Sfaturi duhovnicesti (Parintele Arsenie Boca )

Să nu adormi cu mintea obosită, în duşmănie pe cineva. 
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.

• Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de păcate.

Nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin peste oameni, că vor veni vremuri foarte grele.

Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.
Să vă pregătiţi pentru martiraj.
În rugăciunea „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în ispită” se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.
Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.
Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.
De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.
Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.
Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.
Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.
Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.
Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile [ispitele] pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.
Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi. Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.
Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.
În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.
Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.
Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.
Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
Să cultivăm energia voinţei.
Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.
Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.
Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.
Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.
Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.
Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.
Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.
Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eul e ateu. Nu te poţi lua „la trântă” cu el [cu eul] fără „Doamne Iisuse…”, şi nu poţi zice „Doamne Iisuse…” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.
Faceţi măcar 100 de metanii pe zi că vă dă sănătate sufletească şi trupească.
Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.
Dacă uiţi să zici “Doamne Iisuse…”, zi: Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine.
Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.
Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.
Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.
Prin nimic nu ne întâlnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.
Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.
Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.
Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.
Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.
Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.
Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.
Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.
Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.
Pe Duhul Sfânt îl dobândim prin câştigarea prilejurilor [invingerea ispitelor], iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte, suntem de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.
Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.
Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.
Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.
Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.
Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.
Pe vârful limbii călăreşte satana.
Aşa să fie vorba între voi ca la rugăciune. Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.
Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.
Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.
Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.
Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.
Când ai vreo ispită nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.



Sursa: Revista Atitudini nr.4

Menirea ispitelor
Se numesc ispite (încercări) pentru că ne ispitesc şi în acelaşi timp ne învaţă cum să dobândim experienţă. Ispitele sunt rezultatul trădării noastre, întrucât am refuzat să rămânem acolo unde ne-a aşezat Dumnezeu. Toate ostilităţile, greutăţile, piedicile şi smintelile din viaţă se numesc ispite, deoarece ispitesc şi împiedică slobozenia şi pacea noastră. Dacă însă suntem cu luare aminte, câştigăm din prezenţa lor.

Ispitele sunt de două feluri: fireşti şi dobândite. Ispitele fireşti sunt cele care provin din schimbările mediului nostru natural (firesc). Aceasta se întâmplă fie prin pronia Ziditorului, fie prin stăpânitorii din lume. Ispitele dobândite sunt cele care provin din intrarea iraţionalului în gândirea şi în faptele noastre.

Cauza tuturor acestora este propria noastră apostazie, care a pricinuit o întreită răsculare: împotriva Ziditorului, împotriva propriei noastre persoane şi împotriva firii. Această răsculare multiplă a răsturnat armonia mai dinainte gândită de Ziditor şi a introdus stricăciunea, suferinţa şi în final moartea! Iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeua intervenit iarăşi binefăcător şi ne-a dăruit pocăinţa (metanoia), care ne îngăduie putinţa de a nevindeca şi de a face „un schimb profitabil”. Dacă ne mărturisim propria vină şi cu nădejde şi răbdare facem faţă „întâmplărilor”, ca pedeapsă îndreptăţită din partea lui Dumnezeu proniatorul, le vom transforma în lucruri folositoare. ,,Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine, şi a îndreptat paşii mei”(Psalmi 39,1-3) şi „iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10,22).

Dacă conştientizăm taina „schimbului” îl imităm pe Domnul nostru, Care a dovedit prin pilda Sa că răbdarea, în diversele întristări ale vieţii, le transformă pe acestea în dimensiuni folositoare ale mântuirii. „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14,22); „Multe sunt necazurile drepţilor” (Psalmi 33,18); „Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”(Ioan 15,20); „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei 7,14). Şi cea mai lămurită dintre toate: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38). Din aceste pasaje scripturistice, pe care le-am pus înainte, suntem încredinţaţi că ispitele (încercările) sunt un element necesar în viaţa noastră şi un mijloc foarte trebuincios al restaurării şi mântuirii.


(Gheronda Iosif Vatopedinul ,Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 58-60

Ispitele se numesc astfel deoarece nasc experienţă (în limba greacă, cuvintele „ispită” (πειρασμός) şi „experienţă” (πείρα) au aceeaşi rădăcină). Într-adevăr, în războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, ispitele se împart în mai multe feluri. Unele sunt ispitele nevoitorilor, prin care adaugă câştig şi sporire în nevoinţa lor, altele sunt ispitele celor trândavi şi nepăsători, prin care li se atrage atenţia la ceea ce îi vatămă şi îi primejduiesc; altele sunt ispitele celor ce dorm, prin care sunt deşteptaţi, altele iarăşi sunt ispitele celor depărtaţi de Dumnezeu şi înşelaţi, prin care se apropie de Dumnezeu; de asemenea, diferite sunt ispitele drepţilor şi ale prietenilor lui Dumnezeu, prin care moştenesc făgăduinţa. Pentru cei desăvârşiţi, Dumnezeu îngăduie ispite prin răbdarea cărora aceştia se fac reazem credincioşilor şi pildă de urmat. Există şi un alt fel de ispite, tot pentru cei desăvârşiţi, asemenea cu cele prin care au fost încercaţi Domnul nostru şi Apostolii prin care „au plătit” legea comunicării cu lumea (oamenii), ridicând propriile noastre ispite.

La această lege a „comunicării” participă şi Părinţii duhovniceşti, prin ridicarea greutăţilor şi a slăbiciunilor fiilor lor duhovniceşti, prin rugăciuni şi prin alte nevoinţe ce completează lipsurile celorlalţi. Conform Sfinţilor Părinţi, există şi un alt mod de a „comunica” (participa) cineva la ispite străine. De exemplu, cel ce cleveteşte „comunică” cu ispitele celui clevetit, cel ce judecă, cu cele ale celui judecat, cel ce nedreptăţeşte, cu cele ale celui nedreptăţit, mai ales când cei nedreptăţiţi suferă paguba fără murmur.

Aici voi enumera ispitele celor ce au sporit datorită trezviei şi a nevoinţei lor, care, după judecata Sfinţilor Părinţi, sunt de obicei acestea: lenevia, greutatea trupului, moleşirea mădularelor, acedia, tulburarea cugetării, boală trupească închipuită – adică micimea de suflet –, întunecarea gândurilor, părăsirea ajutorului omenesc, strâmtorarea în nevoile exterioare şi altele de acest fel. 
Toate acestea, atunci când li se întâmplă nevoitorilor cu îngăduinţa lui Dumnezeu, le pricinuiesc simţământul de părăsire. Atunci credinţa începe să se clatine şi să li se taie nădejdea care îi întărea până atunci. Tainic însă, Harul îi mângâie, ca să nu-şi schimbe programul; îi convinge că ispita n-a venit de la ei înşişi, de vreme ce toate mărturisesc că n-au părăsit obişnuinţa lor cea bună. După această nelinişte şi după mângâierea tainică a Harului, ei se întorc cu credinţă şi ardoare către Domnul puterilor ca să-i mântuiască, şi cad înaintea Lui cu smerenie, cerând de la El mântuirea, care este şi scopul pentru care au fost ispitiţi. Acestea, precum spun Părinţii, sunt ispitele celor sporiţi şi înaintaţi în cele duhovniceşti.

Cei ce se întâmplă să-şi neglijeze îndatoririle sau – ceea ce este mai întristător – să cadă în trufie şi mândrie, au ispite diferite şi mai aspre, după cum la boli grele sunt necesare operaţii şi tăieturi mai adânci. Pe aceştia, diavolii îi luptă mai întâi la arătare, cu multă neruşinare şi insistenţă şi mai presus de puterile lor (1 Cor. 10, 13). Li se întunecă mintea, încât pierd complet puterea discernerii, li se accentuează demenţa şi se înmulţesc gândurile neghioabe; au război puternic al trupului, care constrânge buna lor intenţie; li se stârneşte mânie fără pricină şi asprime în ceea ce priveşte voia proprie; li se naşte împotrivire în cuvânt şi mustrare a celorlalţi, după care urmează gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, pierderea curajului din inimă, batjocura dracilor în ascuns şi la arătare, neînfrânare în vorbă deşartă, şi, în general, dorirea celor din lume şi a celor deşarte. 
Apoi urmează ispite crâncene şi greu de înfruntat, simptome de boli ciudate şi neobişnuite, precum şi răni dureroase, sărăcie şi părăsire neobişnuită şi nemângâiată, fapte sau lucruri cu neputinţă de dezlegat, care produc deznădejde şi frică, fiindcă inima este lipsită de nădejde. Toate acestea sunt urmările mândriei şi i se întâmplă mai ales omului înşelat, care se încrede în sine. Dar ele sunt şi leacuri pentru tămăduirea lui, ca să se dezmeticească, să se smerească şi să verse veninul acestei distrugătoare patimi.

Aşa cum în cele ale Harului există mijloace ajutătoare, care fac să prisosească sporirea în timp şi cantitate, tot astfel şi în ceea ce priveşte înşelarea ,există factori care contribuie la micşorarea ei. În privinţa Harului, atunci când omul călătoreşte cu Harul lui Hristos pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a poruncilor (Mt. 7, 14), după măsura înţelegerii sale, dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi bună dispoziţie în slujirea dragostei, sporeşte măsura Harului şi a luminării. În chip asemănător se întâmplă şi în privinţa înşelării. 

Dacă adaugă cineva nerăbdare şi cârteală, îşi îngreuiază crucea, dublând-o.
 Micimea de suflet şi lipsa de nădejde sunt nenorocirile cele mai chinuitoare ale războiului nevăzut şi sunt lăsate celor tari la cerbice şi nesmeriţi la cuget, ca o pedagogie mai aspră..

Cu adevărat, fericită eşti smerenie! Cine este cel înţelept, care păzeşte căile tale şi urmează îndreptările tale, ca să te cucerească cu totul? Şi să te aibă părtaşă şi împreună-locuitoare, ca să mergi înainte şi să-l urmezi în toate căile lui, până când îl vei înfăţişa Stăpânului şi Împăratului tău, Care te-a îmbrăcat ca pe o preaiubită a Sa şi te-a descoperit şi nouă? „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, iar nu doar la arătare, „şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Desigur, scopul nostru nu a fost să repetăm învăţături şi citate atât de cunoscute de la Sfinţii Părinţi, dar ne-a atras subiectul, de vreme ce aproape fără de voie ne-am aflat în vârtejul ispitelor, cărora atât de des ne facem victime din pricina lipsurilor şi a nepăsării noastre.



Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 118-121

  

  Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. 

N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.


Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui.

 Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. 

Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult. La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

Nivelul tau de stare duhovniceasca e in functie de curatia  ( sfintenia) ta.

Numai crestinul care ani si ani traieste o viata curata ( sfintita ) de harul Domnului poate avea un discernamant ( cuget/ gandire/ intelepciune , vedere ,discernere) curata.

Afla starea ta duhovniceasca dupa starea inimii si a mintii tale ( ganduri de manie, pizma, rautate, zgarcenie, trufie, parere de sine, ingamfare, porniri spre placerile lumii acesteia ) si vei cunoaste nivelul tau, starea ta duhovniceasca in care te afli. 

- Toți ochii ( mintea ) văd la fel de curat?

 Pentru ca cineva să vadă curat trebuie să aibă ochii sufletului său foarte sănătoşi, căci numai atunci are curăţia lăuntrică.

- Părinte, de ce uneori aceeaşi împrejurare unul o consideră binecuvântare, iar altul nenorocire?

- Fiecare o explică potrivit cu gândul său.
 Ori­ce lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea.  (...) 

Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească.

 Oamenii judecă lucrurile potri­vit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor.

Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşi­te şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor.

 De pildă, dacă unul, care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni, va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Însă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a pă­cătui, va spune: „Ce monstru, cine ştie pe unde um­blă noaptea”,, pentru că el însuşi are astfel de expe­rienţe. 
Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: „Face metanii”, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: „Joacă toată noaptea”. 

Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: „Ce psalmodii frumoase”, în timp ce celălalt va spune: „Ce cântece mai sunt şi acestea?”

 Vă aduceţi aminte cum s-au comportat faţă de Hristos cei doi tâlhari care au fost răstigniţi îm­preună cu El?
 Amândoi Îl vedeau pe Hristos sus pe Cruce, vedeau cum se cutremură pământul, etc.
 Dar ce fel de gând şi-a pus în minte unul şi ce fel celălalt!
 Unul, cel de-a stânga, hulea şi zicea: „Dacă Tu eşti Hristos, mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi” (Luca 23, 39).
 Iar celălalt, cel de-a dreapta, spunea:  „Noi după dreptate primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23, 41).
 Unul s-a mântuit, iar ce­ lălalt s-a osândit.

 Cu adevarat numai pocainta aduce asezarea mintii in trup si cuget, plangerea inimii si regretul sincer ca esti un ticalos si pacatos in fata lui Dumnezeu, indiferent de starea ta duhovniceasca te poate aduce pe cararea cea buna a mantuirii. 
Mandria si falsa smerenie, chiar daca pacatele si patimile din inima au fost curatite in marea lor majoritate, tot nu aduc discernere. Adica gandul diavolului poate fi primit ca un gand bun, caci satana lucreaza in mod inteligent si subtil- vedenii, preziceri, evlavie si lacrimi false, imbolduri din adancul inimii spre a lucra un bine- care de fapt duce intr-un final la pierzarea difinitiva a sufletului. 
De ce asa ? Pentru ca ai crezut tu. Acest ,, eu ,, este unul malefic. ,, Eu cred ca,, sau ,, asa simt eu,, poate fi distructiv. 
Numai cel smerit poate discerne gandurile si pornirile inimii, adica care sunt bune, placute lui Dumnezeu si care sunt de la diavol ( sub masca aparenta a binelui ).

din ,, Cuvinte duhovnicești, vol.3: Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ediția a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 31-33)

DESPRE  SMERENIE

[...]  Să nu se socotească nimeni de neam, nici că are ani mulţi în rugaciune si curatie , că ocupă o treaptă mai înaltă, că s-a trudit mai mult, că are minte mai isteaţă sau că are talent de laudă. 

Să nu se mândrească, spun, pământul, nici să se fălească cenuşa. Nici să ceară cutare sau cutare lucru, crezând că i se cuvine, căci numai gândind acest lucru, este o mare primejdie. 

Sârguitorul la slujbe şi silitorul la ascultarea rânduită să se nevoiască şi mai mult, ştiind că nu slujeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. 

Iar ca să se dovedească lucrător vrednic, să nu se împotrivească chiar la slujbe mai grele ci, săvârşind porunca cu bucurie, să prisosească în silinţa lui şi pentru ajutorarea altui frate. Să fie încredinţat, că plata lui este multă în împărăţia cerurilor, în locaşul drepţilor, în desfătarea mucenicilor, în fericirea cuviosilor.

Mai mult chiar, să nu se lenevească sau să cârtească nici chelarul, nici cel rânduit pentru îngrijirea bolnavilor, nici grădinarul, nici viierul, nici bucătarul, nici economul, nici canonarhul, nici deşteptătorul, nici aprinzătorul de candele, nici ajutorul de bucătar, nici unul din cei cu alte ascultări: legătorie, vrednicie sau dar. 

Toate să le săvârşiţi cu osteneală neîncetată şi cu pofta nepotolită a veşnicilor bunătăţi.Să ne sârguim, iubiţilor, suferind cu mulţumire toate şi săvârşind orice cu bună rânduială, ca să folosim şi nouă dar şi celuilalt frate sau vecin, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Urmând aşa, veţi avea mângâietor în scârbele voastre pe Fiul lui

Dumnezeu, care din supunere S-a pogorât la atât de mare smerenie, încât, Stăpân fiind, S-a făcut slugă şi a gustat moartea cea mai amară, moartea pe cruce.

Ce bucurie nespusă! Ce veselie nepovestită! Şi pentru mine, păcătosul şi deznădăjduitul, şi pentru voi, cari împliniţi poruncile lui Dumnezeu, când aud aici, că se laudă neîncetat buna voastră rânduială, viaţa cuviincioasă şi lupta ce duceţi fără odihnă împotriva patimilor; mai vârtos când mă gândesc la desfătarea veacului viitor, în slava feţii lui Hristos Dumnezeu, împreună cu cetele îngereşti şi cu adunările cuvioase - acolo, zic, unde este aşezarea tuturor celor ce se bucură.

Fraţii mei prea cinstiţi! Toată această aducere aminte, toată învăţătura, toată osteneala şi truda ticăloşiei mele şi toată râvna dragostei mele duhovniceşti pentru voi nu au alt rost, decât să câştig mântuirea şi ispăşirea voastră. Adevăr grăiesc vouă, fiii mei prea iubiţi, bărbaţi ai poftelor duhovniceşti, [si lucrători ai Domnului, oameni curaţi de toată răutatea - întocmai ca pruncii, norod ales şi israilitean, slujitori ai Bisericii Domnului, fiii lui Savaot şi ai lui Merari, voi cari ridicaţi vasele prea cinstite ale trupului cel adevărat! Hristos să vă mântuiască şi să vă păzească, pentru ca să săvârşiţi calea şi strădania voastră.]

De multe ori, este adevărat, pe cei slabi nu-i socotim vrednici de nimic şi nici nu-i numărăm între fraţii destoinici. 

Aceştia, însă, au mai multă şi mai mare osteneală, dacă nu alta măcar aceea de a se sili să se rupă de tirania firii, de lanţurile obiceiurilor şi de dragostea alor săi, adică: de părinţi, rude şi prieteni. 

Numai acest lucru este de-ajuns, ca să li se socotească întocmai ca o mucenicie şi să poată zice către Domnul nostru Iisus Hristos cum a zis verhovnicul Petru: „Doamne, iată noi am lăsat toate [si am venit după Tine; ce va fi nouă?" Şi li se va răspunde, că la a doua venire, vor şedea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil. 

Deci, o fraţilor, dacă se găteşte nouă plată atât de mare, cum să nu ne silim spre fapte bune!

 Cum să nu suferim pentru Hristos orice scârbă şi nevoie: post, priveghiere, defăimare, supunere, spovedanie, părtăşie la slujbele bisericeşti şi orice osteneală, după proorocia: „Pentru Tine ne omorâm în toată ziua; socotitu-ne-am ca oile spre junghiere"! 

Iar voi, fiii mei, nu sunteţi departe de această proorocie, pentrucă şi voi vă junghiaţi în toate zilele prin tăierea voinţei voastre, prin rănile mustrărilor, prin viaţă sub ascultare, prin vărsarea sângelui inimilor voastre; dacă nu la arătare, cel puţin prin durerea ascuţită a strădaniei voastre vă socotiţi întocmai ca mucenicii şi veţi lua cununa neveştejită a slavei, aşa cum zice apostolul.


De aceea, fiii mei, doresc ca, lumina dreptei cunoştinţe să strălucească în voi, dragostea de Dumnezeu să vă rupă de lume, pofta vieţii veşnice să omoare dorinţele trupului vostru, Dumnezeu să vă povăţuiască şi să vă suie la cea mai înaltă stare - plinirea făgăduinţelor creştineşti, să întărească inimile voastre, să îndrepteze gândurile voastre şi să nu lipsească pe nici unul din voi de partea cea bună şi de moştenirea câştigată de fraţii voştri cari au adormit în Domnul.

TOATE NECAZURILE TREBUIESC
ÎNDURATE CU BUCURIE, ÎN NĂDEJDEA
BUNĂTĂŢILOR VIITOARE

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, fiindcă pe zi ce trece creşteţi şi vă înmulţiţi iar prin strădania îndelungată v-aţi deprins cu faptele bune, cu priceperea şi cu lucrarea, mă îndemn şi eu, păcătosul, spre bine, şi vă spun c\ în adevăr mă înspăimânt, credeţi-mă, văzând că din putere în putere mă urc şi mă înalţ la cea mai de sus privelişte şi văd la ce stare de stăpânire am ajuns eu, ticălosul. 

Pe deoparte socotind mărimea şi lărgimea măririi vieţii acesteia şi ştiind că limanul mântuirii noastre nu este pe pământ, ci sus în ceruri, şi de altă parte ţinând seama cât de multe sunt întâmplările, furtunile şi valurile duhurilor necurate, tulburările şi smintelele omeneşti, mă cutremur cum voi putea eu, ticălosul, să vă înalţ de pe pământ la ceruri şi de la cele văzute la cele dumnezeieşti şi veşnice.

 Fiţi purtători de grijă, fiii mei, şi voi cu mine împreună şi siliţi-vă la osteneli cu sârguire şi înarmaţivă duhovniceşte, ca unii să fie cu luare aminte mai-nainte, iar alfii să-mi fie de ajutor.

 Unul să privegheze, altul să se străduiască, iar altul să socotească adâncimea greşelilor, ca nu cumva să cădem în prăpăstiile primejdiilor ce sunt puse înainte, după cum bine ştiţi şi vedeţi în toate zilele. 

Ca într-o pildă vă spun acestea, pentru ca să ne mântuim toţi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea părintelui nostru şi să ajungem la limanul dorit. Oare socotiţi, fraţilor, că este lucru mic a câştiga cineva împărăţia cerurilor?

 Dar nu ştiţi că pentru această împărăţie, precum este scris, sfinţii Părinţi au petrecut în piei de capre, lipsiţi fiind, pătimind rău, scârbindu-se, rătăciţi prin pustii şi prin munţi, prin crăpăturile pământului şi prin peşteri [ si că socoteau lumea ca nimic?

 Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, Ieremia a fost aruncat în lac adânc şi mocirlos şi Iona a fost aruncat în mare şi înghiţit de chit. Daniil a fost dat leilor să fie sfărâmat de ei şi trei săptămâni a postit şi pâine n-a mâncat. 

Cei trei tineri au fost închişi în cuptorul cel de şapte ori ars. Zaharia, tatăl Mergătorului-nainte, prin ucidere de sabie a murit şi chiar inainte Mergătorului i s-a tăiat capul: Şi nu ar ajunge vremea să povestim despre Pavel, care zice că cu foamete şi sete, cu frig şi goliciune, cu osteneală şi trudă a petrecut viaţa sa, nemaiadăugând celelalte pătimiri fără de număr ce a suferit.

 Intâiul mucenic Ştefan a fost ucis cu pietre, Iacob fratele Domnului a fost omorât. 

Dar patimile Apostolilor, trudele sfinţilor mucenici, nevoinţele cuvioşilor părinţi unde le puneţi? 

Dar, fraţilor, cu aceste pătimiri ei au dobândit bunătăţile făgăduite, precum am zis, şi veselia nespusă şi veşnică.

 Aşadar şi noi smeriţii să ne nevoim, fraţilor. Căci precum zice Marele Vasile, cei ce se ostenesc se şi cinstesc şi cununile sunt ale celor ce biruiesc. Să ne luptăm aşadar, să ne nevoim pururea în această lume; să batem război cu vrăjmaşul, să ne ostenim cu luptele; să nu ne lenevim, să nu slăbim, să nu ne întoarcem îndată, ci să aţâţăm sârguinţa în inimile noastre cu focul dragostei şi nimic nu va sta înaintea ochilor noştri, chiar şi dracii vor fugi, căci scris este că se topesc ca ceara de acest foc duhovnicesc, iar oamenii se vor înfricoşa şi vor fi cuceriţi de voi. Şi trecându-le toate ne vom sui acolo unde este viaţa şi odihna cea nespusă. 

Dar, o ticăloşii de noi, de ce aşa de lesne ne biruim? De ce nu putem răbda şi îndura? De ce nu luăm pildă de la osârduitoarea furnică? Sau, mai bine, de ce nu vedem, fraţilor, cum rabdă cineva toate când este stăpânit de pofta cea rea? 

Cum suferă toate şi cum gândeşte numai la chipul de, care este robit prin dragoste diavolească. Nici mâncarea nu îi prieşte, nici băutura, nici de somn nu se satură, nici odihnă nu are, nici cu altă poftă nu se îndulceşte. Mai mult, orice fel de osteneli şi chinuit i se întâmplă, le suferă cu bucurie şi este gata să-şi verse şi sângele, nu pentru ca să dobândească ceva, sau să câştige vreun lucru scump, ci numai ca să nu-şi piarză sufletul în chinul focului nestins. 

Dar noi, pentru dragostea prea bunului şi prea iubitului Hristos Dumnezeul nostru, să nu suferim, ca nişte înţelepţi, această fericită şi sfântă supunere până la bătrâneţe?

 Să  răbdăm toată scârba, şi să nu cârtim pentru supărarea gândurilor. Să ne ne mâhnim pentru sudălmi şi supărări.

 Să primim foamea şi setea, sărăcia şi batjocura ce se întâmplă, sau orice asemenea.

 O fiii mei, avem datorie să nu râvnim dobitoacelor şi să nu ne asemănăm cu ele, ci, precum am început, ne-am ostenit, ne-am deprins şi am ajuns la jumătate de cale, să ne nevoim şi de acum încă puţin şi la cealaltă jumătate şi să nu încetăm a săvârşi drumul nostru în Domnul. 

Să ne bucurăm dar, fraţilor, şi să fim cu inimă bună. Să fim viteji şi să ne întărim, să ne îmbrăţişăm în dragoste şi sărutare sfântă, să ne îngrădim şi să ne `narmăm împotriva patimilor. 

SE CADE SĂ FII MAI MIC DECÂT TOŢI ŞI SĂ SUFERIM CU MULŢUMIRE OROPSIREA ŞI NECINSTEA

Nu vă întristaţi, iubiţilor, de înjurături, nu vă ruşinaţi de necinstiri, nu vă scandalizaţi de mânii. 

Să nu vă supună mândria, ci să plecăm ochii în jos, iar sufletul sus să-l avem. Să fim între noi blânzi, răbdători, milostivi. 

De ţi-a zis cineva un cuvânt rău, de ce te tulburi fiul meu? 

Domnul nostru Iisus Hristos a auzit: „drac ai" şi a tăcut, şi „cu Beelzebut scoate dracii" şi nu S-a tulburat. 

Şi noi care suntem din fire ticăloşi şi vrednici de necinste, ne înverşunăm ca fiarele sălbatice. 

De ce să nu culegem dulceaţa smereniei? 

De ce să nu învăţăm meşteşugul ascultării?

SE CUVINE SĂ RĂBDĂM ORICE FEL DE SCÂRBĂ, ÎNTOCMAI CA HRISTOS CARE A SUFERIT PENTRU NOI AMĂRĂCIUNEA RELEI PĂTIMIRI

Aduceţi-vă aminte câte a pătimit El pentru mântuirea noastră. 

Nu S-a făcut prunc cu trupul? N-a fugit de mânia lui Irod? Nu S-a supus părinţilor Săi? ? N-a umblat de multe ori şi a ostenit? N-a flămânzit şi cerea de mâncare de la smochin? N-a fost necinstit de iudei? 

SF. TEODOR STUDITUL,,Cuvantari duhovnicesti ''

citeste  toata cartea accesand acest link   http://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Sfantul_Teodor_Studitul_Cuvantari_duhovnicesti.pdf