URMAREA LUI HRISTOS

Pr. Arsenie Boca

                                                                                foto  http://portal.tfm.ro

      Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de zornic, pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.
E lucru de mirare că, pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte.
Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt toţi cei care cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Aceştia au simplificat tot aparatul religiei, ca odinioară cărturarul cu care a vorbit Iisus. Au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le cere mai mult decât să-I recunoască existenţa. Se mulţumeau foarte bine cu un Dumnezeu pe care Îl deduc ei, creat de ei, chiar un Dumnezeu al lor, deşi absolut, inaccesibil dacă nu chiar inexistent.Fără revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi fără angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii rămân aproape pe„dinafară de Împărăţie”.
Toţi care nu cred şi nu urmează lui Dumnezeu sunt morţi înaintea lui Dumnezeu. La aceştia s-a referit Iisus când descurca pe al doilea spre rostul său:„lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Ar fi surprinzător răspunsul vreunuia:„Doamne, lasă-mă să-mi îngrop necredinţa mea!”
Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru Împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii.
A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemneazăa-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”,iar acestea sunt marile hotărâri spre El.
Vecinul tău bate crâşmele, verişoara ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot. N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine.
O întâlnire cu Iisus înseamnă o misiune, înseamnă chemare la apostolie şi la toate riscurile trăirii de Dumnezeu între irozii neamurilor, pe care, de asemenea, trebuie să-i iubeşti. Nu cumva sunteţi şi voi căutând pe Iisus?

*****
LUMEA – LUMESCUL

  Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

  Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi (Ioan 1, 10), cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor (1 Ioan 3, 8). E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine (Matei 10, 36). Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean (Galateni 1, 4), placul oamenilor (Efeseni 6, 6) şi slava deşartă (1 Ioan 2, 16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5, 19). De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl” (1 Ioan 2, 15-16).

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei:răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume.

*******
URA

Acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădă pe oameni din inima lor.

De fapt, nu mai sunt buni decât să facă din viaţa celorlalţi un iad. Ura, această desfigurare spirituală, face mii de victime, căci stinge pe Dumnezeu şi din ochii celorlalţi. Ura îşi ridică împotrivă şi mai mare ură, atât a oamenilor cât şi a lui Dumnezeu. E un climat al mediului viciat, o viforniţă, o boare a haosului. Ea face din viaţa aceasta o anticameră a iadului.

Precum în viaţa pământească lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura.

(din: Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. XX – O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002)

Pr. Arsenie Boca

"Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăm Lui pe noi înşine ,,

                                                                           Foto portal.tfm.ro

   Duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, "Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc"(D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea vechiului regim communist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. "Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică - mărturiseşte Părintele Teofil Părăian, preavrednicul său ucenic duhovnicesc - socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră".

La 10 mai 1929, în curtea Liceului "Avram Iancu" din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, "Gorunul lui Zian". Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Jos, aproape de Ţebea, unde veghează "Gorunul lui Horea", săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: "Cel plin de bărbăţie"), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui "secol nebun".

După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut trei luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!", la care tînărul şi-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!". Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii dintre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!".

Este închinoviat la Mănăstirea Sîmbătei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit "mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta", acea "bulboană spirituală uriaşă" în faţa căruia un Nichifor Crainic exclama:"Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!". În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocalieiromâneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: "M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi".

Vremurile se precipitau, iar comunismul bezbojnic îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat forţat de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii atee. În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată "predică în imagini", chiar dacă destul de discutabilă în raport cu canoanele iconografiei tradiţionale) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochii, în pragul iernii lui 1989, în vîrstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat "pe sub mînă", în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de laCărarea Împărăţiei şi pînă la recentul volum Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (şi din care am extras o parte din materialul acestui scurt portret comemorativ). Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că "Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!".

(Răzvan Codrescu - Revista Rost, nr. 20 din octombrie 2004

http://www.fericiticeiprigoniti.net/arsenie-boca/880-parintele-arsenie-boca-barbatie-si-sfintenie

DESPRE SMERENIE

- dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

Ce întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?

- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: „Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: „Cine este acolo?" „Un crestin iubitor al Tău". „Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. „Cine este acolo?" „Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".




Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.


"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.


Cum putem lupta împotriva mândriei?





- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?



- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?

- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă „crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: „Nu te smintesti?" „Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: „Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"

E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Uneori aproape că nu poti.

- Nu se pune problema: „Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: „Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!"

Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.

Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. „Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. „Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! „Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: „De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: „Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică.


Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!"



http://www.sfaturiortodoxe.ro/prarsenie_smerenie.htm

Pomelnicul - cum trebuie scris si care e rostul sau

   Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut.

   Realitatea este cu totul alta, este nevoie şi de rugăciunea personală. Şi aici ar trebui să existe un pomelnic. Indiferent ca este scris sau nu, acesta trebuie să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie - soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni - până la nefericiţii acestei lumi. Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

   În pomelnicul ce trebuie dus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu trebuie să treceți numele prescurtate sau poreclele. 

  În cazul clericilor, numele este însoţit de denumirea treptei preoţeşti (de exemplu: „preotul Ioan“ sau „ieromonahul Varsanufie“, „diaconul Grigore“), la fel pentru monahi sau monahii (de exemplu: „monahia Olimpiada“). Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi, menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi.

   Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii.

     Slujbe la care sunt pomeniți cei vii   și slujbe la care sunt pomeniți cei adormiți  !

  La Sfânta Liturghie sunt pomeniți atât viii, cât şi cei adormiţi - şi este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei morţi. Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii. La fel şi pentru slujba Acatistului. Pomelnice numai cu numele celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.

  Este bine să trecem în pomelnic necazurile, dorinţele noastre pentru care ne rugăm?

  Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde numai două nume, iar restul e povestire. Cred că cel mai bine este să fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav“). E drept că uneori şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos, pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai personală faţă de cei pomeniţi. Totuşi, ţinând cont că, de multe ori, astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate) sau sunt exagerate, cum spuneam, numele de botez este suficient. Dumnezeu ştie mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.

  Nu pot fi trecuţi în pomelnic, la Sfânta Liturghie, cei de altă credinţă.

   Cei de altă credinţă pot fi trecuţi în pomelnic? Ei se pomenesc la vreo rugăciune a Bisericii?

   Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta trebuie tins. Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu, atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.

 Dar cei cuprinşi de diferite patimi (beţivi, fumători etc.) sau cei necununaţi? Dar sinucigaşii?

  Da, există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.    Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos numai cei care mărturisesc aceeaşi credinţă şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare (într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în păcate grave (ucidere, adulter etc.).

  I n cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. 

   Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi. 

  Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. 

   La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sfângele Lui.

    Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi“); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.
 
Read more: http://ortodoxia.rol.ro/pomelnicul-cum-trebuie-scris-si-care-e-rostul-sau-968832.html#ixzz49IPqfDZM

 
    De când a apărut creştinismul şi până astăzi există multe familii în care doar o parte din membri ei cred în Hristos şi merg la Biserică, iar ceilalţi din necredinţă sau din diferite alte motive rămân acasă. Eu, oricât de mult l-aş iubi pe Dumnezeu, oricât de aproape aş fi de El, oricât de sfânta mi-ar fi viaţa, nu vrea să păşesc în rai fără cei dragi sufletului meu: fără soţia mea, fără copilaşii noştri dragi, fără mama, fără tata, fără finii noştrii, fără naşii noştri, fără prietenii, fără părintele duhovnic, fără mulţi alţii. Nu vreau să mă bucur fără ei, vreau ca toţi să fim împreună unii cu alţii şi alături de Dumnezeu.

Din acest motiv când o văd pe mama că nu merge la biserică în duminici şi sărbători mă întristez, dar în parte mă conselez că-i trec numele pe pomelnic şi preotul în sfântul altar o va pomeni, şi se va ruga lui Dumnezeu pentru ea. Prin pomelnic îi purtăm pe cei dragi în faţa lui Dumnezeu, aşa bărbaţii din Evanghelie îşi purtau prietenul foarte bolnav pe pat în faţa lui Hristos pentru a-l vindeca.

„Şi văzând credinţa lor, El le-a zis: Omule, iertate îţi sunt păcatele tale.”

Asta se întâmplă şi la sfânta liturghie, văzând Domnul credinţa noastră şi iubirea pe care o arătăm celor de pe pomelnic, El le iartă păcatele arătându-le milă şi compasiune, şi le oferă ajutor. Prin pomelnicul pe care-l aducem întregim familia Bisericii prezentă la liturghie doar parţial.

Totuşi dacă ascultaţi cu atenţie rugăciunile preotului din timpul liturghiei veţi observă că el pomeneşte în mod general, toţi oamenii de pe pământ, şi pe cei botezaţi şi pe cei din afara Bisericii, şi pe cei adormiţi şi pe cei care trăiesc. Bun, atunci care mai e scopul să-i pomenesc şi eu, dacă părintele se roagă pentru toţi deodată, şi niciunul nu va rămâne nepomenit?

Când m-am apropiat de Dumnezeu, vroiam să scriu cât mai mulţi oameni pe pomelnic şi mereu îmi dădeam seama că să las deoparte pe cineva, pentru că nu vor încăpea toţi. Astfel am început să-i scriu doar pe cei mai apropiaţi în limita spaţiului de scris. Chiar şi aşa lăsam pe dinafară pe unii prieteni, pentru că spaţiul era ocupat în mare parte de familie,

Scopul scrierii pomelnicului este în primul rând unul educativ pentru noi creştinii. Acea foaie mică de hârtie îţi arată că nu eşti singur pe drumul mântuirii, că eşti dator să le dai o mână de ajutor, că ar trebuie şi tu seara să faci acelaşi lucru care-l face preotul: să stai în faţa lui Hristos şi al Maicii Domnului şi să le ceri ajutorul pentru familia şi prietenii tăi.

O altă problemă pe care am întâlnit-o a fost când mi-am dat seama că scriu pe foaie persoane care sunt pomenite şi de alţii pe pomelnicele lor. Lista numelor comune era destul de mare şi era foarte ciudat să nu-i pomenesc pe părinţii soţiei, care ştiu că-i pomeneşte şi sora ei. Dar Dumnezeu mi-a arătat altceva: că scriind pe pomelnic pe cei dragi, chiar dacă sunt pomeniţi şi de mulţi alţii, astă mă apropie de ei.

În 9 ani de mers la biserică am văzut cât de mult ajutor dă Dumnezeu persoanelor pomenite la biserică, chiar dacă ele nu sunt prezente şi ce apropiat sufleteşte mă simt de cei pe care-i pomenesc. Mare taină! Extraordinar lucru.

Nu uitaţi niciodată când participaţi la sfânta liturghiei să daţi un pomelnic cu cei vii şi unul cu cei adormiţi, chiar dacă n-aţi venit de la începutul slujbei, chiar dacă aţi ajuns la sfârşit. Cei care nu merg la Biserică au nevoie de ajutorul nostru.

Nu vă leneviţi! Eu am facut-o de multe ori şi mi-a părut rău. Mă gândeam că oricum îi pomenesc la rugăciune seara, că oricum îi pomeneşte pe toţi preotul, că n-am chef să scriu, că e frig afară, şi alte motive...

Un alt lucru foarte important este pomenirea celor adormiţi, care înfăţişează credinţa noastră în Invierea Domnului Hristos, în a doua venirea a Lui, şi în judecata finală. Îi pomenim pe cei trecuţi la Domnul ca să li se ierte lor păcatele, bine ştiind că rugăciunile Bisericii (oamenii, episcopi, preoţi şi diaconi) pot scoate sufletele din iad.

  Iată cum se face La Liturghie, pe o foae de hartie , in stanga, se scriu numele celor apropiati, iar in dreapta, a celo adormiti; se scriu doar numele persoanelor nu si problemele cu care se confruntă, bine ştiind că Dumnezeu cunoaşte viaţa şi suferinţele tuturor, şi-i va ajuta aşa cum trebuie. Pomelnicele poartă doar gândurile cele bune către Domnul, orice rugăciune care-i cere lui Dumnezeu răul celorlalţi nu va fi luată în considerare de El, ba dimpotrivă poate să atragă şi o pedeapsă.

  Ordinea în care se trec persoanele pe pomelnic este următoare:

1. Părintele care m-a botezat
2. Părintele care m-a cununat (dacă e cazul)
3. Părintele duhovnic
4. Naşii de botez
5. Naşii de cununie (dacă e cazul)
6. Părinţii şi fraţii mei
7. Părinţii soţului (soţiei) şi fraţii
8. Eu, soţul (şoţia) şi copiii
9. Finii de cununie
10. Finii de botez
11. Bunici, unchi, mătuşe, verişori, etc.
12. Prieteni, vecinii, cunostintele, profesorii.etc. 

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/sfanta-liturghie/17690-pomelnicu