PILDA ORTODOXA, DRAGOSTE SI CREDINTA

In orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba hotărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere.

Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui „Am greşit”? Se opreşte şi-ţi dă binecuvântări. Adică, atunci când copilul cel neas­tâmpărat îşi vine întru sine, se pocăieşte şi este mus­trat de conştiinţa sa, tatăl lui îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Israeliţii, deoarece s-au depărtat de po­runcile lui Dumnezeu, au trăit în robie 75 de ani. Şi în cele din urmă, atunci când s-au pocăit, apare împăratul Cirus, care s-a arătat mai bun decât fiii lui Israel, ce au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe. Dumnezeu i-a schimbat mintea şi l-a făcut să creadă în Dumnezeul Cerului. Astfel, acela a lăsat pe israeliţi liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a făcut zidurile Ierusalimului şi a arătat o astfel de bunătate şi o astfel de evlavie, ce nu le-au arătat într-un anumit fel nici israeliţii (Ezdra 1, 1). Şi toate acestea pentru că poporul s-a pocăit şi s-a schimbat (Ezdra 8, 88-92). Cât de mult ajută pocăinţa ca să facă să dispară răul!

Să citiţi toate Cărţile Macabeilor. Sunt foarte pu­ternice. Ce poruncă dăduse împăratul! Ca elefanţii să calce pe israeliţi. S-au dus ceilalţi, au pregătit cere­monia, au adăpat 500 de elefanţi cu vin tare şi tămâie ca să-i întărâte şi aşteptau pe împărat să vină ca să în­ceapă spectacolul. Dar împăratul uitase porunca ce o dăduse. Se duce îngrijitorul de elefanţi să înştiinţeze pe împărat, pentru că acela încă nu apăruse. „Împărate”, îi spune, „te aşteptăm. Toate sunt gata, elefan­ţii, iudeii şi cei chemaţi aşteaptă”. „Cine v-a spus să faceţi un astfel de lucru?” le spune. Strigăte, amenin­ţări... Şi aceasta nu s-a făcut o dată, ci de trei ori (III Macabei 5, 1-35). Oare a fost un lucru mic ca împăratul să uite porunca ce-o dăduse el însuşi? Şi nu numai aceasta, ci în cele din urmă şi-a schimbat toată purtarea sa faţă de iudei. Toată cheia aici este: să se pocăiască lumea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 391-392)

SFATURI DUHOVNICESTI

- Părinte, ajungem uneori într-o astfel de stare, încât nici nu ne putem ruga, nici nu putem dormi, nici nu putem mânca, nici nu putem vorbi, nu avem nici o dispozitie.

- Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Isaac Sirul, că eu nu voi înceta să aduc pilde, nu de la mine, că eu sunt izvorul a toată răutatea si viclenia si smerenia. Ce vorbim, vorbim de la Sfintii Părinti ca să ne folosim. Când vei vedea că esti într-o astfel de stare, te sfătuiesc, omule, să te culci. Si chiar de nu dormi, stai culcat să se linistească simtirea.

- Dacă nu avem Sfânta Liturghie în fiecare zi la mănăstire, cum ne putem mântui?

- Nu numai Liturghia te mântuieste. Nu auzi ce spune Sfântul Grigorie Sinaitul? "Cine are rugăciunea mintii, are si Liturghia, are si toată pravila Bisericii tot timpul". D-apăi acei care au trăit în pustie, cum a fost Sfântul Marcu de la pesteră, la care s-a dus Sfântul Serapion, de 95 de ani nu văzuse om, acela stătea la slujbă? Era în timpul prigoanelor. Si ai văzut, când se ruga era stâlp de foc de la pământ până la cer. "Dar cei care au trăit în pustie ani de zile, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, si se împărtăseau la trei-patru ani, oare pentru nevrednicie se împărtăseau asa rar?"

Auzi ce spune Sfântul Efrem: "Biserici aveau pe limbile lor si altare în inimile lor". Totdeauna erau în comuniune cu Dumnezeu în rugăciune. Pentru că rugăciunea care se face în biserică este rugăciune obstească. Dar nu cumva să rămânem numai la aceasta si să nu avem o rugăciune proprie, că ne înselăm. Că spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: "Vai de cei ce au înghetat la rânduiala tipicului bisericesc si n-au rugăciunea lor proprie!"

- Dar nu este păcat ca atunci când este Liturghia, eu să-mi zic rugăciunea inimii sau altă rugăciune si să nu fiu atent la slujbă?

- Nu-i adevărat! Pentru că are mare legătură liturghia inimii cu cealaltă de la sfântul altar. Aceasta este o rugăciune obstească si are mare putere, mai ales Sfânta Liturghie, si o ajută pe cea din inimă. Că dacă vine o prigoană si te-ai dus într-o pustie, sau într-un sat, sau într-un bordei, mai ai Liturghie?

În măsura în care se roagă, auzi ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul, mintea este preot, inima este altar; jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea si buna vointă, că de bună voie aleg să mă rog lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridică de pe altarul inimii este rugăciunea, să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. De pe altarul inimii. Omul este un fel de biserică în biserică.

În zadar te duci în altarul ăsta, dacă nu ai rugăciunea cea din inimă. Putin îti foloseste. De aceea, mergerea la biserică îti ajută foarte mult ca să întăresti rugăciunea din inimă, dar nu o schimbă pe aceea. Tocmai rugăciunile si momentele Sfintei Liturghii, dacă tu ai lucrare lăuntrică, îti întăresc această lucrare. Mai mult îti învăpăiază inima de dragostea lui Dumnezeu, când auzi momentele Sfintei Liturghii, când iese cu Sfintele Daruri, căci credinta vine prin auz.

Ai văzut că a întrebat cineva pe Sfântul Nichifor: "Dacă merg în biserică, să ascult strana si Liturghia si celelalte, sau să zic rugăciunea inimii?" Dacă n-ai sporit în rugăciunea mintii, ascultă cu mare atentie Liturghia si strana, că te ajută să te concentrezi cu mintea în inimă. Foarte mult te ajută.

Iar dacă ai ajuns la rugăciunea de sine miscătoare a mintii, este ca ceasul, ai pornit inima, eu dorm si inima mea veghează. Permanent inima se roagă. Atunci si fără să vrei vei rămâne cu rugăciunea asta lăuntrică si în timpul Liturghiei si în timpul celorlalte rugăciuni, că ajungi la o rugăciune de sine miscătoare. Permanent se roagă inima. Neîncetat, cum zice apostolul.

Eu am scris câteva predici despre treptele rugăciunii. Am vrut să scriu si una despre rugăciunea contemplativă, care-i mai înaltă decât rugăciunea inimii, dar nu are nici un rost la oamenii de azi, că nu o înteleg; este pentru cei desăvârsiti, aceea este în extaz, rugăciunea cea de foc, în răpire. Am pus acestea pe care le poate întelege oricine. Noi le-am citit, si numai cu atât am rămas. Le-am înteles, dar nu le-am lucrat niciodată în viată. Asa este.

- Cum cunoastem noi care este calea cea bună a mântuirii?

- Sfatul bun te va păzi si cugetul drept te va apăra. Si iarăsi zice Scriptura: Cei ce n-au sfătuitori, cad ca frunzele. De aceea este bine, mamă, să ne mai sfătuim.

- Cum putem trăi noi în viata de obste fără tulburare?

- Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Tăria celui din obste este ascultarea; tăria împăratului stă întru multă ostire; iar tăria celui din liniste este multa rugăciune. Si căderea celui din obste este neascultarea - când nu face ascultare; si căderea celui din liniste, împutinarea rugăciunii".

La pustie aveam timp să mă rog 14 ore si mai mult.

- Cum trebuie să ne purtăm, noi crestinii ortodocsi fată de oamenii eretici?

- Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcati de cei străini de dreapta credintă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strâmbă si eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinta noastră cea sfântă sau Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut.

Se cade, asadar, oricărui preot ortodox si oricărui crestin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostas al lui Hristos cu toată evlavia si cu mânie bărbătească si tare să apere, prin cuvânt si prin scris, adevărul dreptei noastre credinte. Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândete. Acelasi lucru ne învată si Sfântul Pimen cel Mare, zicând: "Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieste a ne depărta si a ne despărti pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem" (Pateric, Cuvântul 118). Si iarăsi zice: "Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credintă".

- Dar cum trebuie să ne comportăm cu acesti oameni?

- Auzi ce spune apostolul? Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al Bisericii este Hristos. Toate sectele mistice si rationaliste, nu numai din România, care s-au despărtit de Biserică, s-au despărtit de Hristos. Nu mai au legătură cu Hristos. Gata. Asa este. Si pe sectari, nu în casă, nici în ogradă să nu-i primesti, ca nu cumva să ne împărtăsim de lucrurile cele rele ale lor si de ereziile lor.

- Si dacă vin cu tot felul de cărti, ce să facem cu ele?

- Pe foc, pe foc, pe foc! Ei au diavoli numiti arhiconi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi învată toată Scriptura pe de rost, dar pe dos, pe dos, pe dos. Le tâlcuieste toată Scriptura pe dos. Din Scriptură îti vorbeste, dar pe dos, nu cum spune Biserica si dogmele Bisericii. Să nu vorbiti cu ei.

- De ce Biserica Ortodoxă nu se prea implică în misionarism, ca să facă cunoscută dogma ortodoxă în alte părti, cum fac catolicii si celelalte confesiuni?

- Biserica Ortodoxă trăieste! Cea mai mare învătătură este trăirea. Eu am la spovedanie popor de la tară. Tin traditia sfântă cum au învătat-o de la părintii lor. Datorită poporului se tine mai tare Ortodoxia la noi.

- În câte feluri se împart oamenii pe pământ, din punct de vedere al credintei în Dumnezeu?

- Oamenii de pe pământ se împart în trei grupe: crestinii, care cred în Hristos; necrestini sau păgânii, care nu cred în Evanghelia lui Hristos, ci în anumiti oameni zeificati, precum Brahma, Buda, Confucius, Mahomed etc., si a treia grupă, ateii, care nu cred în nici o divinitate.

Necrestinii se împart si ei în trei grupe: monoteisti - evrei si mahomedani; dualisti - care cred în două principii, al binelui si al răului; si politeisti, care cred în mai multi idoli sau zei mincinosi.

Crestinii se împart la rândul lor în trei mari confesiuni si Biserici: ortodocsi, catolici si protestanti. Din protestanti s-au format mai multe ramuri, ca protestanti de Confesiune Augustană (luterani), reformati, anglicani, metodisti, prezbiterieni si grupări neoprotestante.

Parintele Cleopa

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

http://www.sfaturiortodoxe.ro/

STROPI DE LUMINA DIN INVATATURILE PARINTELUI IUSTIN PARVU: “Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si EGOISMUL acesta in care traim e CADEREA noastra… Omul trebuie sa fie JUMATATE DRAGOSTE SI JUMATATE LUPTA si JERTFA pentru a pastra dragostea neatinsa de rau”

Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.

– Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa viscisitudinilor vieţii?

– Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţimede lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui.Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.

– Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.

– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.

– Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?

– Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.

– Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.

– Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?

– Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi,când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate”. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: “Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: “Aceasta este bună, aceasta este putredă”….

– Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, e măsura credinţei fiecăruia.

La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…

– Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul”…

– Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)

– Există vreo întrebare la care omul este condamnat să nu afle niciodată răspunsul?
– Depinde ce vrea să afle fiecare. Omul are toate răspunsurile în sine însuşi. Despre naştere, despre viaţă, despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care ţin de credinţa sa, de profesia sa, va găsi lesne fericirea.

– Îndoiala creştinului este un păcat?

– Da. Dar există şi îndoiala permisă, care nu e păcat. Îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune. Îndoiala asta e permisă oricui.

– Spune, la un moment dat, Petre Ţuţea: “Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om”. Ce este umilinţa?

– Umilinţa e o auto-evaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers. Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…
(Interviu de Adrian Alui Gheorghe)

http://www.cuvantul-ortodox.ro

Pilde si povestioare ortodoxe cu talc

Cu "îngerul" la masă

A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni, şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă, care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nicio ezitare şi fără nicio reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, dânsa îl întrebă: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l închipuiam!”.
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe: “Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”.
___
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.


Comoara morții, bătrânul pustnic și tâlharii 

Un pustnic a intrat într-o peşteră din cauza ploii şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:
– Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
– Moşule, unde este moartea?
Pustnicul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
– Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici.
După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:
- ”În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece…apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii”.
Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:
-”O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă”.
Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită de el şi astfel au murit cu toţii.

Nedreptatea și lăcomia ucid!


Starețul, bunătatea și fericirea raiului 

Un stareț bătrân, foarte înaintat în vârstă și bolnav, aproape pe moarte, se ruga și vorbea în sufletul lui cu Dumnezeu. Își cerceta cu amănunțime trecutul și mersul duhovnicesc spre dobândirea roadei Duhului Sfânt. Primise de la Bunul Dumnezeu multe daruri, cel al înainte vederii, al blândeții, al dreptei socotințe și multe altele și cu toate acestea se gândea că n-a făcut în viață mai nimic bun.
Glasul lui Dumnezeu însă îi descoperea frumoasa lui trăire. La un moment dat gândul lui merse spre ucenicii mânăstirii pe care o păstorise și se gândea că dacă pe aceștia nu i-a povățuit cu dreaptă socoteală spre dobandirea iubirii desăvârșite, nici el nu se va mântui. Glasul lui Dumnezeu în conștiința sa însă îi spuse că abia atunci când ucenicii săi vor face la fel ca el, atunci și ei vor dobândi mântuirea.
În clipele acelea intră in chilia bătrânului un mirean ce locuia prin preajma mânăstirii și care avea mare evlavie la dânsul, cu un castronaș cu câteva fructe, spre mângâierea bătrânului și a bolii de care era răpus. Bătrânul primi cu dragoste fructele, iar mireanul ca să nu-l obosescă prea tare plecă la casa lui. La scurt timp un călugăr a venit în chilie să-l mai cerceteze pe bătrân. Bătrânul gândindu-se că nu mai are mult de trăit dădu castronașul cu fructe călugărului care-i purta mereu de grijă. Ucenicul primi cu dragoste fructele ca să-l facă fericit pe bătrân, dar când ieși din chilie nu îndrăzni să mânânce din ele considerându-se nevrednic de o așa pomană și se gândi să-i ducă călugărului care asuda din greu la munca câmpului. Acela primi la rându-i cu toată dragostea fructele, dar după ce fratele a plecat, el nu s-a înduplecat să le mănânce, gândindu-se că cel care muncește la animale are mai multă nevoie pentru că stă în mirosul acela urât. Așa că s-a dus la celălalt să-i dea. Acela și el a primit cu dragoste, dar nici el nu a mâncat și l-a dus altuia care era foarte slăbit de o boală pe care o trecuse cu greu. Întâmplarea face că aceste fructe s-au plimbat pe la toți călugării acelei mânăstiri și niciunul n-a mâncat, ci a dat fratelui mai departe. Ultimul care a primit fructele s-a gândit la bătrânul stareț și le-a dus lui. Când a intrat călugărul cu fructele în castronaș să i le aducă în dar, un glas tainic al lui Dumnezeu a spus bătrânului că acum poate muri liniștit pentru că ucenicii săi au împlinit cu prisosință iubirea aproapelui.


Astfel bătrânul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fericit că nevoința vieții sale a avut roade vrednice la Dumnezeu.