Cum se tine Marele Post

Sfântul si Marele Post care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.

În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.

MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de  aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la  Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.

MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire – 25 Martie (7Aprilie) si în Dumininica Floriilor.

Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.

Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi – seara – pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.

Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.

Postul Pastelui nu este o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru noi, postul este un prilej de bucurie, de liniste, de fericire. In perioada postului Pastelui nu trebuie sa fim tristi, letargici sau singuri, in post trebuie sa invatam sa ne bucuram de tot ceea ce ne inconjoara, sa invatam sa iubim florile, natura in general, oamenii… Si sa asteptam cu emotie minunea de la sfarsitul postului si anume Invierea Domnului.

Postul Pastelui trebuie sa fie si un bun prilej de iertare. Daca nu iertam pe aproapele nostru, Bunul Dumnezeu cum sa ne ierte pe noi? Postul trebuie sa fie instrainarea de toate desartaciunile acestei lumi, infranarea limbii, departarea de toate poftele, de clevetire, de minciuna si de toate relele. Sfantul Ioan Gura de aur spune: “Postiti? Aratatimi-o prin fapte. Cum? Daca vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; o femeie frumoasa, intoarceti capul; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati. Nu numai gura, ci si stomacul vostru sa posteasca si ochii si urechile si picioarele si mainile voastre si toate madularele trupului vostru.”

Cum invie si omul in Postul Pastelui?
In primul rand incepe sa-si purifice organismul prin alimentatie. Apoi se preocupa si de suflet. Merge la biserica, se roaga, face milostenie si toate acestea fac din omul obisnuit un om curat, pur, care poate primi lumina Invierii.

In post este bine sa vorbim mai putin cu cei din jurul nostru, pentru ca si pacatele sa fie mai putine. Gandul nostru sa fie mai mult la rugaciune si la Iisus. Putem rosti de sute de ori pe zi acesta rugaciune:”Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Nici nu stici ce mult ajuta!

Mantuitorul insusi a tinut post timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propavaduirea Evangheliei(Matei 4, 2 si Luca 4, 2). Bunul Iisus ne invata cum sa postim si ne arata ca diavolul nu poate fi izgonit decat prin post si rugaciune. Dar nu doar mantuitorul postea, post tineau si Sfintii Apostoli si ucenicii lor, ei randuind de altfel postul pentru tot neamul crestinesc.

La sfarsitul postului, sa mergem la duhovnic si sa ne spovedim si daca preotul ne da dezlegare sa ne si impartasim. Degeaba am tinut post daca nu mergem la duhovnic sa ne spovedim, macar in cele patru posturi de peste an. Sufletul trebuie curatat de pacate, pentru ca altfel se imbolnaveste si trupul.

Mergeti si impartasiti- va pruncii in Postul Mare! Pana la 7 ani copiii se impartasesc fara spovedanie, dar dupa sapte ani trebuie spovediti.

In post trebuie facuta milostenie si multe fapte bune. Caci fara fapte bune si rugaciune, Postul Pastelui ramane doar o dieta de detoxifiere a organismului, iar sufletul nu foloseste nimic din asta.

Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?

 Canonul cel Mare este un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, compuse la randul lor din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind in mare masura imnele liturgice numite "Condac". Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are noua cantari mai lungi formate din multe stihiri scurte, iar aceste noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesire 15, 1-19)
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43)
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (I Regi 2, 1-10)
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19)
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20)
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10)
7. Rugaciunea celor Trei tineri
8. Cantarea celor Trei tineri (Sfanta Scriptura, Editia Sfantului Sinod, 1998, p. 950-951)
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si Rugaciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79)

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+ 826) si Iosif de Sicilia (+ 886).

 In secolele XI-XII un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a 5-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxarul cantarii a 6-a se canta sau recita 16 stihiri, toate intercalate intre Fericiri.

Canonul cel Mare. Ccum si cand se canta / citeste ?


Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, muzica trista si lina. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. 

Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci. Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe fragmente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, la Pavecernita; iar in intregime se citeste joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Pavecernita.




Canonul cel Mare. Ce contine ?

Acest bogat si frumos canon este deodata meditatie biblica si rugaciune de pocainta. 

Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea judecata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata deodata durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletului din moartea pacatului. 

Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale!" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a 2-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

 Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. 

De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia privind caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei care se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta. Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!" Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-rugaciune adresat lui insusi: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor.

 "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem Invierea cea slavita a lui Hristos Dumnezeu, slava si lauda aducand". (Cantarea a 3-a, sedealna a 2-a).

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos arata aici taina insasi a Bisericii in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.
Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc taina botezului prin lacrimile pocaintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina cale catre "portile Imparatiei cerurilor".



Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. 

Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" de la Ierusalim, fapt pentru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".

 Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului VI Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol unde i se incredinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biserica bizantina din acea vreme. In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca.

Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit datorita incursiunilor musulmanilor in insula etc. 

A fost un bun predicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii, a compus o multime de imne liturgice.

 El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau se afla nu in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina - Lesbos.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
sursa http://www.crestinortodox.ro

Doreste sincer si Domnul te va ajuta !

Nu patima în sine este primejdia cea mai mare, ci faptul că tu eşti inconştient, că tu vrei mai departe să te îndulceşti de ea, nu lupţi ca să o dobori, ca să te aşezi pe poziţie. Atunci te ajută harul când te aşezi pe poziţie. Când nu lupţi şi te complaci în patimă, atunci te faci casă de draci şi vin fel de fel de duhuri şi de farmece.

Dar dacă eşti foarte stăpânit de un păcat şi îţi pare rău şi te aşezi pe poziţia bună împotriva păcatului, atunci îţi ajută harul. Dacă nu te aşezi pe poziţia de luptă şi te simţi bine în cloaca aceea, atunci harul nu te ajută. Şi farmecele se prind la anumite persoane, se constată. Uite, eu sunt de 50 de ani în mănăstire şi n-am văzut, n-am prea văzut în mănăstire farmece reuşite. Dar, în schimb, vine lumea fermecată!

Sunt aici, în Dobrogea, de 20 de ani şi, spuneam şi altora, n-am văzut ca aici atâta lucrare de duhuri rele, de farmece. Stăpâniţi de farmece, îi leagă ca să nu se însoare sau ca să nu mai fie buni ca potenţă bărbătească. Însă se şi vindecă pe rupte – datorită rugăciunilor – căsătoriile care sunt lovite de aceste duhuri. Vin şi se plâng: “Doamne, iartă-mă! Scapă-mă!”. Scapă pe o bucată de vreme. Dar dacă nu se astâmpără… Că a spus Mântuitorul în Evanghelie: “Ieşi din el şi să nu mai intri! Să nu mai intri în el!”. Pentru că duhurile rele se tânguiesc, sunt întristate şi se gândesc: “Ce bine era!”. Pentru că iar începi să cedezi, nu te-ai stabilit pe poziţie de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, te-ai lăsat la voia întâmplării, iar duhurile rele intră din nou.

Din Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  p. 170-17

DE CE AVEM ISPITE ?

Dupa cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, oamenii nu stiu ca firea lor boleste din pricina acelui rau dintai al neascultarii, care a razbatut pana la noi:

“Lumea cea vazuta, de la imparati pana la cersetori, este intr-o neincetata tulburare, dezordine si lupta si nimeni nu cunoaste pricina. Or, este vadit ca raul care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor si cauza mortii. Pacatul care a intrat in lume prin Adam si care este ca o putere si o esenta a lui Satan, a semanat toate relele. El lucreaza in ascuns in omul cel launtric si in mintea lui si-l razboieste cu gandurile. Oamenii nu stiu ca fac aceasta impinsi de o putere straina, socotesc ca ele sunt lucruri firesti si ca din propria lor socotinta le fac […]. Astfel, lumea sufera de patimile cele rele si nu stie“.

Sfantul Simeon Noul Teolog, la randul sau, constata:“Suntem atat de stapaniti de patimi si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim starea in care ne aflam, nu mai stim nici macar ca faptuim cele rele“.

“Lumina sufletului s-a intunecat intr-atat, incat nu mai vedem cat de ranit si sfasiat este el“, spune un Parinte.

Lui Eusebiu, care-l intrebase pentru ce oamenii se straduiesc sa se vindece de bolile trupesti, dar nu se ingrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singuratate ii raspunde ca, din pricina pacatului,“nu mai pot sa vada si sa priceapa nimic, fiind ca niste morti, nesimtitori la starea lor launtrica“.
“Ca cei ce suntem in aceste boli [ale patimilor], nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina adancii lor inradacinari in noi“.
Sfantul Isaac Sirul remarca faptul ca

“multi fiind bolnavi, nu stiu nici macar ca sunt bolnavi“  si “cei mai multi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sanatosi“. 

Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca “cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“.

Iar in alta parte spune limpede:

“Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc […]. 

Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine.

 Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”.

Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire. Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“, constata Sfantul Isaac Sirul. Ei se impotrivesc tratamentului duhovnicesc.

“Cum va primi sa fie vindecat cel ce nu crede defel ca zace in boala sau cadere?“,

se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-si cunoaste starea in care se afla nu face altceva decat sa si-o inrautateasca.
“Boala cea mai rea este aceea care macina pe om fara ca el s-o stie“, ne atrage atentia Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in alta parte, spune in acelasi sens: “a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor“.

Chiar daca incepe sa inteleaga care-i este adevarata fire si, asadar, sa-si vada decaderea, adancurile fiintei sale launtrice nu i se descopera omului pe data. Crestinul insusi, care primeste prin credinta si prin harul Duhului Sfant puterea de a se cunoaste, nu-si vede de la inceput toate patimile care zac in el, caci pentru aceasta se cere multa nevointa. Nici cel care se straduieste sa le cunoasca si sa scape de ele nu si le cunoaste pe toate; unele ii raman multa vreme ascunse, iar pe altele si le stie numai in parte. 

Sfantul Macarie Egipteanul spune in nenumarate randuri ca raul mostenit prin pacatul stramosesc a cuprins intreaga faptura a omului, iar radacinile lui sunt foarte adanci. Demonii isi implinesc lucrarea lor mai cu seama in adancul inimii si de aceea ea ramane ascunsa si nevazuta.

“Sarpele care te-a ucis se cuibareste in partea cea mai profunda a mintii si in adancul cugetelor tale, in asa-zisele camari si ascunzisuri ale sufletului. Intr-adevar, inima este un abis“.

Cata vreme nu implineste toate poruncile lui Hristos, omul nu-si cunoaste deloc patimile sau le cunoaste numai in parte, pentru ca, asa cum talcuieste Sfantul Simeon Noul Teolog, are ca un val asezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l impiedica sa se vada asa cum este. Evagrie, Sfantul Ioan Casian si Sfantul Maxim Marturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse in inima“, iar Ioan din Singuratate, despre “miscarile ascunse ale inimii” si “relele tainuite“, despre “fiinta ascunsa” a omului sau despre “lucrurile ascunse in adancurile inimii“. 

Sfantul Ioan Scararul, la randul sau, vorbeste despre “intunecarea dinauntru cea nevazuta“. Sfantul Grigorie cel Mare vorbeste si el despre patimile “ascunse in cutele cele mai tainuite ale inimii“

“Nenumarate patimi zac in sufletele noastre fara ca noi sa le cunoastem”, spune iarasi Evagrie. Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Talasie si Sfantul Isihie Sinaitul reiau aceasta afirmatie aproape cuvant cu cuvant. Sfantul Ioan Casian, in aceeasi perspectiva, face aluzie la semintele pacatelor care incoltesc in adancul inimii, ramanand ascunse in tainitele lui. 

Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse in inima sunt asemenea serpilor care se furiseaza prin case si vorbeste despre “poftele ce zac inlauntrul inimii si se misca cu putere“. El arata ca orice patima, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curatit deplin consta din predispozitii latente care se manifesta atunci cand afla bun prilej. 

El vorbeste astfel despre “gandurile rele care zac in noi“, despre “gandurile ascunse pe care le adapostim in noi“, despre “roiul patimilor ascunse inlauntru“. Dintre acestea, el pune in evidenta uitarea, nepasarea trandava si nestiinta, “patimile cele mai adanci si mai launtrice“, “care zac in adancurile inimii“, pacate rele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decat celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbeste despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) si despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). 

Iar Psalmistul I se adreseaza astfel lui Dumnezeu:“Gresalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma” (Ps. 18,13).

Omul isi cunoaste patimile pe masura sporirii sale duhovnicesti. Celui care traieste departe de Dumnezeu, ele ii raman cu totul ascunse ori le vede numai cand se manifesta in mod grosolan sau cu violenta.

Insa cel ce se apropie de El si-I implineste poruncile, le vede tot mai limpede, in lumina Duhului Sfant. In aceasta privinta, e mare deosebirea intre omul pacatos, cu totul orb in fata patimilor, si cel care sporeste in nevointa. Cel dintai nu-si vede patimile pana cand acestea nu intrec masura pacatoseniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului insa le zareste pe cele ascunse in cele mai adanci tainite ale inimii sale.

“Cata vreme cineva este tinut de lucrurile cele vazute ale acestei lumi, este incurcat cu diferite legaturi pamantesti si este antrenat in patimile cele rele, nici macar nu stie ca inauntrul sau mai exista o lupta, o batalie si un razboi. Abia atunci cand omul se ridica la lupta si se elibereaza de legaturile vazute ale acestei lumi […], cand incepe sa staruiasca in poruncile Domnului, lepadandu-se de lumea aceasta, abia atunci poate sa cunoasca lupta cea launtrica a patimilor, care se ridica in el, razboiul cel launtric si cugetele cele viclene. 

Daca nu se ridica la lupta, dupa cum am spus mai inainte, daca nu se leapada de lume, daca nu se dezbara din toata inima de poftele cele pamantesti si daca nu vrea sa se lipeasca cu totul de Domnul, nu cunoaste vicleniile ascunse ale duhurilor rautatii, nici patimile cele ascunse in el, ci este strain de el insusi, nestiind ca poarta in sine rani si patimi ascunse“.

Pentru a ne face sa intelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce razboi duhovnicesc si orbirea celui care nici nu stie ca exista un astfel de razboi, Sfantul Ioan Casian se foloseste de o comparatie foarte lamuritoare:“Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. 

Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. 

Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete […]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, “vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga“ (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor”.

Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor“, spune Sfantul Ioan Scararul.

“Multi dintre cei mandri nu se cunosc pe ei insisi socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia virtutii in ceasul iesirii din viata“.

Mandria este cea care duce pe om la “indreptatirea de sine”, dupa cum spun Parintii, care-l face sa nu-si recunoasca pacatul si sa nu fie constient de el.

Se intampla ca insusi omul duhovnicesc nu-si cunoaste patimile, pentru ca adesea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ele se afla in stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormiteaza. Nemiscarea lor indelungata il face chiar pe cel veghetor sa se socoteasca lipsit sau izbavit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decat o mare inselare.

Intr-adevar, pe langa pacea pe care o rodeste nepatimirea, la care se ajunge pe culmile nevointei, cand omul este cu adevarat izbavit de orice patima, exista, dupa cum arata Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci cand acestia sunt siguri ca in fapt bietul suflet se afla in stapanirea lor. De pilda, atunci cand fie slava desarta, fie mandria iau locul tuturor celorlalte patimi.

Se mai poate ca, prins in multimea si agitatia treburilor lumesti, omul sa nu-si simta patimile, preocuparile de zi cu zi impiedicandu-l sa-si cunoasca starea.

“Prin trup, sufletul e distrat si uita de patimi“,spune, in acest context, Avva Dorotei; insa, spune tot el,“sa vina careva dintre voi, sa-l inchid intr-o chilie intunecoasa, sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu se intalneasca cu nimeni, sa nu cante psalmi, sa nu se roage, nici sa-si aminteasca deloc de Dumnezeu numai trei zile. Si vei afla ce fac patimile cu el“.

Cand insa omul paraseste cararile lumii si incepe sa umble pe calea duhovniceasca, se starnesc in el cu furie patimi pana atunci nestiute sau care-i pareau cu totul mici si neinsemnate.

“Sa nu ne miram – spune Sfantul Ioan Scararul – daca, intrand in arena nevointei, ne vom vedea la inceput mai patimasi decat in viata din lume […]. Caci fiarele ascunse, mai inainte nu se aratau“.

Iar Avva Talasie atrage atentia asupra faptului ca:“in sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe fata insa abia atunci cand respingem lucrurile“.

Cel mai adesea, in vreme de ispita afla omul care-i sunt patimile.

“Sunt multe patimi in suflet pe care nu le cunoastem pana cand nu vine ispita, ca sa ni le arate“, spune Evagrie.

De asemenea, omul nu-si cunoaste patimile cata vreme nimeni si nimic nu i le trezeste si nu i le rascoleste. Daca nu are ganduri pacatoase, aceasta nu inseamna ca e lipsit de pacate, ci doar ca pe moment lipseste lucrul in stare sa i le starneasca.

Altceva este a te izbavi de ganduri si altceva a te elibera de patimi. 

Adeseori se izbaveste cineva de ganduri, cand nu sunt de fata acele lucruri fata de care are anumite patimi.

 Dar patimile se ascund in suflet, iar cand se arata lucrurile, ies la iveala“.

Jean Claude Larchet ,, Crestinul in fata bolii, suferintei si mortii, Editura Sophia, Bucuresti, 2004

http://www.cuvantul-ortodox.ro