Diavolul are putere asupra omului atunci cand exista pacat !
“Multa demonizare exista astazi in lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi prin multe si grele pacate si patimi si primesc infricosatoare inrauriri diavolesti.
Spunea cineva foarte bine: “Oarecand diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa! I-a pus pe drumul lui si le spune: “Calatorie buna!” – si oamenii calatoresc“. Este cumplit!
Se roaga, postesc, insa raul din inima lor este IMENS !!!
Sa cauta lumea la ,,raul,, din suflet, sa se cerceteze ce zace acolo - si sa se curate. Sa lase ura, invidia, barfa, egoismul, dusmania, rautatea, curvia, fumatul, bautura, dezmatul, iubirea de sine (si mai ales mandria), iubirea de arginti, sa ierte si sa ajute pe cei in nevoie si suferinta.
Vedeti, diavolii in laturea Gadarenilor ( Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre in porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre in ei. Hristos a ingaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manance carne de porc (…)
Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul ii da dreptul, poate sa faca rau. Cand cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o inraurire diavoleasca.
– Parinte, cum ii mai poate da cineva loc si in alt fel ?
– Logica (*Batranul intelege aici gandul rationalist, care se opune cu trufie celui duhovnicesc), vorbirea impotriva, invidia, voia proprie, neascultarea, obraznicia sunt insusirile diavolului. Potrivit cu masura in care omul are acestea, primeste si influenta din afara…
Insa atunci cand sufletul se va curati salasluieste in om Sfantul Duh si se umple de har. In timp ce atunci cand se va intina cu pacate de moarte, salasluieste in el duhul cel necurat.
In epoca noastra, din pacate, oamenii nu vor sa-si taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe langa asta vorbesc cu obraznicie si alunga harul lui Dumnezeu. Si dupa aceasta oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeste inrauriri diavolesti. Este in afara de sine, pentru ca din afara comanda diavolul. Nu este inauntru in chip vadit – fereasca Dumnezeu – dar si dinafara chiar ii poate comanda.
Omul, cand este parasit de har, se face mai rau ca diavolul.
Pentru ca unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni sa le faca. De pilda nu face crime, ci pune pe om sa le faca. Asa se demonizeaza oamenii dupa aceea”.
Sursa: Sfantul Paisie Aghioritul “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan,,
Este foarte clar că, încă de la început, Dumnezeu a intenționat ca unirea căsătoriei să fie una binecuvântată, împlinită și fericită. El a creat omul după propria Sa imagine: capabil să iubească, să comunice, să creeze, și l-a pus într-o grădină frumoasă unde toate dorințele unei inimi curate de om puteau fi satisfăcute. Dar, lucrarea minunată a lui Dumnezeu nu a fost completă până când nu a făcut femeia. „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el."”
Când Dumnezeu a adus-o pe Eva la Adam, bucuria lui a fost totală și a spus: „Ea este os din oasele mele și carne din carnea mea.” Genesis 2:23.
„Mergi și dă pomelnic la biserica mea și roagă-te pentru căsătorie binecuvântată.” L-am ascultat și exact așa s-a și întâmplat în câteva luni.
Aș vrea să povestesc și eu câteva dintre minunile Sfântului Spiridon. Înainte de căsătorie, mă întrebam cărui sfânt și cum să mă rog ca să am o căsnicie sporitoare. Și, într-o noapte, Sfântul Spiridon, apărându-mi în vis, mi-a spus: „Mergi și dă pomelnic la biserica mea și roaga-te pentru casatorie binecuvântată”. L-am ascultat și exact așa s-a și întâmplat în câteva luni.
O altă minune s-a întâmplat după ce am participat la slujba Litiei și vecerniei din ajunul sărbătorii Sfântului, care s-a ținut afară, din cauza mulțimii oamenilor, unde evident am înghețat, dar am rezistat până la sfârșit. Ajungând acasă, m-am întins în pat să mă încălzesc și am adormit. Iarăși sfântul m-a vizitat în vis și mi-a spus că soțul meu trebuie să urmeze Facultatea de Teologie (lucru care s-a întâmplat doi ani mai târziu, iar în prezent este absolvent), iar eu trebuie să urmez Facultatea de Medicină (pe care mă străduiesc să o încep în 2012), pentru că în viitor nu vor mai merge afacerile, ci cu aceste meserii ne vom câștiga pâinea.
Eu am tot amânat înscrierea la facultate, iar de curând sfântul mi s-a arătat iar în vis, reamintindu-mi că trebuie să mă duc să studiez Medicina.
(Sfântul Atanasie din Paros, Noi minuni ale Sfântului Spiridon, Editura Areopag, București, 2012, pp. 16-17)
De alegerea omului potrivit depinde viața ta și a viitorilor tăi copii
De alegerea omului depinde soarta lui și soarta copiilor lui. Cum se săvârșește această alegere? Aproape niciodată la modul: „Hai, tata și mama, să analizăm. Hai să ne sfătuim cu duhovnicul!” Nu! Alegerea o facem din mers, în fuga vieții, duși de val, într-o reacție instantanee. Problema nu este nici măcar aceea că relația începe prea repede. Cei doi se pot întâlni mult timp, dar însuși momentul de cotitură, foarte important și hotărâtor, se înfăptuiește pe fugă.
Înainte, tinerii primeau de la părinți acordul să căsătorească. Mai mult decât atât, în canoanele Sfântului Vasile cel Mare stă scris că o căsătorie încheiată fără încuviințarea părinților e pur și simplu lipsită de validitate*.
E clar de unde au fost luate regulile de acest gen: în acele vremuri, copiii erau proprietatea părinților, se aflau în deplina lor putere. E vorba de cu totul alte relații între părinți și copii, pe care noi le știm doar din literatură. Acum, din contra, toți subliniază: copiii sunt absolut independenți de generația anterioară.
Mie mi se pare că, într-o chestiune atât de importantă ca întemeierea familiei, a ține cont de părerea oamenilor cu experiență ar fi foarte folositor, dar în vremurile noastre e imposibil. Copiii sunt țintiți pe alegerea independentă; orice amestec din partea părinților este perceput în mod negativ.
(Ecaterina Burmistrova, Mihail Burmistrov – Matematica vieții de familie: două viziuni asupra căsniciei fericite, Editura Sophia, 2020, pp. 15-16)
Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă.
Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666.
Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea (fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire , supraveghere si supunere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea.
Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane.
Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă.
Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane!
Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre.
În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun: este vremea muceniciei!
După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia.
De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie.
La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi.
La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică.
El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”.
Crestinul zilei de azi trebuie sa se informeze nu de la televizor, nu de la politicieni, caci mass-media si politicul nu este in slujba binelui, ele slujesc satanei, prin puterea globalistilor care conduc lumea. Sa nu va incredeti in acestia. Vor fi putini crestini, care prin a lor voce ve-ti afla adevarul, Dumnezeu asa va ingadui, sa aflati ADEVARUL prin ei.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri.
Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine?
Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă?
Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge (anuleze) legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, indeosebi a LEGILOR cu privire la renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine.
Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre.
Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia.
Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre.
Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei !!!
Prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei.
Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă.
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi. Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Odată cu moartea biologică, sufletul se desparte de trup.
După moarte, sufletele trăiesc fără de trupuri, fapt ce poartă numele de „stare intermediară a sufletelor”. „Între prima şi a doua înviere, şi între prima şi a doua moarte există judecata parţială, care-i include în primul rând pe Sfinţi, ce au o pregustare a slavei lui Hristos ca Lumină şi, ca prieteni ai lui Hristos, au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu pentru fraţii lor.
În al doilea rând, pe acei credincioşi care n-au ajuns în această viaţă la îndumnezeire şi-şi continuă pregătirea duhovnicească pentru ziua Domnului, având şi ei o pregustare din viitoarele roade ale îndumnezeirii, şi de aceea se bucură.
Şi, în al treilea rând, pe cei ce au murit cu prima moarte, şi ştiu că focul cel veşnic le va fi lor foc veşnic, pentru că şi-au împietrit inimile în iubirea de sine şi nu mai sunt deschişi la a se desăvârşi duhovniceşte în dragostea care „nu cântă ale sale” şi care reprezintă premisa vederii dumnezeieştii slave a lui Dumnezeu ca Lumină.”
Cei îndumnezeiţi, după moarte, „se împărtăşesc de slava lui Dumnezeu”, de vederea lui Dumnezeu, se interesează de noi, se roagă pentru noi, iar noi le cerem mijlocirile. „Îi chemăm pe sfinţi să ne fie mijlocitori, sa mijlocească pentru noi, pentru că ştim că prietenii lui Dumnezeu au dreptul şi curajul, chiar obrăznicia de-a se certa cu Dumnezeu, pentru că au îndrăzneală la Dumnezeu. Şi ştim că cine are îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu poate să ne ajute. Şi avem exemplul, acolo, cu Sodoma şi Gomora, când Avraam stătea cu Dumnezeu de vorbă, şi zice: «Dacă există atâţia şi-atâţia drepţi, îi vei pierde pe ei? Şi dacă există atâţia şi atâţia», ştiu eu, «şi dacă sunt numai zece» etc. Şi vedem că vorbeşte cu îndrăzneală cu Dumnezeu pentru poporul său. Şi pe Moise îl vedem că-I spune lui Dumnezeu cu îndrăzneală: «Dacă ştergi poporul acesta din cartea Ta, şterge-mă şi pe mine! O să-i pierzi pe aceştia? Pierde-mă şi pe mine!» (vezi Ieşirea 32, 30-34). Şi se ceartă cu Dumnezeu. Deci, această îndrăzneală o are prietenul lui Dumnezeu.
Şi cine este prieten al lui Dumnezeu?
Cel ce a ajuns la luminare, care, atunci când trece la Domnul, ajunge sfinte moaşte, adică Sfânt al Bisericii. Unul ca acesta are îndrăzneală la Dumnezeu, şi din acest motiv şi noi – de vreme ce ne e cât se poate de clar că Sfinţii aceştia sunt părtaşi la prima înviere, din acest motiv şi credem că se roagă pentru noi, după cum şi noi ne rugăm pentru ei.
Desigur, într-un mod diferit, dar totuşi ei se roagă pentru noi, iar noi le cerem şi rugăciunile şi ajutorul. Şi avem exemple în care Sfinţii li se arată oamenilor şi-i ajută. Toate vieţile sfinţilor sunt pline de asemenea exemple. Deci, aceasta este o realitate empirică, care nu provine din nici un fel de filosofie, ci doar din comuniunea sfinţilor cu noi, cei care suntem dincoace de mormânt.” Desigur, există şi aceia care nu sunt pregătiţi să vadă slava lui Dumnezeu.
Există şi cei ce „nu sunt pregătiţi, pentru că, dacă ar vedea slava lui Dumnezeu în starea în care se află, o vor vedea ca foc mistuitor, “iar nu ca lumină luminătoare şi, din moment ce nu sunt pregătiţi, de aceea Dumnezeu nu-Şi descoperă slava Sa acestor oameni”. Prin urmare, „stare intermediară a sufletelor” este numită starea sufletelor oamenilor după ieşirea din trup şi până la învierea trupurilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. În plus, prin „stare intermediară a sufletelor” înţelegem şi desăvârşirea pocăinţei sufletelor celor ce intraseră deja în stadiul pocăinţei, dar nu ajunseseră să o desăvârşească. Creştinii se roagă pentru toți cei adormiţi, dar pentru fiecare se roagă într-un mod diferit. Se roagă Sfinţilor, despre care ştiu, datorită moaştelor şi minunilor pe care le săvârşesc, că sunt prieteni ai lui Dumnezeu, şi de aceea le cer mijlocirile. Şi se roagă lui Dumnezeu pentru ceilalţi, ca să afle şi ei milă înaintea Domnului. „Rugăciunea este o rugăciune a Trupului lui Hristos, este o rugăciune a Bisericii. Şi, când devenim mădulare ale Bisericii, ne rugăm ca mădulare ale Bisericii. Din acest motiv, atunci când preotul e de faţă, preotul se va ruga. N-o să-i spunem lui ţaţa Mariţa să spună rugăciunea; o va spune popa Tase, o va spune vlădica, dacă e de faţă. De ce? Pentru că ne rugăm, cu toţii împreună. Cum ne rugăm? Ca un singur trup, pentru că suntem Trupul lui Hristos. Din acest motiv, rugăciunea are prin excelenţă o semnificaţie colectivă.
Din acest motiv, fiecare sâmbătă e închinată sufletelor celor adormiţi, şi slujba de sâmbătă e pentru cei adormiţi. Atunci se făceau parastasele, şi din acest motiv a avut loc şi toată acea dispută despre parastase, dacă trebuie sau nu trebuie să se facă duminica”.
Şi, desigur, nu trebuie să se facă duminica, pentru că ziua parastaselor este sâmbăta. Dat fiind că Biserica se roagă ca organism colectiv pentru cei adormiţi, înseamnă că se roagă pentru întreg Trupul lui Hristos, care este şi trupul celor adormiţi. În această parte a Trupului lui Hristos sunt cuprinşi şi cei adormiţi care poartă numele de Sfinţi ai Bisericii, şi încă şi Maica Domnului. Vasăzică, pentru fiecare avem şi rugăciunea corespunzătoare.
Rugăciunea, desigur, este o manifestare a dragostei pentru toate mădularele Trupului, pentru că Biserica nu face nici o separare între Biserica de după moarte şi Biserica de dinainte de moarte, şi toţi împreună – şi cei de dincolo de mormânt, şi cei de dincoace de mormânt – suntem o Biserică.
Prin urmare, dat fiind că rugăciunea este colectivă şi ne rugăm unii pentru alţii, fiecare se roagă pentru celălalt, din acest motiv credem că cei de dincolo de mormânt se roagă şi ei pentru noi, şi noi ne rugăm pentru cei de dincolo de mormânt, în funcţie de nevoile fiecăruia şi în funcţie de starea duhovnicească în care se află fiecare.
Şi în acest fel sunt rânduite toate slujbele Bisericii. Deci, ceea ce are prioritate, în afară de lucrul acesta, este chestiunea desăvârşirii, faptul că desăvârşirea e o mişcare nesfârşită către cele de sus. E o mişcare nesfârşită, şi lucrul acesta are o deosebit de mare importanţă.”
„Parastasul este o expresie a dragostei celor vii, care se roagă pentru cei adormiţi. Da, Biserica se roagă să se mântuiască toate mădularele ei. Spunem «odihneşte-i in pământul celor vii» etc.
În rugăciuni ne rugăm ca omul acesta să ajungă sfânt – asta înţelegem prin «cu Sfinţii odihneşte…». Ce înseamnă asta? Să ajungă sfânt, asta ne rugăm. Dar dacă lucrul acesta se întâmplă în acest moment, sau dacă se întâmplă peste cincizeci sau peste o sută de ani, aceasta e cu totul altă discuţie.” Parastase facem pentru toţi cei adormiţi, sfinţi şi păcătoşi, şi pentru toţi aducem colivă. Î
Rugăciunea pentru adormiţi este necesară deoarece, în starea intermediară a sufletelor, există o anumită îmbunătăţire şi înaintare pentru cei ce au intrat deja pe treapta pocăinţei, cel puţin.
„După moarte nu mai există pocăinţă, dar există desăvârşire a pocăinţei. Sunt două lucruri diferite. Pocăinţa începe aici şi se desăvârşeşte dincolo. Şi continuă până la îndumnezeire. Aşa este. Aceasta este experienţa sfinţilor.” „La Părinţii Bisericii, pentru că există învăţătura aceasta despre înaintarea veşnică, o să găsiţi din loc în loc şi referiri la faptul că, după moarte, omul înaintează, înaintarea lui nu se opreşte. Prin urmare, una e pocăinţa, alta e înaintarea continuă. Sunt două lucruri diferite.
După cuvântul Părinţilor, cei nepocăiţi, atâta vreme cât nu se pocăiesc în viaţa aceasta, nu au parte de pocăinţă nici după moarte.
Prin urmare, aici este pocăinţa – dar pentru că aici se pocăieşte omul nu înseamnă că o să sară direct din pocăinţă în desăvârşire; nu face un salt, nu sare în desăvârşire, ci există o înaintare treptată.” „În orice caz, în dogmatica ortodoxă a apărut o «stare intermediară a sufletelor». Starea intermediară înseamnă că se aşteaptă Judecata, iar cine este osândit ştie că va fi osândit, iar cine se va mântui are mângâierea aceasta. Există starea aceasta intermediară. Acum, ar trebui să se facă o cercetare, să se vadă de unde provine starea aceasta intermediară la unii Părinţi ai Bisericii etc., care există şi în experienţa Bisericii.
Avem şi moartea pruncilor, şi oamenii îi văd uneori în vise pe aceşti copii învăţând, cum ar veni, într-un anume loc, şi pregătindu-se, cum ar veni, pentru Rai. Cu alte cuvinte, există şcoală pentru cei ce au nevoie de şcoală.
Oricum, ceea ce e clar este că după moarte există o înaintare.
Desigur, cei care se numără în rândul sfinţilor înaintează continuu din slavă în slavă, şi există veşnic o înaintare.
În privinţa aceasta nu avem nici un dubiu, pentru că desăvârşirea este nesfârşită; la nesfârşit există desăvârşire. Chiar şi la Dionisie Areopagitul, dacă-l citim cu atenţie, vom vedea acolo că şi îngerii se desăvârşesc neîncetat – şi acolo, Tronuri, Domnii, Îngeri, Heruvimi, Serafimi – în tot cazul, îngerii se desăvârşesc. Şi există, într-adevăr, o puternică tradiţie, că până si Născătoarea de Dumnezeu se desăvârşeşte, aşadar şi îndumnezeiţii se desăvârşesc. Ce se întâmplă cu cei ce nu au ajuns la îndumnezeire – fără a-i mai lua în calcul pe cei osândiţi, pentru care nu există pocăinţă după moarte?
Cei împietriţi se pare că n-au parte de pocăinţă după moarte, tocmai pentru că sunt împietriţi. Cât despre ceilalţi însă, se pare că, de vreme ce se aflau într-o stare de pocăinţă când au murit, vor fi şi ei aşezaţi în Rai, dar nu chiar în clipa asta, când ne rugăm noi, pentru că aici ne rugăm să se întâmple acum, imediat. De pildă, spunem «aşază-i in Rai», adică nu spunem «cu timpul aşează-i în Rai», nici «la a Doua Venire aşează-i în Rai», a spunem “aşează-i” acum. Deci, de aici, din toată slujba înmormântării reiese clar învăţătura despre care am vorbit mai înainte. Şi, oricum, există părerea asta că avem parte de o înaintare după moarte.” Este posibil şi pentru cel care nu este creştin să-L cunoască pe Hristos după moarte.
„Şi unul care este în afara tradiţiei, dacă răspunde cu putere lucrării lui Dumnezeu, e cu putinţă să treacă dincolo de stadiu! virtuţii şi să ajungă la ceva mai înalt. Unui astfel de om poate să i se predea creştinismul şi după moarte, din moment ce el vede de-acum energia necreată a lui Dumnezeu, şi din moment ce este deschis – în loc să rămână împietrit în inima lui, el poate să fie deschis înaintării, făcându-se următor al lui Hristos după moarte, aşa cum s-a întâmplat când Hristos s-a pogorât la Iad şi au crezut în El toţi cei care erau pregătiţi, şi care se numără acum în rândul sfinţilor”.
Apusenii, fără a interpreta corect această învăţătură patristică despre desăvârşirea pocăinţei după moarte prin rugăciunea Bisericii, au transformat-o în învăţătura eretică despre „focul curăţitor” [al purgatoriului], conform căreia păcătoşii trebuie să fie pedepsiţi în focul creat, după care vor fi mântuiţi. Pentru sfinţii noştri Părinţi însă, curăţirea se desăvârşeşte prin harul cel necreat al lui Dumnezeu, care îl curăţeşte pe om prin rugăciunea Bisericii.
„Acum, vin francii şi iau textele patristice, şi citesc ei acolo despre înaintarea de după moarte, şi iau înaintarea aceasta de după moarte drept «foc curăţitor». De ce? Pentru că Părinţii spun că omul îşi continuă curăţirea şi luminarea pentru a ajunge la îndumnezeire şi după moarte. Vasăzică, acolo unde Dumnezeu este Lumină, El este şi foc; ca foc îl curăţeşte pe om, aşa cum focul curăţeşte aurul şi-l topeşte, pentru ca aurul să se cureţe de impurităţi şi să strălucească, şi să fie frumos şi curat etc.
Deci există unele asemănări de acest gen între aur (sau diferite alte materiale) şi curăţirea care se realizează în om şi după moarte. Vasăzică, dacă omul se pocăieşte aici nu înseamnă automat că a şi trecut de treapta curăţirii, numai prin simplul fapt că se pocăieşte, pentru că, pentru a trece de treapta curăţirii, trebuie să fi avut loc curăţirea minţii.”
Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică, vol II, Editura
Cântări din Postul Mare: „Din izvoarele lacrimilor de pocăință”, Grupul psaltic al Mănăstirii Bujoreni „Ioanichie Ieroschimonahul”
