-l aseze in dregatorii, dupa avutia si rangul ce aveau, Nicodim s-a lepadat de toata averea parinteasca si de toata slava lumii acesteia. Imbracat in haine saracacioase, a fugit intr-ascuns din casa parinteasca si s-a dus la Sfantul Munte, unde, dupa trei ani de ucenicie, s-a invrednicit a fi tuns calugar intr-o manastire de acolo. 

Dovedindu-se adanc cunoscator al dumnezeiestilor invataturi, smerit si evlavios, in putina vreme a ajuns diacon, apoi egumen si staret al acelei manastiri. Plin de dragoste pentru poporul sau, Nicodim a mijlocit impacarea intre scaunul patriarhal din Constantinopol si Biserica sarbeasca si, ascultand rugamintea cneazului Lazar, a parasit Sfantul Munte si a venit in tara sa. Repede ducandu-se vestea despre evlavia si smerenia sa, preotii si credinciosii voiau sa-l inalte patriarh al Bisericii sarbesti, dar Sfantul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.
In timpul domniei voievodului roman Vlaicu, Sfantul a trecut Dunarea si, venind in Tara Romaneasca, a zidit manastirea Vodita, cea dintai asezare manastireasca temeinica si cu buna randuiala din tara noastra, despre care s-au pastrat dovezi si hrisoave. Dupa oarecare trecere de vreme, Sfantul a parasit ctitoria lui de la Vodita, unde a lasat staret pe un ucenic al sau, anume Agaton, a mers prin munti in sus si, ajungand la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la inaltime, a ridicat acolo o manastire mai mare si mai trainica. Aici s-a asezat Cuviosul Nicodim, cu cativa din ucenicii sai, dar numarul acelor ce veneau sa slujeasca lui Hristos, sub povatuirea si indrumarea vrednicului staret, sporea fara incetare. Pe toti ii invata cu blandete si-i calauzea spre implinirea voii lui Dumnezeu. Sfantul Nicodim a fost un mare intemeietor si indrumator al vietii monahale la noi, dupa randuielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredinciosii domni si voievozi romani, cele dintai manastiri mari in Tara Romaneasca. Vremea insa, cand a venit la noi Sfantul Nicodim, era o vreme de mari framantari in lumea manastirilor ortodoxe. Miezul framantarilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfantul Nicodim. Este vorba de marea framantare pentru "rugaciunea mintii." Sfantul venea la noi, intre altele, tocmai pentru ca a gasit aici un loc de liniste si singuratate, prielnic lucrarii duhovnicesti a rugaciunii.
Dar Sfantul Nicodim si manastirile zidite de el, dupa tipicul din Sfantul Munte, au luat parte si la nevoile duhovnicesti ale crestinilor din aceasta tara. Schimbul de scrisori, de curand descoperit, dintre Sfantul Nicodim si marele Patriarh bulgar Eftimie de la Tarnova si intrebarile pe care staretul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arata pe Sfantul Nicodim dornic sa se inarmeze cu acele cunostinte trebuitoare in lupta impotriva ratacirii bogomililor, secta din Bulgaria, care tocmai trecuse in Tara Romaneasca si bantuia tara. El si manastirea lui erau ca o obste de apostoli ai dreptei credinte. Prin de dragoste pentru popor, Sfantul s-a nevoit intru invatarea tuturor si pentru lucrarea treburilor bisericesti in preajma manastirii sale.
A trait si a lucrat pe pamantul romanesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan si Mircea, fiind cinstit si pretuit, dupa cuviinta, de toti patru. Scriitorul, din vremea lui, a cartii Viata lui Isaia de la Hilandar, vede in Sfantul Nicodim, pe "barbatul cinstit si sfant, tare in carti si mai tare la judecata, in cuvinte si raspunsuri, intemeietor de manastiri, puternic la rugaciune si luptator pentru dreapta credinta". Pe langa frumoasa manastire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfantul Nicodim ne-a ramas si o Evanghelie, numita Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana, scrisa in limba slavona, chiar de mana Sfantului.
A adormit cu pace in Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, pentrecut cu jale de calugari si de multime de credinciosi. Si a fost ingropat in mormantul pe care singur si-l pregatise in manastirea sa Tismana. Dupa oarecare vreme, dovedindu-se ca trupul sau a ramas nestricacios, a fost scos din mormant si asezat cu cinste intr-o racla din biserica manastirii. Din pricina tulburarilor si vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaste au fost ascunse apoi in locuri tainice, pe care nu le stia decat staretul manastirii; cu timpul insa li s-a pierdut urma si au ramas intr-un loc, pe care numai unul Dumnezeu il mai stie.
Pentru dragostea lui catre Domnul si pentru toata slujirea si osteneala lui intru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredinciosii din tara noastra cinstesc pe Sfantul Nicodim cu multa evlavie, ca pe unul din marii indrumatori ai nostri pe calea mantuirii. Cu ale carui rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

sursa http://www.ortodoxism.ro



duminică, 25 decembrie 2016

Parintele Melchisedec despre darurile Duhului Sfant (Universul Credintei...






Darurile Sfantului Duh

Pana ce nu ne-am curatit de patimi, nu se arata deplin darurile Duhului Sfant, primite prin Taina Sfantului Mir, desi lucreaza si ele in mod acoperit prin fiecare virtute. Dar o data ce patimile care le acopereau sunt inlaturate, darurile Duhului Sfant izbucnesc in constiinta noastra, din locul ascuns al inimii, in toata stralucirea lor.

Propriu-zis, aceste daruri,  au menirea de a reface si intensifica puterile de cunoastere ale sufletului si de staruirea barbateasca in Dumnezeu( se are in vederea lucrarea in virtutilor), dupa ce sufletul L-a cunoscut.

 Sunt in primul rand daruri de luminare a mintii si, tocmai de aceea, daruri de fortificare a ei in orientarea spre Dumnezeu. De aceea ele isi arata deplin eficienta numai cand s-au dezvoltat suficient in noi puterile intelectuale, care colaboreaza cu ele.

Fiind roadele unei Taine care ne impartaseste darurile Duhului Sfant, ele sunt menite sa deschida duhul din noi si sa faca bogata viata "in Duh", dar acest lucru nu se poate realiza inainte de purificarea de patimi.

Abia dupa terminarea operei de purificare, condusa in special de puterile Botezului si ale pocaintei, apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului Sfant.

Desigur, aceasta nu inseamna ca sufletul ramane numai cu aceste daruri, ci inceputul de activare a darurilor Duhului Sfant inseamna si o activare a inrauririi Lui nemijlocite. Unde e harul sau darul, acolo e Duhul, de aceea se alterneaza expresiile: harul si Duhul. Prin Taina Sfantului Mir, Duhul Sfant Si-a creat un salas in centrul ascuns al fiintei noastre. El este mereu in contact cu noi din acel moment.

De acolo, harul Botezului pune in miscare darurile Sfantului Duh, in lucrarea de strapungere a stratului gros de patimi, ca la sfarsit sa tasneasca, prin deschizatura operata, lumina lor, adica a Duhului Sfant, de pe taramul adanc al fiintei noastre. Dar aceasta lumina se face tot mai transparenta inca inainte de a tasni descoperit la sfarsitul totalei curatiri de patimi.

Prin fiecare virtute, dobandita o data cu inlaturarea fiecarui strat patimas din noi, ea devine mai stravezie. Dar mai intai simtim puterea ce lucreaza in noi la aceasta curatire. Adica Duhul Sfant la inceput isi arata mai mult puterea, iar pe urma mai mult lumina, pana la izbucnirea iluminarii depline in constiinta noastra.

Astfel trebuie sa intelegem faptul ca, din cele sapte daruri ale Duhului Sfant: duhul temerii, duhul tariei, duhul sfatului, duhul stiintei, duhul cunostintei, duhul intelegerii, duhul intelepciunii, primele doua indica aproape exclusiv puterea faptuitoare: al temerii, retinandu-ne de la rele; al tariei, indemnandu-ne la savarsirea celor bune. Din aceasta faza initiala lipseste deocamdata cunoasterea lamurita. Ea vine abia pe urma, fiind reprezentata de celelalte cinci daruri.

Dupa ce am progresat intrucatva in dobandirea virtutilor, incepe sa se inroseasca orizontul constiintei noastre de avansurile iluminarii, ca, pe culmea nepatimirii, sa rasara intreg soarele Duhului Sfant.

Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza astfel darurile Duhului Sfant: dupa incetarea de a pacatui prin temere si dupa lucrarea virtutilor prin tarie, dobandim prin darul sfatului deprinderea discernamantului, care ne ajuta sa indeplinim cu cea mai buna judecata poruncile dumnezeiesti si sa deosebim faptele ce se potrivesc mai bine in fiecare imprejurare.

Asadar, daca la inceput lucram mai mult de frica lui Dumnezeu, implinind poruncile pentru simplul fapt ca Dumnezeu le-a dat, pe urma incepem sa ne dam seama prin proprie judecata ca ceea ce ne porunceste Dumnezeu sa facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreste, e lucru rau. Totodata incepem sa pricepem ce e mai potrivit sa implinim din porunci in fiecare imprejurare.

De la aceasta prima licarire de lumina, progresam la una mai sporita prin darul stiintei, care ne invata cum sa realizam practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, in asa fel ca sa dobandim virtutile. Caci se poate intampla ca cineva sa-si dea seama de binele cuprins in porunci, si totusi sa nu stie cum sa-l infaptuiasca in modul cel mai satisfacator, lucrand fara judecata. Darul stiintei este deci acela care ne invata cum sa faptuim un lucru bun, cu judecata.

Urmeaza la rand darul cunostintei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai in mod general binele dintr-o porunca de raul din alta porunca, ci descopera insasi ratiunea sau motivatia mai adanca a fiecarei porunci si a fiecarei virtuti. Acum nu mai stiu doar in general ca e mai bine sa fiu smerit decat mandru, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung sa vad maretia lui Dumnezeu, pe cand mandria ma orbeste, nelasandu-ma sa ma vad decat pe mine.

De la acest dar ne ridicam la cel al intelegerii, care preface patrunderea mai mult teoretica a ratiunilor virtutilor intr-o identificare afectuoasa a mea cu aceste ratiuni, ceea ce "produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile si cu ratiunile poruncilor", sau "preface puterile noastre naturale in ratiunile cunoscute ale virtutilor".

De la darul acesta progresam la cel din urma, care este darul intelepciunii. Acesta "ne face sa ne inaltam la Cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu Ea. Prin aceasta, cunoscand, pe cat este cu putinta oamenilor, in chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor aflatoare in Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tasnitor al inimii adevarul din toate, impartasindu-l in chip felurit si celorlalti oameni".

Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. "Pornind de aci vom scoate la iveala multele si variatele ratiuni ale adevarului din contemplarea inteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile". In tot ce facem sau intelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legaturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universala.

La intelepciune am ajuns dupa ce am dobandit toate virtutile, adica dupa ce am dobandit starea de nepatimire. Ea este tasnirea descoperita a luminii solare, dupa ce a fost anticipata prin raze tot mai intense. Cu aceasta tasnire incepe iluminarea propriu-zisa. In toate virtutile partiale care au precedat starea de nepatimire s-a aratat o raza a intelepciunii, in fiecare aratandu-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfant.

Acum intelepciunea apare intreaga, in acelasi timp concentrata si simpla. Ea este unita totdeauna cu plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Inteleptul vede dintr-o data, intr-un mod larg cuprinzator, adevarul din toate, adica le vede pe toate intr-o interdependenta, avan-du-si fiecare rostul sau, si, in acelasi timp, in functie de cauza lor ultima, de Dumnezeu.

Intelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajuta sa intelegem dintr-o ochire viata noastra trecuta, rostul ei, linia pe care trebuie sa mergem, intelesul solidar al tuturor faptelor si evenimentelor din viata omeneasca, al lucrurilor din natura, pentru ca pe toate le explica Puterea si Cauza cea unica ce sta la baza tuturor si-Si arata lucrarea deodata in toate.

In baza acestei priviri si intelegeri simultane, putem apoi desprinde intelesul fiecarui lucru si norma fiecarei fapte ce trebuie savarsita. Daca la inceput ne-am ridicat treptat de la partialul cunoscut la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coboram privirea cand la un amanunt, cand la altul din peisajul total, constatand indata locul, intelegand indata rostul si stabilind indata norma lui in acest peisaj.

In alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste intre discernamant si cunostinta. Cea dintai e nascuta de activitatea virtuoasa, cea de a doua, din credinta; cea dintai e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintai deosebim binele de rau, prin cea de a doua cunoastem ratiunile vazute si nevazute, avandu-si fundamentul in Dumnezeu. Am putea sa identificam pe cea dintai cu darurile sfatului, stiintei, cunostintei si intelegerii, iar pe cea din urma, cu darul intelepciunii, intrucat, in alte parti. Sfantul Maxim nu considera credinta dezvoltandu-se in cunostinta pe o linie deosebita de cea a virtutilor. Dar am putea socoti ca discernamantul practic si cunostinta contemplativa sau intelepciunea sunt doua culmi convergente care, intalnindu-se in iubire, nasc pe o treapta superioara cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, deosebita de intelepciune, sau de cunoasterea Lui din lucrurile lumii.

Darurile Duhului Sfant ne calauzesc si ne sustin in cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu. Deosebita de ea este cunoasterea directa a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcusului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeiesti. in faza aceasta a doua, sau a iluminarii, ne vom ocupa cu cunoasterea Lui prin mijlocirea naturii si a faptelor omenesti, individuale si colective. Ea este o cunoastere ce urmeaza imediat dupa treapta nepatimirii, care este o curatire de patimi, dar inca nu si de chipurile simple ale lucrurilor. Abia dupa ce mintea se va curati nu numai de patimi, ci si de imaginile si reprezentarile simple ale lucrurilor, se va produce cunoasterea directa a lui Dumnezeu, cunoasterea teologica, din faza a treia.

Dar intrucat si cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu este o cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta a doua cunoasterea omului a devenit o "cunoastere in Duh". Dar e cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta pentru ca are loc dupa ce omul prin virtutile sale si prin darurile Duhului Sfant a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central si intim al mintii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vadite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al sau, a acestei camari menite sa se umple de lumina dumnezeiasca. Duhul Sfant ni Se face cunoscut numai activand duhul nostru.

De aceea cunoasterea prin Duhul Sfant este o cunoastere a mintii reintoarse in duhul sau, din imprastierea la suprafata. Cunoasterea "in duh" este o cunoastere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeiesti care umple acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste "in duh", incat, pentru vederea lui, suprafata lucrurilor si a faptelor omenesti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se stravad intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreste, prin patimi, la aceasta suprafata: a strabatut dincolo de suprafata sa si de suprafata ingrosata a lucrurilor.

E o mare taina vederea aceasta in adancimile lucrurilor si destinelor omenesti. Aceste adancimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzoriala a lucrurilor, pentru ca atunci oricine ar putea sa le sesizeze, asa cum sesizeaza structura lor sensibila, prin ratiunea generalizatoare, sau fascicolele de insusiri comune ale exemplarelor din aceeasi specie, prin asa-numitele "notiuni" sau "esente" imanente ale lucrurilor.

Dar daca adancimile se fac stravezii numai celui ce s-a ridicat la cunoasterea "in duh", celui ce s-a ridicat din coaja lui ingrosata in "duhul lui", inseamna ca acest duh este o putere care patrunde in adancimile lucrurilor, fie ca lumina din duh patrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie ca face lumina ascunsa in ele sa devina transparenta.

Numai in masura in care si-a devenit cineva transparent lui insusi, i se fac transparente si lucrurile. Caci aceeasi putere care lucreaza in el se intinde apoi in afara. Sfintii Parinti folosesc aceasta asemanare: asa cum, pentru ca ochii nostri sa vada lumina fizica si lucrurile din lume, trebuie sa se fi umplut in prealabil ei insisi de lumina aceasta, tot asa, pentru ca ochii sufletului nostru sa vada lumina realitatilor inteligibile si divine, adica adancimile lucrurilor, trebuie sa se fi umplut in prealabil de lumina care iradiaza din ele.

In cel ce vede trebuie sa se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfantul Maxim numeste adancimea Scripturii "duhul ei", asa cum adancimea din om o numeste "duhul" omului. Duhul Scripturii il sesizeaza cel ce priveste in ea din duhul sau.

In alti termeni, adancimile din om si adancimile lucrurilor sunt luminate de o lumina comuna, sau iradiaza din ele o lumina comuna. O lumina comuna uneste subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit aceasta lumina in sine a patruns in zona adancimilor deosebite de sine. Sinea sa si acele adancimi formeaza prin acea lumina o unitate duala, asa cum intr-o masura mai redusa formeaza o astfel de unitate si zona vizibila a lumii prin lumina fizica ce o invaluie, sau o strabate, cu puterea vazatoare a simturilor trupesti.

[...] aceasta cunoastere de Dumnezeu din creatie  constituie, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, esenta fazei a doua din urcusul omului credincios spre indumnezeire, a fazei iluminarii.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae
sursa http://www.crestinortodox.ro


sâmbătă, 24 decembrie 2016

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos Mântuitorul lumii






Naşterea lui Iisus Hristos

La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) şi S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.
Conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, Iisus, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peşteră săracă. Dreptul Iosif şi Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoţită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peşteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).
Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit si „Casa Pâinii”, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut şi a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.
Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri – sau mai bine-zis cu Sfânta Treime.
Ne putem întreba de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4-500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).
De asemeni, se pune întrebarea de ce S-a născut într-o peșteră. Peştera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului dar şi în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. 
Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli şi al păcatului. Hristos S-a născut noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului. S-a născut la miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.
Deşi tradiţia vorbeşte despre trei magi care au venit şi s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Naşterii Sale (sau, în Tradiţia Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbeşte despre mai mulţi înţelepţi care au venit şi I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor şi nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii au adus Pruncului daruri: aur, smirnă şi tămâie (Matei 2, 11). 
Imnografia sărbătorii înţelege aceste daruri ca pe nişte semne şi simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; şi smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară şi să fie îngropat cu smirna şi aromele aduse de femeile mironosiţe.
Deşi sărbătorim Naşterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulţi teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Naşterii Domnului şi că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstiţiului. Însă nu este întâmplătoare aşezarea sărbătorii Naşterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până şi păgânii intuiau importanţa şi greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade. 
Şi la fel de important este faptul că, după unii Părinţi, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica! Sfânta Scriptură vorbeşte despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină” – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfintii Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici si Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie.
 Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

vineri, 23 decembrie 2016

Pildă VIDEO: Puterea rugăciunii





La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. 
Ea l-a întrebat: "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o: "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit: "Mă rog, cum să nu mă rog". 
"Şi cum te rogi?". "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". 
Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". 
Femeia l-a întrebat în final: "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa: "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".

******

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? 
Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. 
Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! 
Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul".

*****

Într-o zi, un trufaș zice unui credincios:
- Ce, sunt copil, să mă tem de Dumnezeu, eu sunt ateu?!
Credinciosul îi răspunde:
- Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei.
- A trecut o bucată de vreme și iată-l pe trufaș venind la cel credincios:
- M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până voi muri. Și acum, m-a luat cu ciomagul și m-a alungat.
- Cel credincios i-a răspuns:
- Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu și, auzindu-te, ba azi, ba mâine, și-a zis și el: ”Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?”
- Și de aceea te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e numai feciorul, ci mai ales dumneata.
- Trufașul a pus capul în pământ și n-a mai zis nimic.


sursa http://romanidiaspora.blogspot.com