Și fiindcă rugăciunea îl unește pe om cu Hristos, satana a războit în mod nebunește rugăciunea cum nu a războit nimic altceva din lumea aceasta.
Din practică, din experiența noastră duhovnicească, toți am constatat că nu întâlnește creștinul o atât de mare împotrivire și atât de multe greutăți în nicio altă lucrare, precum în cazul încercării de dobândire a rugăciunii curate. Când vine ceasul să vorbească omul cu Hristos, luând în mână metanierul sau înălțându-și mintea, atunci are loc mobilizarea generală a demonilor. Atunci vor veni toate gândurile străine. Avem de-a face cu un mombardament general, din toate părțile.
Hristos, Domnul nostru, a petrecut 40 de zile în rugăciune și post pe muntele Sarantarion, în tot acest timp fiind ispitit de satana, și dând pildă veșnică tuturor, adică ne-a arătat că și noi vom fi ispitiți. Dacă pe Hristos a îndrăznit să-L încerce, cu mult mai mult pe noi ne va încerca. Din moment ce El Se ruga, și noi ne vom ruga.
Dacă a îngenunchiat Hristos și S-a rugat intens, același lucru trebuie să facem și noi.
Mobilizăm toate puterile noastre, își mobilizează și vrăjmașul toate puterile, toate legiunile demonice
Câte gânduri nu ne trec prin minte în ceasul rugăciunii?
Spunea un părinte: „Am de gând să notez toate gândurile ce-mi năvălesc în minte, vreme de un ceas de rugăciune. Un volum de câteva mii de pagini nu-i de ajuns. Și mai e nevoie și de vreo zece mii de mâini să scrie.” Astfel se naște nedumerirea: Așadar e mai bine să nu ne rugăm? Să depunem armele?
Căci în clipa în care oprim rugăciunea, stă puțin și se întreabă și vrăjmașul: Ia să vedem, mai continui? Dacă continui tu, continuă și el, dacă te oprești, se oprește. Este extraordinar acest lucru. Căci rugăciunea lucrează îndoit. Are dublu efect. Pe noi ne luminează, pe ei îi arde. De aceea se și năpustesc, ca să ne oprească. Din pricina faptului că numele lui Hristos îi lovește pe demoni când zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” pune în mișcare lucrarea dumnezeiască.
Pe îngeri îi umple de bucurie, iar pe demoni îi întristează. Ca urmare, la chinurile deja existente ale demonilor, se adaugă și alte chinuri. Este iadul, focul iadului.
Cineva l-a întrebat pe demon: „Ce vă arde cel mai mult?” „Rugăciunea”, a răspuns. Este „demonul” demonilor; „demonul” demonilor ce arde pe demoni; un iad ce înghite demonul, aceasta este pentru duhurile rele, rugăciunea în numele lui Hristos.
De aceea se și luptă diavolul fără încetare și prin orice mijloace. Astfel, rugăciunea ia chipul unei dramatice și titanice lupte personale. Nu este vorba nicidecum să stai undeva comod și să spui: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”… Nu este așa. Poate așa se roagă unii, cei care încă se mai gândesc să înceapă ceva serios, iar demonul încă nu i-a reperat, nu i-a simțit că au de gând să se roage. Căci se poate întâmpla și lucrul acesta.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”
Deseori unii cred ca n-au nici-o incredere intr-insii si ca toata nadejdea lor este numai in Dumnezeu. Totusi, in realitate nu-i asa. Ei sunt siguri de biruintele lor. Dar daca se intampla esecuri in treburile lor, se intristeaza de declin, exaspereaza. Dar nu se opresc aici ci socot ca in viitor vor fi in stare sa faca ceva mai bun. Acesta-i un indiciu sigur ca inainte de declinul lor au fost increzatori intr-insii iar nu in Dumnezeu.
Iar daca supararea si necazul lor este mare e evident ca s-au increzut intr-insii si foarte putin in Dumnezeu. Fiindca cel ce nu are incredere in sine si nadajduieste in Dumnezeu, cand se intampla de nu izbuteste in ceva, nu-i tare surprins nici intristat asa de mult.
El intelege ca acest insucces vine peste dansul din cauza incapacitatii lui si a putinei nadejdi ce are in Dumnezeu.
Mai ales nu se mai increde in sine si sporeste nadejdea in Dum- nezeu. Nu mai asculta de pasiunile care sunt cauza caderii lui.
Sunt oameni care par virtuosi si duhovnicesti, dar cand cad in vreo nenorocire nu sunt in stare sa-si redobandeasca pacea.
Daca, dorind sa scape de marile nenorociri venite asupra lor din cauza iubirii de ei insisi, alearga la Parintii duhovnicesti, au gasit leacul.
De la dansii ei primesc mare putere sa lupte si sa sfarame stancile pacatului. Ei primesc forta impotriva lor insisi cu prea sfanta taina a Marturisirii si a Pocaintei.
Daca toate puterile, prin care vrajmasii nostri ne biruiesc, se nasc din neincrederea in sufletele noastre si-n ajutorul lui Dumnezeu, apoi iubite frate trebuie sa cunosti anumite mestesuguri de dobandirea acestei puteri in contra vrajmasului - ajutorul lui Dumnezeu.
Afla atunci ca nici talentele naturale ori dobandite, nici toate darurile primite voluntar ori involuntar, nici cunoasterea sfintelor Scripturi, nici lungimea timpului si multimea anilor cat am slujit lui Dumnezeu si care ne-a adus o obisnuinta in aceasta slujire, nu ne desavarsesc a implini vointa Lui dumnezeeasca, daca nu ne vom sili a placea lui Dumnezeu in orice lucru bun ce-l avem de facut, daca in orice pericol de care fugim, in orice fapta savarsita conform vointei Lui, zic daca nu exalta inimile noastre un ajutor special al lui Dumnezeu, daca nu ne imputerniceste spre desavarsirea oricarui lucru bun, cum a zis Domnul: "Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan XV, 5). De aceea trebuie in toata viata noastra, in toate zilele, ceasurile si minutele s-avem aceasta convingere decisiva ca niciodata si nicaieri nu trebuie sa ne incredem, sa nadajduim in noi insine.
Dar despre nadejdea in Dumnezeu, pe langa cele ce ti-am spus in capitolul al treilea, sa stii ca nu-i alta cale la Dumnezeu, atunci cand ti se cere sa birui pe inamici: putini ori multi, batrani ori curajosi, tineri ori fricosi, decat cea a completei increderi in Dumnezeu.
Deci, un suflet, fie el ars de pacat, doborat de toate putreziciunile lumii, pangarit cum nici nu se poate inchipui, cautand in toate felurile si prin toate mijloacele a se libera de pacat, nu poate dobandi nici o putere cat de mica impotriva raului, nici sa se smulga din ghearele raului, daca nu si-a pus nadejdea in Dumnezeu. Biruinta lui consta in ferma incredere in ajutorul lui Dumnezeu. Uneori se intampla sa nu vada imediat izbanda, desi este ajutat de Dumnezeu, totusi cand nu se asteapta vrajmasii sunt nimiciti.
SFANTUL PAISIE AGHIORITUL: ,,Lumea vrea sa pacatuiasca,dar Il vrea si pe Dumnezeu sa fie bun.El sa ne ierte,iar noi sa pacatuim,noi adica,sa facem orice vrem,iar Acela sa ne ierte.Sa ne ierte mereu,iar noi sa ne vedem de treaba noastra,,
*Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu,cu atat lucrurile se complica mai mult.Se poate ca cineva sa nu aiba nimic,dar daca il are pe Dumnezeu nu mai doreste nimic.Acesta este adevarul!Iar daca le are pe toate,si nu il are pe Dumnezeu,este chinuit inlauntrul sau.De aceea,fiecare pe cat poate,sa se apropie de Dumnezeu.Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica!Otrava gustam atunci cand traim departe de dulcele Iisus. *Cel care este departat de Dumnezeu primeste inraurirea diavoleasca,in timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeste Harul dumnezeiesc.
Cine are Harul lui Dumnezeu,i se va mai adauga,iar cel ce are putin si-l dispretuieste,i se va lua si acesta.Harul lui Dumnezeu lipseste de la oamenii contemporani,pentru ca prin pacat alunga si putinul pe care il au,iar cand pleaca Harul dumnezeiesc,atunci toti diavolii se napustesc inlauntrul omului. *Potrivit cu indepartarea lor de Dumnezeu oamenii simt mahnire si in aceasta viata,iar in cealalta vor trai mahnirea cea vesnica.Pentru ca inca din aceasta viata cineva gusta,intr-o oarecare masura,potrivit cu cat traieste el dupa voia lui Dumnezeu,o parte din bucuria Raiului.Fie ca vom trai o parte a bucuriei Raiului inca de aici,si vom merge si noi in Rai,fie vom trai o parte a iadului si-Doamne fereste!-vom merge in iad.Raiul este acelasi lucru cu bunatatea,iar iadul este totuna cu rautatea. *Scopul omului este si sa urce duhovniceste,nu numai sa nu pacatuiasca.Daca oamenii nu se vor pocai,daca nu se vor intoarce la Dumnezeu,vor pierde viata cea vesnica.Omul trebuie ajutat sa priceapa sensul cel mai rpofund al vietii,ca sa-si revina,sa simta mangaierea dumnezeiasca. *Dumnezeu este bun,El vrea ca toti sa ne mantuim.Daca ar fi fost sa se mantuiasca numai putini,atunci de ce S-ar mai fi rastignit Hristos?Poarta Raiului nu este stramta,ii incape pe toti oamenii care se pleaca cu smerenie si nu sunt umflati de mandrie.
Numai sa se pocaiasca,adica sa-i dea lui Hristos povara pacatelor lor,dupa care vor putea trece usor prin poarta.Dupa aceea,avem si indreptatirea ca suntem facuti din pamant,nu suntem numai duh,ca Ingerii,dar suntem fara de raspuns atunci cand nu ne pocaim si nu ne apropiem cu smerenie de Mantuitorul nostru.Talharul de pe cruce,numai un "Iarta-ma!"a spus,si s-a mantuit. *Mantuirea omului depinde de secunda,nu de minut.Omul se mantuieste chiar si cu un singur gand smerit,in timp ce,daca aduce un gand de mandrie,le pierde pe toate. *Chiar daca suntem raniti,nu trebuie sa ne pierdem sangele rece,ci sa cerem ajutorul lui Dumnezeu si sa continuam cu nevointa cu barbatie.Pastorul Cel Bun va auzi si se va grabi indata spre ajutor,precum ciobanul atunci cand va auzi vreun miel ca zbiara disperat din pricina vreunei raniri sau a vreunei muscaturi de lup sau de caine.
*I-am iubit si m-a durut mai mult,pentru cei care au avut candva o viata vrednica de plans,dar acum se nevoiesc,decat pe cei care nu sunt chinuiti de patimi.Pe cioban il doare mai mult de mielul ranit sau bolnav,si-l ingrijeste in mod deosebit,pana se va insanatosi si el. *Iar daca ne nevoim cum trebuie,dar nu vedem nici o sporire,de multe ori se inatmpla aceasta:demonul,fiindca i-am declarat razboi,a cerut intariri de la satana.Astfel,daca anul trecut ne-am luptat cu un demon,anul acesta ne luptam cu 50,la anul ne vom lupta cu mai multi.Lucrul acesta nu ne ingaduie ca sa vedem sporirea,ca sa nu ne mandrim.
*Vom vedea evenimente infricosatoare,se vor da lupte duhovnicesti.Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rau.Aceasta este o furtuna si numai nevointa are valoare,pentru ca acum,nu avem vrajmas pe Ali-Pasa,sau pe Hitler,sau pe Musolini,ci pe diavolul.De aceea,vom avea si rasplata cereasca.Fie ca Bunul Dumnezeu sa puna in valoare raul,prefacandu-l in bine.Amin. *O,de am intelege lunga rabdare a lui Dumnezeu!O suta de ani a trebuit pana sa treaca pana sa se faca corabia lui Noe.Oare nu putea Dumnezeu sa faca repede o corabie?Putea,dar l-a lasat pe Noe sa se osteneasca o suta de ani,ca sa inteleaga si ceilalti si sa se pocaiasca.Sa ne rugam lui Dumnezeu sa dea pocainta lumii,ca sa scapam de urgia cea dreapta a Lui.Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate infrunta altfel decat numai prin pocainta si pazirea poruncilor Lui.
*Trec anii,si ce ani grei sunt!Nu s-au terminat problemele:cazanul fierbe.Daca cineva nu este putin intarit,cum va putea oare,infrunta o situatie grea?Cel care este cu luare-aminte,si ia in serios problema mantuirii sufletului sau,se nevoieste,sporeste,rodeste,se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.Bunul Dumnezeu ne da binecuvantarile Sale cele bogate.Sa nu fim nemultumitori si sa-L intaratam,pentru ca vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.Daca nu slavim pe Dumnezeu,atunci El ingaduie sa vina o incercare,ca sa pretuim lucrurile-iar daca le pretuim,atunci Dumnezeu nu ingaduie ca sa se intample.
*Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi in modul cel mai bun,dar trebuie multa rabdare si atentie,pentru ca de multe ori oamenii,grabindu-se sa descalceasca itele,mai mult le incalcesc.Dumnezeu le descalceste cu rabdare.Aceasta situatie nu va dura mult,Dumnezeu va lua matura..
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Volumul 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București
CUVINTE PENTRU VREMURI DE INCERCARE A BISERICII: “Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine”
[…] Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri, iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]
– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…
– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov [de fapt, Sf. Serafim de Varita si Sf. Lavrentie de Cernigov – n.n.], că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare.Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.
– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?
– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.
– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?
– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.
– S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mănăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucît, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărîţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mînăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întîmpla, Părinte, cînd veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?
– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu.Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg.
Între 1948 şi 1964, cît am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde:„Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cîrpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mînăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu cînd vorbeşti cu mine, să taci!” Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rînd: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, cînd te-oi trînti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. […]
În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.
(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)
