Sfântul Cuvios Ioan Casian Romanul - Despre iubirea de arginti

DESPRE IUBIREA DE ARGINT 


 Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, “din inima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. 

Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.

 Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: “Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10)

Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune, furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saraci si departare de Dumnezeu.

“Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”, spune Mantuitorul (Matei 6, 21).

Ea sfarseste uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul lui Iuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.

De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: “Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra” (I Tim. 6, 17).

Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuie sa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii, cerand ajutorul lui Dumnezeu.

 Precum dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, asa si iubirea de argint este radacina tuturor rautatilor. 

 Vezi ca Apostolul Pavel n-a numit alta fapta rea radacina a tuturor rautatilor, decat numai iubirea de argint. 

 Aceasta se porneste din ura si din dispret fata de fratele tau, iar dragostea care este cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii, a numit-o maica si izvor a toata fapta buna.

Pentru aceasta Mantuitorul a spus : Cea mai mare porunca din Lege si cea dintai este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si cu toata puterea ta. 

Zicand " inima ", " cuget " si " putere ", Mantuitorul a cuprins deodata cele trei parti ale omului.
Prin inima a cuprins sufletul, prin cugetare a cuprins mintea, iar prin virtute ( putere ) a cuprins trupul. deci toata fiinta omului trebuie sa se contopeasca in dragostea lui Dumnezeu.
Iar cand a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua porunca asemenea cu cea dintai : Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Dragostea lui Dumnezeu nu are limite, adica din toata puterea, din tot cugetul, din toata virtutea; iar iubirii de aproapele, i-a pus margine : sa-l iubesti atat cat te iubesti pe tine. 

Pentru ca acesta este ce spune alta Evanghelie : Cine iubeste pe tata sau p esora sau pe frate mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Nu a spus ca nu-i voie sa iubesti, ci daca iubesti pe aproapele mai mult decat pe Dumnezeu.


Parintele Cleopa Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

  

  Iubirea de bani pe toate le răstoarnă, le distruge şi lipseşte de frica lui Dumnezeu  sufletele oamenilor, aşa cum un tiran, să spunem, pune stăpânire pe o cetate. 

De aceea suntem indiferenţi şi nu ne pasă nici de mântuirea copiilor noştri, nici de propria noastră mântuire. 

Noi un scop avem: cum să devim mai bogaţi şi să ne lăsăm averea altora, şi aceştia, la rândul lor, altora, iar cei de după ei celor de după ei şi tot aşa. În felul acesta nu mai suntem stăpânii banilor şi ai moştenirilor noastre, ci tot ce facem este să le lăsăm moştenire mai departe. 

De aici vine toată nebunia: din cauza poftei de avere (...).

Dacă ai încredere în bogăţie, în avere, [copiii] nu se vor mai preocupa de nimic altceva, din moment ce [cred că] îşi vor putea acoperi defectele de caracter şi slăbiciunile cu banii pe care-i vor avea din belşug. 

Dacă vor vedea, însă, că nu banii le aduc mângâiere [în viață], vor face orice ca să afle în virtute şi în sărăcie multă mângâiere.


Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţii şi educarea copiilor, Editura Agapis, 2010, p. 22, p. 24

preluare https://doxologia.ro/

Sfaturi si indrumari pentru o spovedanie corectă

- Ce poate face un om care -si spovedeşte mereu aceleaşi păcate, le urăşte, luptă ca ele, însă, oricum, le repetă? Cum le poate învinge? 

Cel mai important lucru este ca omul să-şi urască păcatul. Este esenţial! Când nu iubim un păcat, atunci putem scăpa foarte repede de el. 

Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe daruri, cum ar fi şi darul mâniei. Auziţi? Este un dar! Şi acesta este pentru a ne mânia pe diavol, pe duhurile rele, în momentele în care suntem atacaţi de ele. 
Pe când noi am început să-l folosim spre păcat, înfuriindu-ne pe aproapele nostru. 
Ni s-a mai dat şi darul râvnei pentru Dumnezeu. Însă noi nu râvnim după cele sfinte, ci râvnim la cele ale aproapelui nostru. Un alt dar este cel al dorului de nesăturat după Dumnezeu, după cele sfinte, dar noi l-am transformat în păcat, întrucât nu ne mai săturăm de farmecele acestei lumi. Cel mai important lucru este însă să ne îndreptăm şi să urâm păcatul. 

Pentru aceasta avem nevoie de voinţă. În tinereţile sale, Fericitul Augustin nu putea scăpa nicidecum de un păcat şi, abia după ce a devenit un bărbat copt duhovniceşte, a priceput de ce nu se putea izbăvi de acesta. Nu avea suficientă voinţă şi dorinţa sinceră de a se elibera: "Eu mă rugam, Îl rugam pe Dumnezeu să mă izbăvească de păcat, dar în adâncul inimii parcă spuneam într-un fel: 
izbăveşte-mă, Doamne, de păcat, dar nu acum, ci mai târziu. Acum sunt tânăr şi vreau să mai trăiesc."
 Nu pronunţa acestea cu voce tare, dar undeva, în subconştientul său, acest gând era prezent.



 -Eu merg la biserică, mă pocăiesc, mă spovedesc, mă împărtăşesc, dar simt că nu e total aşa cam ar trebui să fie de fapt.
 Căci conştiinţa mea tace, nu-mi descoperă păcatele, patimile. Ce-aş putea să fac? 

Lucrul cel mai important pe care l-aţi putea face ar fi să vă spovediţi pentru toate păcatele săvârşite de-a lungul vieţii. Să vă amintiţi tot, în măsura în care vă va permite memoria, pentru a dobândi o conştiinţă curată. 

În momentul în care omul va fi mereu atent la cuvintele, faptele şi gândurile sale, el se va elibera repede de păcate. 

Vocea conştiinţei îl va avertiza cu putere de fiecare dată când va voi să săvârşească ceva prin care ai încălca poruncile lui Dumnezeu. 
Dimpotrivă, omul care nu s-a pocăit pentru păcatele sale îşi nesocoteşte conştiinţa. 

Dacă împliniţi toate acestea şi duceţi o viaţă activă în Sfânta Biserică: vă spovediţi, vă pocăiţi, vă Împărtăşiţi, vă rugaţi şi participaţi la slujbe, atunci sunteţi pe calea cea dreaptă. 

Important este faptul că doriţi să vă desăvârşiţi, să vă îndreptaţi. 

Altcineva, care îşi înăbuşă vocea inimii, se comportă într-un mod total diferit: "Ei, ce-o să se întâmple dacă în timpul postului voi bea un pahar cu lapte sau voi mânca o bucăţică de salam?"
 Se începe de la cele de jos. Iisus spune: “Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 20-22).
 Însă nefiind credincios peste puţine, păcatul mic va da naştere unuia mai mare. 

Trebuie să căutaţi un preot care să vă poată asculta când mergeţi la el pentru o spovedanie generală. În parohii sunt puţini preoţi: unul sau doi. La mănăstiri sunt mai mulţi şi dispun de mai mult timp. Pentru ei spovedania este o ascultare specială. S-ar putea să găsiti chiar un duhovnic care să vă îndrume pe calea mântuirii duhovniceşti. 

El va discuta cu dumneavoastră şi vă va ajuta să vă descoperiţi patimile ascunse. 

Dumneavoastră însă trebuie să învăţaţi să nu ascundeţi nimic în faţa lui, căci păcatul nu este aur, ca să-l îngropi. El trebuie descoperit repede şi scos din sutlet, şi atunci vocea conştiinţei va fi auzită în orice ispită. 

Citiţi din Vieţile Sfinţilor şi vi se va zdrobi inima când veţi compara viaţa dumneavoastră cu nevoinţele lor. Veţi vedea cât de curat trăiau ei şi cum trăim noi. 

Asumaţi-vă vina pentru orice ispită şi nu căutaţi vinovatul în altă parte, consideraţi-vă dator în faţa lui Dumnezeu. 

Certitudinea omului că ar fi pe calea cea dreaptă nu-i este de folos, deoarece trebuie să ne asumăm neputinţa până la moarte, după cum spunea şi Apostolul Pavel. Chiar dacă am săvârşi fapte bune de dimineaţa până seara, tot nu trebuie să fim încrezuţi În mântuirea noastră, căci doar lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute toate. 

-Părinte, eu merg la biserică, mă spovedesc, dar deja de foarte mult timp simt depresia. Ce-aş putea face? 

Important este să ne aducem aminte de toate păcatele, începând cu tinereţile noastre şi să ne pregătim pentru o spovedanie generală trebuie să ne eliberăm sufletul, să scoatem afară toată 
mizeria care ne stânjeneşte viaţa. 

Căutaţi-vă un duhovnic căruia să-i puteţi povesti despre starea dumneavoastră sufletească. Şi spovediţi-vă, căci în timpul citirii deasupra capului a rugăciunii de dezlegare, prin preot Dumnezeu iartă păcatele şi dăruieşte puterea harică în lupta cu ele. 

Dumnezeu Se bucură pentru pocăinţa noastră, ne dăruieşte harul Său şi liniştea sufletească.

 Iar când cădeţi din nou în această stare, deschideţi Evanghelia şi citiţi din ea, căci Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în suflet şi alungă întunericul, tristeţea şi deznădejdea. 

Trebuie să vă obişnuiţi ca, imediat după rugăciunea de dimineaţă, să citiţi din Evanghelie şi apoi să rostiţi cu luare-aminte Rugăciunea lui Iisus de cel puţin 500 de ori. 

La început va fi mai greu, dar cu timpul vă veţi obişnui şi rugăciunea va curge. Sufletul are un mare folos din rostirea acestei rugăciuni. Întunericul, tristeţea şi deznădejdea vor trece, pentru că sunt doar halucinaţii drăceşti. Pentru că omul păcătuia şi cu trupul, şi cu sufletul, acum pătimeşte din cauza lor. 

Există halucinaţii drăceşti din cauza invidiei celui rău, dar există şi o astfel de boală cu substrat pur fiziologic, care apare atunci când omul este slăbit fizic. Dar dacă se va strădui să scape de ea, să se abţină şi să nu permită acestui vulcan să răbufnească, înseamnă că el luptă, iar lupta aceasta este pe placul lui Dumnezeu. 


-Dacă, ajungând în faţa preotului şi ruşinându-mă să enumăr toate păcatele mele, Îl voi ruga pe Dumnezeu: "Doamne, iartă-mă pe mine, mult păcătoasa", oare îmi va ierta Dumnezeu păcatele pe care le spun în faţa Lui? 

Desigur, noi trebuie să ne cerem mereu iertare în faţa lui Dumnezeu şi să ne pocăim. Însă astfel nu putem şti dacă ne-a iertat sau nu. El ne-a lăsat cele ce ţin de viaţa duhovnicească pe pământ încredinţând primei Sale Biserici, ucenicilor, Apostolilor Săi, puterea de a ierta şi de a ţine păcatele. 

Taina Spovedaniei vine de la Apostoli. În ziua Înfricoşatei Judecăţi, Dumnezeu ne va ierta toate păcatele, în afară de cele pentru care nu ne-am pocăit. Trebuie să lăsăm ruşinea deoparte şi să ne spovedim În faţa slujitorului lui Dumnezeu. Căci prin ruşine ard şi păcatele noastre cele mai urâte. Trebuie să ne fie ruşine să mai păcătuim, nu să ne pocăim. Dacă sunteţi bolnavă şi nu puteţi merge la biserică, chemaţi preotul acasă. 

Căci noi nu cunoaştem clipa în care va veni moartea şi trebuie să fim pregătiţi pentru a o întâmpina în orice moment .
Pocăinţa trebuie să fie plină de curaj. Aici suntem în faţa unui singur om, a preotului, în timp ce, la Înfricoşata Judecată, păcatele pentru care ne este ruşine să ne pocăim acum vor răsuna în faţa tuturor sfinţilor şi îngerilor. Atunci toată lumea le va afla. De aceea şi diavolul ne îndeamnă să ne ruşinăm de ele, ca să nu ne pocăim. 

Însă, atâta timp cât prin venele noastre mai curge sângele, cât inima ne mai bate în piept, cât mila lui Durnnezeu mai este cu noi, trebuie să ne spovedim toate păcatele, şi vechi, şi noi. 

-De ce ne este ruşine când trebuie să mărturisim un păcat ruşinos? Ne încurcă mândria: "Ce va gândi părintele despre noi?" Părintele spovedeşte zilnic o mulţime de oameni cu unele şi aceleaşi păcate! Şi va spune: "Iată, încă o oaie rătăcită s-a întors în turma lui Dumnezeu." 

Când omul îşi mărturiseşte păcatele fără a le menaja în vreun fel se îndurerează şi plânge, iar preotul simte un adânc respect faţă de cel care se pocăieşte. 

Păcatele nu trebuie adunate în suflet ca într-o puşculiţă. Cine are nevoie de ele? Iar când are loc o adevărată pocăinţă, şi omul, şi duhovnicul său dobândesc liniştea. “Şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. l5, 7). 

Venind în vizită la medic şi spunându-i despre bolile mărunte, dar ascunzând-o pe cea mai periculoasă pentru viaţa noastră, putem muri. Rănile sufleteşti nu sunt mai puţin periculoase pentru viaţa noastră duhovnicească, pentru sufletul nostru, cu atât mai mult cu cât sufletul este mai de preţ decât trupul. 


 INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) 

INTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI DESPRE SPOVEDANIE ŞI DESPRE RELAŢIA CU PREOTUL DUHOVNIC

Sfaturi duhovnicesti ale Parintelui Tadei de la Vitovnita

PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

  Dumnezeul nostru a venit aici printre noi, ca să ne readucă la starea dintâi în care ne-a creat. El a făcut totul ca omul să-L înţeleagă. Ar fi putut să mântuiască neamul omenesc şi altfel, dar omul, când a căzut întregul lui aparat gânditor lăuntric s-a zdruncinat, şi l-a făcut neputincios spre bine. 
Omul a căzut sub puterea duhurilor rele, de bunăvoie s-a predat puterii şi s-a înrobit acestora.
Răul care există nu a fost creat de Dumnezeu. Răul este de la duhurile cugetătoare, gânditoare care au căzut de la dragostea lui Dumnezeu, care s-au întors spre propria lor persoană (ei înşişi) şi au rămas nesupuşi; şi care au început să cugete (mediteze) la propria deşteptăciune (inteligenţă). Dar oricât de mult s-ar trudi orice putere cugetătoare, care nu este unită cu Izvorul vieţii, să săvârşească şi să spună (grăiască,înveţe) ceva bun, toate acele cuvinte frumoase şi tot ceea ce face este presărat cu duhoarea iadului, căci unul este Dumnezeu – Izvorul păcii şi al bucuriei, al dragostei, al dreptăţii şi al bunătăţii.
Toate fiinţele create sunt limitate, iar ceea ce este limitat nu este desăvârşit, ci este dat fiinţelor create să se desăvârşească.
Însă, fiinţele create au căzut. Mai întâi, unii îngeri nu şi-au păzit vrednicia, iar apoi, din pizma acestor duhuri rele au căzut şi strămoşii noştri Adam şi Eva. Astfel s-a ancorat şi în noi aceasta însuşire – pizma diavolească (demonică). Pizma nu se dă înapoi de la nimic, chiar şi lui Dumnezeu în faţă îi vorbeşte potrivnic, totdeauna şi în tot locul. 

Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma duce permanent şi neîncetat război împotriva dreptăţii, împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire desăvârşită, iar pizma nu rabdă ca cineva să facă vreun bine aproapelui său. Iar când Domnul, Care este iubire desăvârşită, a vindecat pe femeia bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s-a ivit şi cel rău şi a început lupta, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva. 
Pizma neîncetat pizmuieşte, pe toţi şi în toate.
Unul dintre Părinţii de Dumnezeu purtători, Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (s-a arătat monahului Teofan, care a vieţuit în veacul al XIII-lea într-o peşteră) a lămurit multe din tainele Împărăţiei Cerurilor. El spune că pizma este pecetea antihristului în inima omului. Vedeţi ce lucru înfricoşător este! Iar noi îl pizmuim pe aproapele nostru atât de des, chiar şi pe rudele noastre le pizmuim pentru ceva, şi nu acordăm atenţie tămăduirii (de pizmă), revenirii în sine.
Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Om desăvârşit, El cuprinde toate cu iubire, cu iubirea Sa nesfârşită. Ca om este iubitor cu fiecare suflet care se apropie de El. 
Nouă, totuşi, parcă această iubire a lui Dumnezeu ni se pare îndepărtată, că Dumnezeu este foarte departe de noi. In realitate, noi suntem departe (ne îndepărtăm) (de Dumnezeu). Iar El nu se poate desparţi de noi, căci El este viaţă. El este Iubire. O, oare când vom avea şi noi faţă de El aceeaşi dragoste şi când ne vom apropia de El ca de un prieten adevărat! 
Noi însă, nu ne apropiem de El astfel, ci oarecum rezervat (cu reţinere), oarecum distant (reţinut, rece, formal); şi când ne rugăm şi când facem un bine, suntem oarecum peste măsură de formali (reţinuţi). Iar El vrea ca noi să fim fireşti. El ne-a arătat acesta prin felul in care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Aşa cum ne-a creat Domnul, aşa trebuie să ne apropiem de El; simpli ca un copil nevinovat trebuie să ne apropiem de El. 

Domnului îi sunt dragi faptele bune pe care le săvârşim (facem). Milostenia şi tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră, spre folosul semenilor noştri şi al Bisericii, toate sunt plăcute (dragi) lui Domnului. Dar cea mai dragă şi mai plăcută Domnului este dragostea nevinovată (curată), simplă şi copilărească, care se lipeşte de inima Sa. Iată ce este cel mai drag şi ce vrea El de la noi. Şi fiecare suflet (om) poate face asta. Şi bogatul, şi săracul, şi bătrânul şi cel tânăr… 

Parcă mă întorc permanent la acesta temă, repet asta neîncetat, să învăţăm cum să ne apropiem de Părintele nostru (Ceresc), cum să ne apropiem de El cu inima şi întreaga noastră fiinţă, cum să îi fim dragi aşa precum sunt Îngerii şi Sfinţii. 
Căci noi suntem foarte întinaţi şi necuraţi. Dumnezeu, atunci când ne apropiem de El din inimă, nu priveşte (caută) la întinarea şi necurăţia noastră, ci ne primeşte (acceptă) de îndată. Când greşim cu ceva faţă de Părintele nostru să ne apropiem de El din inimă, căci El ne iartă totul ca şi cum nu ar fi fost nimic. 

El, Domnul nostru, este nemărginit în dragostea Lui negrăită. Ar trebui să ne apropiem de El sincer şi să fim neîncetat cu El, căci El este totdeauna cu noi. El pune în mişcare viaţa noastră şi vrea ca noi să Îl înţelegem şi să-l pricepem. Întreaga Sa viaţă pământească a fost naturală (firească), astfel încât omul să o poate înţelege. 
El a spus că este iubire, ne-a explicat că atât a îndrăgit (iubit) Dumnezeu lumea încât la dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru mântuirea omului. Ne-a descoperit taine. Ne-a descoperit multe. Ne-a ridicat mai presus de toată făptura. Firea omenească ridicată mai presus de toate făpturile (uşla) în taina Sfintei şi de viaţă dătătoarei Treimi. 

Dar ce putem noi, ca oameni, să ne dorim mai mult decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta, ar trebui, în scurta noastră viaţă de aici, să învăţăm cum să ne apropiem de El. 
Căci noi putere proprie nu avem, trebuie să ne apropiem de El precum copii simpli şi nevinovaţi, din inimă, să-L rugăm să ne înveţe cum să fim buni, cum să-L iubim puternic aşa cum Îl iubeşte Maica Preasfântă, Îngerii şi Sfinţii.
Nu ne va lăsa Domnul orfani dacă Îi suntem permanent aproape din inimă. El aşteaptă ca inima noastră, sufletul nostru să se aprindă şi mai puternic în dorinţa şi dorul (dorire, tânjire) după El. Fie să nu cădem niciodată de la El şi din dragostea Lui. 

Adesea, aici pe pământ, se abat asupra noastră multe necazuri şi greutăţi, iar toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. 
Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu atunci încetează şi suferinţele şi necazurile pentru noi. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după veacul acesta, aşa cum lumea cugetă. Înţelegem totul altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor (alintător,blând). Toate ne sunt pentru că toate sunt dragi lui Dumnezeu. Noi suntem creaţia Lui şi tot ceea ce a fost creat este al Lui. 

Iată, ferice de mine, după cum vedeţi, trebuie să ne tămăduim. Să nu primim pizma în inimă. Căci inima năruieşte (spulberă) pacea lăuntrică şi liniştea sufletului. 
De pildă, suntem liniştiţi şi paşnici şi vine la noi un prieten şi ne povesteşte despre cineva care odată ne-a făcut mult rău că a ajuns bine (s-a realizat), şi fiindcă nu l-am iertat deîndată se iveşte în noi duhul pizmei. Iată cum nu acordăm atenţie. Trebuie să fim neîncetat în rugăciune şi să nu primim cursele duhului pizmei.
Sfinţii Părinţi spun: dacă respingem ispita duhului răutăţii (urii,mâniei) dobândim biruinţa fără luptă. Ei au vorbit aşa din experienţă. Dacă respingem prilejul (ispita) biruinţa este dobândită fără luptă!
Duhurile de sub ceruri ne atrag (ispitesc) neîncetat în cursa gândurilor. 
Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut cate feluri de mreje întind duhurile rele de sub cer a oftat şi a zis: „Dumnezeul meu, cine poate să se ferească de aceasta?” Şi a auzit glas: „Numai cei smeriţi şi blânzi trec prin ele. Ia acestea (mrejele) nici măcar nu-i ating .”




PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

,,Pace şi Bucurie în Duhul Sfânt,, Editura Predania, 2010

 învăţături, cuvinte, convorbiri

INVIDIA - PACAT DE MOARTE

Ce este invidia sau pizma?

 Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu 7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.

Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. De aceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: “Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau” (Iacov 3, 16).

Ce pacate se nasc din invidie?

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie. 

De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusa dragostea curata fata de El si fata de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos» (Hristoitia, Bucuresti,1937, p. 286).

Crestinul bun se fereste de acest pacat. 

El nu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, ci se osteneste sa-i urmeze pilda. 

 Alungarea pizmei din suflet aduce pacea si bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.

Ce este lacomia?

  Lacomia este pofta nestapanita de a manca si de a bea peste masura. 

Este un pacat al trupului (Gal. 5, 19).

 Lacomul face din mancare si bautura tinta vietii lui, uitand ca acestea sunt numai mijloace de intretinere a vietii. 

Aceasta se intampla ori de cate ori credinciosul uita ca are un rost mai inalt in viata, o chemare sfanta de indeplinit.

Mantuitorul ne indeamna: “Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? 

Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 31-33). 

Iar Sfantul Apostol Pavel spune: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). 

La fel, Sfantul Casian Romanul spune: «De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi poruncilor poftei.

 Primirea hranei cu masura si socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia»637 

(Filocalia, vol. 1, p. 39).

Ce pacate se nasc din lacomie?

Din pacatul lacomiei se nasc: pofta trupeasca, petrecerile necuviincioase, ingrijirea numai de sine (egoismul), defaimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, maniile, diferitele boli, intunecarea mintii, pierderea cinstei, nepasarea fata de cele sfinte si tot felul de faradelegi. 

 Datoria crestinului este sa lupte impotriva lacomiei, prin virtutea cumpatarii, prin post si rugaciune.

   

 Există pahar mic, pahar mare şi pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare.

 Paharul mic este satisfăcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, şi-a umplut paharul. Este în funcţie de har şi harul nu se dă decât dacă este omul smerit.

 Omul, dacă este sincer şi smerit, este plin la măsura lui. Este atât de satisfăcut încât nu-şi mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.
Frăţiile voastre aţi auzit de Sfântul Ioan, că i se spunea „Apostolul pe care-l iubea Iisus”. 

Dar ce, pe ceilalţi nu-i iubea Iisus?

 Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare de a acapara mai multă iubire. Dumnezeu trebuia să-l ţină plin mereu, că era pahar mare. 

Dar pe toţi Apostolii îi iubea Iisus şi toţi erau plini la măsura lor. Şi atunci nu se mai justifică ticăloasa aia de invidie.

 Că se constată că niciodată nu te suferă unul care are o viaţă mai slabă decât a ta. Chiar între mireni şi călugări. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre călugărie că acesta este drumul către care trebuie să vină toţi. Dar nu toţi se pot duce la mănăstire. Nu-i nimic.

 Rămân acolo ca paharul cu măsura lor şi se desăvârşesc acolo unde sunt. Nu numai călugării se mântuiesc. Ei ţin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: „Vrei să fii desăvârşit?” Deci au fost invitaţi. 

Pentru că poruncile sunt porunci care te mântuiesc. Şi sunt şi sfaturile evanghelice, care te invită mai mult la desăvârşire. Dar asta nu înseamnă că omul care are nevastă nu se mântuieşte.

 Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri şi ceruri, sunt locaşuri şi locaşuri.
***

Invidia roade inima omului

Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt.

Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea şi mult mai primejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor. 

Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt. Există o nebunie mai mare ca aceasta? Omul invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine. 

Astfel, el nu numai că se lipseşte de bunătăţile cereşti, dar nici în această viaţă nu are linişte. Molia nu roade lâna şi nici viermele carnea aşa cum invidia roade şi distruge inima şi măruntaiele omului invidios.
***

Invidia ‒ rugina inimii

Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la toţi Părinţii Bisericii. Cuviosul Nichita Stithatul spune că invidioşii „sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Sfântul Vasile cel Mare spune că „precum rugina distruge în întregime fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel care o are”. 

Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la toţi Părinţii Bisericii. Revelator menţionez pe Cuviosul Nichita Stithatul, care spune că invidioşii „sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Părintele Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon

----------------------------------