Adevarata Credinta Stramoseasca Marturisita de Preasfintitul Flavian AM...

ÎNDOIALA ÎN CREDINTA

Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.

Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.

Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de moste-nire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.

De ce n-a murit Moise în pământul făgăduintei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe fata pământului, cum se spune la Numerii: Moise însă era omul cel mai blând dintre toti oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3). Pentru o greseală nu a intrat în pământul făgăduintei. Pentru o greseală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si adună obstea, tu si Aaron, fratele tău, si grăiti stâncii înaintea lor si ea vă va da apă; si le veti scoate apă din stâncă si veti adăpa obstea si dobitoacele ei.

A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stâncă si a zis către obste: Ascultati, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă? Apoi si-a ridicat Moise mâna si a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori si a iesit apă multă si a băut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise si Aaron: Pentru că nu M-ati crezut, ca să arătati sfintenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta, Moise n-a văzut pământul făgăduintei.

De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câti ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos Se poate naste dintr-o fecioară. Si i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.

Asa s-a îndoit si Toma la învierea lui Hristos si a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinta celor ce nu văd dar cred, precum suntem noi si cum trebuie să fie toti crestinii până la sfârsit. Ce spune Apostolul Iacov: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: "Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?" este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenta lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.

Să vă dau o pildă. A venit un mosneag deunăzi si a zis:

- Părinte, în ziua de Sfântul Vasile am văzut la restaurant multă lume. Vor merge toti aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toti.

I-am răspuns:

- Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu esti Dumnezeu care nu voiesti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toti cei ce lucrează fărădelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtas la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezământul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta si te voi mustra.

Hristos a spus: Intrati pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt care o află (Matei 7, 13-14).

Deci nu te mira că merg multi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiti de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos si de a te feri de păcate.

Dacă n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au îndoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit în această viată ca să nu se muncească în vesnicie.

Oare câti dintre crestinii de azi nu se îndoiesc în credinta în Dumnezeu? Câti nu caută dovezi si zic: "Nu cred până nu văd!" Câti nu caută să pipăie rănile si coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipăire si vedere.

Câti dintre crestinii botezati nu zic: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pământ este totul!" Si nici când se văd bolnavi, în fata primejdiei, a sărăciei, a mortii si nici măcar la bătrânete nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuită în desfrânări, în răutăti si în necredintă. Putini sunt cei ce se pocăiesc de păcate la bătrânete. Cei mai multi mor asa cum au trăit, în îndoială, necredintă si nepocăintă, spre a lor vesnică osândă.

Cu adevărat mare este credinta în Dumnezeu, însotită de fapte bune! Dar cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credintă apostolică în tot felul de secte si grupări religioase. Multi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de Însusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învătăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă si amăgirea multora.

Să stăm dar neclintiti în dreapta credintă si să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredinciosii se leapădă si caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupesti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credintă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credintei si vestesc altă Evanghelie; cei robiti de patimi amână pocăinta, iar noi, fiii învierii si fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credinciosi până la sfârsit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârsit, acela se va mântui. Amin.

Parintele Cleopa

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 

Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Părintele Iustin Pârvu - Sfinţenie pe măsura rugăciunii

Felurile rugăciunii

Rugăciunea, cel mai intim di­­alog între om şi Dumnezeu, es­­te o adresare plină de sin­ce­ri­­ta­te, naturaleţe şi de dăruire tai­nică a fiului faţă de Părinte­le său. Această stare vine din­tr-o simţire lăuntrică, omul fiind povăţuit de propriile bucu­rii sau necazuri să-şi plece ge­nun­chii înaintea lui Dum­nezeu. Însă, auzind replica Mân­tuitorului Hristos: Nu ştiţi ce cereţi!, adresată fiilor lui Ze­ve­­deu când aceştia au cerut pri­­­vi­­legii care nu ţineau de dem­ni­ta­­tea unor apostoli, ne dăm sea­ma că rugăciunea trebuie să urmeze anumite reguli. A­­ces­te reguli ţin de modul de a­­dre­sare şi de Persoana celui ca­­re îţi ascultă rugăciunea. Ast­­fel, în rugăciune, putem să-L slă­­vim pe Dumnezeu (de pil­dă, la slujba Utreniei, vă amintiţi, când preotul sau diaconul ros­teş­­te: Slavă Ţie, celui ce ne-ai a­­­rătat nouă lumina! şi la stra­nă se cântă Doxologia), să-i mul­ţumim pentru dragostea pe ca­­re o arată faţă de noi şi să-i ce­­rem ca bunătatea Lui să se re­­­verse asupra noastră şi a­tunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la slujbele de ob­şte, a­casă, în intimitatea ca­me­rei noas­tre, pe stradă, la serviciu, ru­găciunea devine mod de via­ţă. Această stare o deprinde o­mul care a înţeles că fără Dum­­nezeu nu poate reuşi în a­ceas­tă lume.

Ritmul rugăciunii

Sfântul Apostol Pavel îi sfă­tu­ia pe contemporanii săi ca, pe lângă alte fapte bune, să se roa­ge neîncetat. A ne ruga ne­în­cetat înseamnă a ţine le­gă­tu­ra permanent cu Dumnezeu. Fap­tele, gesturile, cuvintele, gân­durile sunt raportate la Dum­nezeu, astfel încât omul tran­sformă totul în rugăciune, se roagă neîncetat. Dar pentru o­mul care se roagă numai cu bu­zele, însă mintea îi este ri­si­pi­tă, rugăciunea aduce vreun fo­­­los? Ne răspunde Sfântul Ma­ca­­rie cel Mare:Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te ade­se­­ori!, iar Sfântul Teofan Ză­vo­râ­tul ne spune că Cela ce se roa­gă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Monahismul ne în­­vaţă că rugăciunea trebuie să aibă un ritm. Există în mă­nă­stiri o „curgere“ a rugăciunii, in­diferent de intemperiile vre­mii, de succesiunea guvernelor, de crize... De pildă, în Mă­nă­sti­rea „Sfântul Sava“ din Ţara Sfân­tă, rugăciunea (Sfânta Li­tur­ghie) se săvârşeşte neîntrerupt de mai bine de 1500 de ani! Rugăciunea susţinută dis­ci­­plinează firea, creează o­biş­nu­­inţa de a veni înaintea lui Dum­nezeu la anumite ore. Un scurt respiro de 5-10 minute, di­­mineaţa şi seara, în cele 24 de ore ale zilei, de la care să nu ab­dicăm, să nu negociem, este tim­pul nostru pe care l-am câş­ti­gat pentru veşnicie. Omul trebuie să se roage şi când nu sim­te nevoia, chiar şi atunci când nu are dispoziţia necesară. In­ca­­pacitatea de a ne ruga se da­to­­rează firii noastre umane pă­că­­toase, care doreşte mai mult ce­le contrare lui Dumnezeu, şi nu cele fireşti. În lupta cu noi în­­şine căpătăm o altă percepţie des­pre relaţia noastră cu Dum­nezeu, iar rugăciunea nu mai es­te înţeleasă ca obligaţie. Ru­gă­ciunea, pe acest fond, rodeşte din belşug. Se activează în noi cre­dinţa, cea care face ca ru­gă­ciu­nea noastră să aibă putere şi siguranţă. De aici şi îndemnul Mântuitorului: Toate câte ce­reţi, rugându-vă, credeţi că veţi lua şi veţi avea (Marcu 11, 24). De asemenea, nădăjduim şi ne punem încrederea în ier­ta­rea şi milostivirea Lui, aşa cum spune Psalmistul: Nădăj­du­­ieşte în El şi El te va călăuzi (Psal­mul 36, 5). Însă rugă­ciu­nea pornită din credinţă şi în­tă­­rită de nădejde trebuie să fie pă­trunsă de dragostea faţă de Dum­nezeu. Şi în celelalte reli­gii credincioşii se roagă, deşi u­nii fac acest lucru cu teamă, dar în creştinism iubirea alun­gă teama (I Ioan 4, 18), căci nu­mai aici, în creştinism, Dum­nezeu se face Om şi moare din i­u­bire pentru oameni... Din a­ceas­tă perspectivă, prin rugă­ciu­ne devenim mai buni, mai iu­bitori şi doritori de cele spiri­tu­­ale, ne plac slujbele Bisericii, în­cepem să ne descoperim pe noi înşine ca fiind păcătoşi şi ce­rem îndreptarea noastră. Cel ca­re se roagă puţin, se va ruga din ce în ce mai puţin şi va ră­mâ­ne la o înţelegere măruntă, de­formată, a rugăciunii şi ros­tu­­rilor ei. Fiind întrebat părin­te­­le Porfirie din Muntele Athos da­că diavolul se sperie de ru­gă­ciu­nile făcute de credincioşi, a răs­puns că diavolul nu se spe­rie de rugăciuni făcute când şi când, ci doar de programul de ru­găciune şi de metanii... Cum se face totuşi că noi avem un pro­gram fix pe care-l res­pec­tăm cu stricteţe (cafeaua de di­mi­­neaţă, ştirile, serialul pre­fe­rat etc.), dar când e vorba de ru­­găciune, renunţăm cu mare u­şurinţă? Răspunsul este simplu: Dumnezeu nu este prioritar în viaţa noastră!

Când devine lucrătoare ru­gă­ciunea?

Paradoxal, cunoaştem sufici­enţi oameni care au un program strict de rugăciune, dar ru­găciunea nu operează în ei a­cele schimbări de care amin­team. Se roagă, merg la Sfânta Li­turghie, dar sunt la fel de ne­ier­tători, de invidioşi; acatiste­le sunt nelipsite din ru­gă­ciu­nea personală, dar trufia, mânia, calomnia şi alte patimi sunt la fel de vii ca la cei care nu merg la Biserică. Ce să în­ţe­le­gem? Că nu este importantă ru­găciunea? Nu, rugăciunea es­te izvor de sfinţenie, ea des­co­peră interiorul nostru, lumi­nea­ză cugetul nostru. Iar a­tunci când descoperim cum sun­tem noi de fapt, nu mai pu­tem dori răul cuiva, nu putem ţi­ne vreme îndelungată su­pă­ra­r­ea pe o persoană care ne-a gr­e­şit, căci rugăciunea ne ajută în primul rând să ne curăţim fi­rea noastră, să luptăm îm­po­tri­va propriilor noastre patimi ca­re ne urâţesc sufletul şi ne des­part de Dumnezeu. Numai din această perspectivă ru­gă­ciu­nea îl poate transforma pe cre­dincios, punându-l într-o re­la­ţie sinceră cu Dumnezeu şi cu aproapele.

IV. Recapitularea

Ce este rugăciunea? De câte fe­luri este ea? De ce este important să avem un ritm al ru­gă­ciu­nii? Care sunt roadele ei?

V. Asocierea

Aşa cum avem nevoie de hra­nă pentru trup, avem ne­voie de hrană şi pentru suflet, că­ci ce este hrana pentru trup, aşa este rugăciunea pentru suflet. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, ce este apa pen­tru peşte, aceasta este ru­gă­ciunea pentru sufletul cre­din­­ciosului.

VI. Generalizăm spunând că ru­găciunea este comunicarea şi co­muniunea sufletului credincios cu Părintele ceresc, în ur­ma căreia omul devine mai cu­nos­cător sub aspect du­hov­ni­cesc, iar iubirea faţă de semeni şi faţă de întreaga creaţie de­vi­ne mai profundă.

VII. Aplicăm afirmând că ru­găciunea se poate rosti spontan sau după un program a­nu­me, spre a exprima sim­ţă­min­tele care angajează sufletul la un anumit moment, dar reco­man­­dăm mai ales rugăciunile pe care ni le oferă Biserica prin căr­ţile de cult, care răspund tu­tu­­ror cerinţelor vieţii noastre, fi­ind formulate de sfinţi sau de cei mai înduhovniciţi părinţi ai Bisericii.

Repere biografice:

1. Învăţătura de credinţă ortodo­xă, Mitropolia Moldovei şi Bu­co­­vi­nei, Editura Doxologia, 2009.

2. Părintele Sofian-Duhovnicul, E­­diţie îngrijită de Garoafa Co­man, Editura Bizantină, Bu­cu­reşti 2012.

3. Pr. prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credinţe, Arad, 1992.

http://ziarullumina.ro/

PARINTELE CLEOPA ,,ROLUL CELOR 40 de SFINTE LITURGHII ,,

ROLUL CELOR PATRUZECI DE SFINTE LITURGHII

 Trebuie sa stiti ca din toate slujbele care se fac la biserica, cea mai folositoare si mai puternica este Sfanta Liturghie.

 Sfanta Liturghie este jertfa si rascumpararea lumiii intregi. Am sa va zic istoria celor 40 de Sfinte Liturghii.

In fiecare zi pe Sfanta Masa, unde se face Liturghia, Se jertfeste Mantuitorul nostru Iisus Hristos. 
Cum spune preotul slujitor : " Se jertfeste Mantuitorul lumii, Cel ce ridica pacatele lumii ". 

O picatura din Sangele lui Iisus Hristos curata toate pacatele lumii. Si de aceea cele dintai slujbe care se pun si pentru vii si pentru morti sunt Sfintele Liturghii. 

Al doilea vin panacizile pentru morti, psaltirea, acatistele, vamile, ctitoriile.
Dar liturghiile nu se pot pune pentru oricine. Uite cum este ! 

Oamenii care injura de lucruri sfinte, nu-i poti pune la Sfanta Liturghie. Este pacat.

 Oamenii care traiesc necununati nu-i poti pune la Sfanta Liturghie ca este mare pacat. 

Cei ce au trecut la sectari nu-i poti pune la Sfanta Liturghie, ca s-au lepadat de botez si de Biserica. 

Cei ce au refuzat Sfintele Taine la moarte, nu-i poti pune la Sfanta Liturghie. 

Cei ce au murit necununati, nu s-au cununat nici la moarte, la fel nu-i poti pune. 

Si aceia care au fost in casatorie cu rudenii prea de aproape; incepand cu gradul cinci in jos. Aceia se pot pune la slujbe, la Psaltire; iar la Liturghie nici intr-un caz.

Apoi voi vedeti ca noi scoatem particele in fiecare dimineata la Sfanta Proscomidie, pentru toate miile de pomelnice care-s acolo. La noi in altar sunt 15 - 20 de parinti la pomenit dimineata. Ei se duc la preotul ce face Sfanta Proscomidie si zic : " Parinte, blagosloveste sa pomenesc viii si mortii ". 

Iar preotul scoate doua particele cu sfanta copie, zicand asa : " Primeste, Doamne, jertfa aceasta pentru mila, viata, pacea, sanatatea, iertarea pacatelor a robului lui Dumnezeu - arhimandritul cutare, sau preotul cutare, sau diaconul cutare si toti care de el se vor pomeni, vii si morti ". Atunci preotul slujitor pune o particica la vii si la morti pe Sfantul Disc, pentru fiecare preot si calugar care pomeneste.

O particica pusa in potir este ca o raza de soare; poti sa pomenesti un milion de suflete. Dar acele particele reprezinta fata sufletului pomenit la Sfanta Liturghie. 
Mare greseala fac preotii care dau particele acasa la oameni. Mare pacat fac ! Nu-i voie. Sa vii sa-mi aratai unde scrie sa dai particica acasa. Daca ii dai particica omului acasa, l-ai lipsit pe el de Liturghia din ziua aceea; nu mai are parte. 
Particelele se scot la Sfanta Proscomidie, din prescura a patra pentru vii si din prescura a cincea pentru morti si morti grabnic. Ele raman pe Sfantul Disc, ca dimineata sunt numai blagoslovite, nu-s inca sfintite.

Iar la Sfanta Epicleza, la invocarea Sfantului Duh, cand preotul ridica mainile in sus si face trei metanii pana la pamant si cheama pe Sfantul Duh, zicand : " Doamne, Cela ce pe Preasfantul Tau Duh L-ai trimis in ceasul al treilea Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne innoieste pe noi care ne rugam Tie ". 
Apoi face o metanie cu fruntea pana la pamant si iar ridica mainile si cheama pe Preasfantul Duh, de trei ori. Si cand termina aceasta chemare a Sfantului Duh, el arata dumnezeiescul Agnet si Sfantul Potir si zice : " Si fa, Doamne, painea aceasta, cinstit si preacurat Trupul Hristosului tau. Amin. Iar ce este in acest Sfant Potir, preascump Sangele Hritosului Tau. Amin ".

Si binecuvantandu-le, zice : " Prefacandu-le pe ele cu Duhul Tau cel Sfant. Amin. Amin. Amin ! " Apoi preotul sta in genunchi si se roaga impreuna cu tot poporul, pentru toata lumea.
Aceasta este inima Sfintei Liturghii, caci acum se coboara Duhul Sfant peste Sfintele Daruri, care se prefac in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar particelele ce se scot pentru vii si pentru morti nu se prefac in Trupul si Sangele Domnului, ci se pun la urma in Sfantul Potir si se sfintesc cand se ating de Preacuratele taine. Atunci preotul zice : " Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sangele tau, pentru rugaciunile Sfintilor Tai. Amin ".
In clipa aceea, cand aceste miride sau particele, se adapa cu dumnezeiescul Sange, in acea clipa noi toti, vii si adormiti, ne impartasim euharistic, ganditor cu Iisus Hristos. 
Si macar de-ar fi sufletul cuiva in iad, sau in cer, de-ar fi la marginea lumii sau oriunde, Dumnezeu este de fata si se impartasesc toti cei pomeniti la Sfanta Liturghie si sunt in comuniune cu Iisus Hristos. 
Iar daca preotul iti da particica, nesfintita, dimineata, sa n-o luati, de o mie de ori este mai bine sa iei anafora, ca anafora este sfintita in cadrul Sfintei Liturghii, dar particelele nesfintite nu se dau acasa, Doamne fereste !

Deci in clipa in care particelele tale s-au adapat in Sfantul Potir, in clipa aceea tu te-ai impartasit cu Iisus Hristos si cu toata Sfanta Treime. Acesta este rolul sfintelor particele la Sfanta Liturghie. Iata de ce trebuie sa veniti cat mai regulat la biserica. 
Dar va rog, cand puneti pomelnic la Sfanta Liturghie, daca stiti ca unii traiesc necununati, dacac s-au luat neamuri de aproape, daca, Doamne fereste, cineva este sectar, daca huleste pe Dumnezeu sau injura, nu-l puneti la slujbe, ca-i faceti mare rau. 
Noi vrem sa-l unim cu Iisus Hristos si el Il injura ? 
Al cui glas asculta Dumnezeu ? Ia ganditi-va !

 

Cand va treziti din somn, dimineata, sa faceti intai si intai sfanta rugaciune, adica fa trei inchinaciuni si zi de trei ori " Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie !" Da cu apa pe fata sa fuga somnul si treci in fata Sfintelor Icoane. Apoi fa de trei ori Sfanta Cruce dreapta, unind cele trei degete, care inchipuiesc Sfanta Treime - Tatal, Fiul si Duhul Sfant -, iar celelalte doua degete inchipuiesc dumnezeirea si omenirea lui Hristos, adica cele doua firi. Si pune intai mana la frunte : " In numele Tatalui "; la pantece : " al Fiului "; la umarul drept : " al Duhului Sfant " si pe umarul stang, zicand : " Amin ".
Aceasta este crucea dogmatica, dupa randuiala canonica a Bisericii si dupa canonul 92 al Sfantului vasile cel Mare. 
Sa nu faceti crucea stramba sau din fuga, ca rade dracul de se prapadeste; il bagati in spital de atata ras. 
Cine te-a invatat sa-ti bati joc de Sfanta Cruce ? Cine iti leaga tie mana sa nu duci mana dogmatic ? Crucea lui Hristos a avut 13,5 metri inaltime si 3,80 metri latime.

Drept sa faci crucea. Daca nu, nu esti ortodox ca iti bati joc de Sfanta Cruce si rade dracul de tine cand bati cobza asa.
Fa crucea dreapta si cand treci pe langa o biserica; sa nu-ti fie rusine sa faci Sfanta Cruce dreapta ! Acolol este de fata Truoul si Sangele Domnului, permanent pe Sfanta masa. Acolo Hristos este viu in Sfantul Altar. In toate bisericile ortodoxe, Preacuratele taine stau pe Sfanta Masa. Daca nu te inchini la biserica, nu te inchini la Hristos !

Sa va vad in Rai pe toti ! 
Doamne fereste, unul sa nu ramana la munci, toti sa va bucurati in gradinile Raiului ! Toti. 
Daca as avea un sac mare, sa va pun intr-un sac si sa va pot da drumul in gradinile raiului ! Stiti voi cat este de frumos acolo ? 

Auzi ce zice Sfantul Apostol Pavel : Ceea ce ochiul nu a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit !
Aceasta a pregatit Dumnezeu celor ce se tem de El si-L iubesc pe El.

Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Parintele Arsenie Papacioc - Despre ispitire

INSTINCTELE

Ca neamul oamenilor să dăinuiască şi peste triajul morţii, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale numite instincte (...) care sunt norme fixe de viaţă. Numai omul poate interveni cu voinţa, cu libertatea şi cu funcţia conştiinţei să modifice natura acestor norme fixe.

Această modificare a funcţiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi şi, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevoinţă.

Cum devine „patimă” un instinct sădit ca lege de existenţă a firii? Iată răspunsul unui profesor creştin de medicină: „Împlinirea oricărui instinct al firii e însoţită de o plăcere. Omul, numai omul, din toate vieţuitoarele, vrea să despartă funcţia biologică a instinctului în două: vrea să separe rostul instinctului de plăcerea ce-l însoţeşte, alegându-şi plăcerea şi refuzându-i rostul”.

Omul reuşeşte această denaturare, căutată intenţionat – arbitrar – dar în dauna sănătăţii, cu preţul pierderii libertăţii, a dereglării altor instincte superioare, cu inevitabile urmări ereditare ş.a.m.d.

În creier funcţionează un centru de cenzură (medical „inhibiţia”) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informaţie.

Între cenzura minţii (centrul inhibitor al creierului) şi între puterea de impunere a forţei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar, sau dezechilibru total.

Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forţe oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor. În cazul robiei, cenzura minţii a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinţei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, deşi conştiinţa nu doarme; e într-o stare de necredinţă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în stare de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către satana, prin patimile trupului.

Forţa instinctelor – forţele oarbe ale firii, altfel în serviciul vieţii rânduite –, creşte când degenerează în patimi, întrucât ele au slăbit stavila cenzurii raţiunii, iar de acum caută să o surpe cu totul şi lumina conştiinţei să o stingă.

O mare dizarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace.

Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8).

Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.


Plăcerea, căutată numai pentru ea însăşi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. Mai mult chiar: ea aprinde organismul şi-l împinge până dincolo de posibilităţile sale funcţionale; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale şi-şi duce supuşii până la doaga nebuniei.

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA