Despre pofta

  Pacatele impotriva noastra insine duc la invartosarea inimii. O cunoastem cu totii si o cunosc si eu. Dar ele mai duc si la intunecarea simtirii care ne indeparteaza de Dumnezeu. Acestea sunt cele 7 pacate de capetenie sau pacate de moarte:

- Mandria

- Iubirea de argint

- Desfranara

- Lacomia

- Pizma (invidia)

- Mania

- Lenea

  Intre aceste 7 se afla si radacina relelor: lacomia stomacului.

  Acesta trebuie ars cu postul si scos afara. 

  Lacomia stomacului odrasleste dintr-o data, din radacina, o puzderie de ramuri, dintre care mai aratoase sunt 3:

- Mania

- Desfranarea

- Iubirea de avere

  Bagati de seama ca stomacul se umple, dar pofta nu se satura. Iata lucrul celui rau: pofta peste fire. E cunoscuta lacomia lupilor si totusi nu mananca mai mult decat le este foame. Fiarele, animalele nu trec cu poftirea peste fire, numai omul trece, caci numai pe om are diavolul manie si numai pe om il razboieste si-l incearca. Iata de ce sa nu ascultati de pofta niciodata, caci cine a ascultat de pofta, a ascultat de diavol.

  Razboiul stomacului e primul razboi pe care l-a pierdut omul (in Rai) si prima biruinta a diavolului. Si cu el, adica cu satisfacerea poftei, diavolul nadajduieste sa-i castige pe oameni si sa-i desfaca de Dumnezeu. Si sa stiti ca daca nu bagi de seama, diavolul va birui. 

Iata de ce strigam sa auda toti: inapoi la post si cu mancare simpla, caci fara de post ne merge rau, caci suntem in mana celui rau.

  Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale partintelui Arsenie Boca. Editura Agaton, Fagaras, 2014, pag 176 - 177.

Un destin inteles

   Pribegim multi ani in viata fara a ne lamuri un rost in lume. Unii pribegesc fara rost, fara tinta. Altii il cauta toata viata fara sa-l gaseasca sau fara sa stie ca l-au gasit.

Intelegem  prin destin, rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu in viata fiecarui om si pe care omul trebuie sa le desfasoare la randu-i intre oameni. In fiecare ins e sadita o intentie a lui Dumnezeu care prin om trebuie sa devina creatie.

In crestinism, omul este ridicat pana la cinstea de colaborator  a lui Dumnezeu, iar aceasta colaborare e destinul. Talantii (talentele) sunt inzestrarile acestei colaborari ale lui Dumnezeu cu omul. Omul e nelinistit cata vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el. Viata pamanteasca nu e un scop in sine, ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e in cadrul unui destin.

Multi se tem de cuvantul destin ca nu cumva sa insemneze predestin. Prin urmare, sa se trezeasca intr-o doctrina fara de libertatea vointei, deci fara conceptul specific crestin al responsabilitatii ultime.

Cum sa nu raspunzi de ce ti-a dat Dumnezeu?

Si cum sa nu raspunzi daca n-ai facut ce ti-a dat de facut?

Lucratorii viei, angajati de Dumnezeu, iconomi ai creatiei sale nu aveau sa raspunda pentru ca si-au interpretat destinul (mozaicii din Ierusalim, care aveau aceasta istorie unica in lume, istorie mai mult a viitorului decat a trecutului - Sfanta Scriptura, nu sunt cu atat mai raspunzatori, cu cat n-au inteles destinul ascuns de Dumnezeu in neamul lor, in sensul lui Dumnezeu, ci in sensul unei imparatii pamantesti)? Marea raspundere a lui Israel a ramas tocmai vinovatia ca nu s-au integrat in viitorul pe care il destinase Dumnezeu scripturii. 

Dar iata ca vine cineva la praznicul Pastelui in Ierusalim, un copilas de 14 ani, placut la chip, cu ochii frumosi si par balai, David (Regi 16,22), care-si intelege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toti capii de familie erau datori sa vina la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era si praznicul Pastelor Iudeilor, care comemora iesirea evreilor din robia Egiptului. Mai era tinuta in praznicul Pastelor jertfa pe altarul templului al mielului pascal, sangele caruia era semn pe usa fiecarui israelian, spre apararea de ingerul mortii, care pedepsea Egiptul.

Cand a vazut copilul Iisus jertfa si arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii s-a idenfiticat durerii mielului si deodata i s-a deschis taina ce preinchipuie aceasta jertfa. Aceasta impresie a jertfei a unui miel nevinovat, a organizat dintr-o data, intr-o lumina noua de viitor intrebarile pe care avea sa le puna rabinilor de indata ce ii va putea prinde de vorba. De aceea, dupa praznic, Iisus nicigand nu avea sa se intoarca acasa, pana ce nu afla tot ce-L ardea pe el. Cum Iisus avea 12 ani, varsta de trecere intre copii si tineri si varsta de admitere in scoala rabinica a templului - printre tinerii care sedeau la picioarele batranilor era si Iisus. Intr-o aripa a templului (intrebandu-i si raspunzandu-le din Scriptura) preotii tineau curs din indrumare prin indrumari si raspunsuri.

Iisus era printre mozaretii templului, intrebandu-i si raspunzandu-le din Scriptura despre venirea lui Mesia. Batranii ascultau copilul si se minunau de intelepciunea lui. Ei nu-si puteau da seama ca vorbesc cu un Copil ce Si-a inteles destinul: misiunea pe care o avea in lume de a inlocui cu sine mielul de jertfa. Umilinta de copil, Iisus repeta textele din profetii, aratand intelesuri mai adanci, pe care mozaretii le treceau cu vederea. Copilul ii intreba mai des despre locul din Isaia in care sunt profetite suferintele lui Mesia si din psalmi despre jertfa mielului lui Dumnezeu.

Batranii aveau in El mari fagaduinte, dar nu le vedeau prin cercul lor ingust. Copilul le misca inima cum poate nu facuse nici un om pana la el. Dumnezeu incearca sa le dea invataturilor lui Israel o noua lumina a scripturilor, folosindu-se de nevinovatia de copil a fiului Sau, singura care nu le ranea ingamfarea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva sa-i invete. De aceea Iisus le-a dat impresia ca ei sunt invatatorii, iar el scolarul. Era singura cale de a le arata ca profetiile mesianice mai au si un alt inteles, dar trufia lor nu le ingaduia sa recunoasca si o alta intepretare a scripturilor, decat aceea care le satisfacea pofta de dominatie.

Din invataturile parintelui Arsenie Boca - "Talantii imparatiei", Editura Credinta stramoseasca, 2004. Drept de autor: ieromonah Teocnost, pag. 124 - 127. 

Postul duhovnicesc

Postul- medicamentul impotriva “lacomiei pantecelui”  si a curatiei sufletului.

Postul este urcus catre inima lui Dumnezeu..

El cere insa reducerea – in cazul ideal deplina inlaturare – a tot ceea ce impiedica pocainta (distractiile, petrecerile, intalnirile si orice extra activitate ce ne tine mintea ocupata cu desartaciunile lumesti )

Postul duhovnicesc, altfel spus postul sufletului, este o vreme de rugaciune intensa, de mustrare de sine pentru pacate, cand toate puterile se indreapta spre slujirea lui Dumnezeu, citirea literaturii duhovnicesti, convorbirilor pe teme mantuitoare de suflet si, in general, savarsirea lucrurilor bune, a milosteniei, a participarii mai dese la slujbele bisericii, a faptelor bune, a iertarii celor ce ne-au gresit.

Sa renuntam la jocuri pe calculator, filme si muzica ne-crestina, care imbolnavesc si impatimesc sufletul, iar in timpul acesta pe care il pierdeam spre osanda noastra sa citim Psaltirea si Sfanta Scriptura.

Trebuie sa remarcam: mancarurile “de dulce” nu sunt pacatoase in sine, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire (I Timotei 4, 4).

Potrivit observatiilor efectuate de medicii or­todocsi, posturile pregatesc in mod excelent organismul pentru schimbarea caracterului die­tei in functie de anotimp.

Postul presupune un regim alimentar apar­te.
In manastirile ortodoxe e stabilit un moment anume pentru masa, moment a carui incalcare nu e ingaduita fara o pricina bine intemeiata. In caz contrar, avem de-a face cu pacatul mancatu­lui intr-ascuns. 

Adevaratul postitor nu va manca niciodata fara sa-i fie foame si nu va bea nicioda­ta apa fara sa-i fie sete. Mancand, el isi satisface o necesitate fiziologica, nu o pofta.

Trebuie man­cat in asa fel incat sa nu ne fie greu sa ne rugam dupa masa.Aceasta regula e valabila si in orice zi a vietii crestinului. Respectarea tuturor acestor conditii da marturie despre faptul ca am gasit masura corecta a infranarii.

Postul are o insemnatate medicala netreca­toare.

De pilda, in ateroscleroza este pur si sim­plu obligatoriu regimul alimentar care exclude mancarurile grase din diverse sortimente de car­ne, torturile, o serie intreaga de produse de patiserie etc. Cu alte cuvinte, in ateroscleroza postul este indicat ca regim terapeutic. La fel si in aler­gie: prescriptiile alimentare de post se apropie de dieta hipoalergena.

Postul tinut corect vinde­ca in mod eficace obezitatea aparuta pe fond de supraalimentare, previne acumularea produsilor metabolici nocivi si favorizeaza indepartarea lor din sange. Acesti compusi reprezinta „dese­uri” care „polueaza” organismul.

Postul amelioreaza functiile sistemului nervos central. Activand imunitatea si glandele endocrine, el mobilizeaza fortele de aparare, rezervele adaptative si compensatorii ale organismului. Se creeaza, de asemenea, premizele unei stari psihologice favorabile pentru cresterea duhovniceasca.

Sa luam exemplul ce pare cel mai evident: infranarea de la consumul excesiv de alcool im­blanzeste patima curviei.

Nu degeaba Apostolul Pavel face legatura intre ele: Nu va imbatati cu vin, intru care este curvia, ci umpleti-va de Duhul (Efeseni 5,18). Cuviosul Ioan Scararul invata: „Sa ta­iem, mai intai de toate, mancarea ce ingrasa (hipercalorica – n.a.), apoi pe aceea care aprinde (al­cool, condimente, carne – n.a.), iar apoi si pe cea care indulceste(delicatese – n.a.).

Daca se poate, da pantecelui tau mancare indestulatoare si lesne de mistuit, ca prin saturare sa scapi de nesatioasa lui lacomie si prin grabnica mistuire a mancarii sa te izbavesti de aprindere ca de o plaga. Sa lu­am seama si sa vedem ca multe dintre mancaru­rile ce umfla burta starnesc si miscarea poftei“.

Extrem de daunatoare sunt si bauturile dulci gazoase, deoarece contin calorii si E-uri de care organis­mul n-are nevoie.

Aceasta dependenta este inrudita intrucat­va cu dependenta de nicotina si cea de alcool.

A manca putin este un lucru intru totul justi­ficat din punct de vedere fiziologic si clinic. Sis­temul consumului alternativ de carne, lapte si mancare exclusiv vegetala este cat se poate de rational.Totusi, principalul efect benefic pen­tru sanatate al postului consta in vindecarea or­ganismului, dupa credinta postitorului, de catre harul dumnezeiesc.

Postul ortodox este ceva unic. El antici­peaza multe aspecte pozitive ale sistemelor de nutritie atat traditionale, cat si noi. Potri­vit Sfantului Vasilie cel Mare, pentru bolnavi el este mama sanatatii, iar pentru cei sanatosi – pazitoarea tariei trupului. Celor bolnavi, sla­biti, copiilor, femeilor gravide si care alapteaza li se fac anumite „dezlegari”. Corpul epuizat de eforturi sau boli trebuie intarit prin somn, hra­na si bautura in orice moment potrivit necesita­tilor organismului.

Ce a facut Prorocul Ilie cand era istovit de pri­goana, de suprasolicitarea fizica si de privegherea in rugaciune? S-a intarit mancand si dormind, s-a odihnit, si abia apoi a pornit la drumul de 40 de zile pana in Muntele Horev (v. III Regi 19, 5-8).

Sa luam acum si Noul Testament. Ucenicii lui Hristos obosisera foarte tare din pricina necon­tenitei imbulzeli a poporului, incat nu mai aveau timp nici sa manance. Atunci, Mantuitorul le-a po­runcit sa mearga intr-un loc pustiu si sa se odih­neasca putin (v. Marcu 6, 31).

Se pune intrebarea: nu cumva Domnul, Cel atotputernic, nu putea sa rezolve si asa proble­ma Apostolilor? Oare energia dumnezeiasca era insuficienta? Potrivit Evangheliei, omul va trai atat cu paine, cat si cu cuvantul lui Dumnezeu (v. Matei 4, 4).

Painea simbolizeaza indestularea bunurilor materiale indispensabile pentru exis­tenta fizica, iar cuvantul lui Dumnezeu – plina­tatea harului, care se daruieste pentru existenta duhovniceasca. Painea si cuvantul lui Dumne­zeu nu se afla in antagonism si nici nu se substituie unul altuia, ci, dimpotriva, se completeaza intre ele. 

De aceea Domnul nu corecteaza prea des mersul firesc al evenimentelor printr-o inter­ventie supranaturala (minune).

Mai mult: daca pana si Apostolii, cu tot belsu­gul lor de daruri harice, aveau nevoie sa se odih­neasca si sa manance la timp, cu atat mai mult avem nevoie de asta noi.

Nu degeaba Apostolul Pavel ii indupleca pe calatorii flamanzi, istoviti de furtuna pe mare, sa manance ca sa ramana in viata (v. Fapte 27, 33-36). Iar intr-una dintre epistolele catre uceni­cul sau Timotei a scris: De acum nu bea doar apa, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni (I Timotei 5, 23).

Postul trebuie adaptat la starea noastra fizica si psiho-emotionala. Acest aspect este deosebit de actual pentru cei cu o sanatate slaba. Pacat ca unii oa­meni ignora acest adevar simplu!

Duhovnicii incercati dau uneori binecuvantare sa se consume in post mancare de dulce ca medicament.

La sfatul medicului, Sfantul Teofan Zavoratul consuma lapte smantanit pentru nor­malizarea pulsului si „curatirea sangelui“, reco­mandand acelasi lucru si fiilor sai duhovnicesti. „Acum, poti sa bei si miercurea, si vinerea...”

Totusi, asemenea concesii trebuie sa ne facem numai din stricta necesitate, nu din placere – de exemplu, sub pretext de boala, ca niste simulanti.

Grija de trup sa nu o faceti spre pofte, ne aminteste Apostolul Pavel (Romani 13,14).

Incalcarea pos­tului trupesc trebuie compensata, in limita posi­bilitatilor, prin ravna in postul duhovnicesc: sub indrumarea duhovnicului, se poate mari pravila de rugaciune, se poate citi mai multa literatura duhovniceasca, implini o ascultare s.a.m.d.

Postul este un mijloc de omorare a patimilor pacatoase. Se impune sa fim atenti la faptele si vorbele noastre, caci daca barfim, judecam si osandim pe aproapele noastru, la ce bun postim ?

Dupa cum glasuieste cunoscutul citat evanghelic, sambata este pen­tru om, nu omul pentru sambata (Marcu 2,27).

Konstantin V. Zorin, “Scoala-te si umbla: Pasi spre insanatosire”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE, Dumnezeu Te Iubeste

  

Parintele Arsenie Boca  

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE

Ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai tine legati în împărătia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi ata aceea

 Chiar şi după Legea Vechiului Testament căsătoria e de nedezlegat.

Ştiind aceasta „fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: se cuvine oare ca bărbatul
să-şi lase femeia?”

Iisus îi provoacă la Lege. Ei răspund în sensul îngăduirii care a dat-o Moise, cu carte
de despărţire. Dar Iisus, care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii,
în care nu merge despărţire, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. 

Iisus reîntăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.

Iisus nu putea pogorî raţiunile creaţiei din „motivele” lui Moise.
De aceea Iisus a ridicat căsătoria la rangul de Taină. 

Deci căsătoria dacă ar fi trăită de soţi la valoarea şi cuviinţa ei de Taină, ar da şi roade vrednice de Tainele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a ridicat omul la cinstea de colaborator al Său în lume (I Corinteni 3,9; II Corinteni 6,1,4). 

Căsătoria susţinută la rangul la care a instituit-o Dumnezeu ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.

Dacă în Taina cununiei cei doi sunt o singură făptură, atunci „această făptură ce
năzuieşte ea?”

„Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15). Răspunsul Revelaţiei e simplu şi
categoric.
La ce e atunci „Hristos cap bărbatului?” 

(I  Corinteni 11,3) dacă nu pentru împlinirea
unui suspin al firii: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, totuşi cu nădejde: pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, de vreme ce făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”
(Romani 8,19-21).

Fiarele uitau sălbătăcia lor la picioarele sfinţilor. Sălbătăcia din om e însă robie de fiară.

 Creşterea omului la posibilităţile sfinţeniei, ieşirea omului la odihna „libertăţii  fiilor lui Dumnezeu”, atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, fiindcă  sfinţii sunt şi roadele căsătoriei, iar ei, mulţi sunt „aleşi”, tocmai din cauza atitudinii  religioase a părinţilor, mai înainte de-a îi naşte. 

Aşadar căsătoria are multe motive să fie
Taină.

Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare  destrăbălate.


Cât de puţin au înţeles chiar ucenicii sensul căsătoriei se vede din întâmplarea ce a urmat îndată după lămurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi „aduceau la El pruncii ca  să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze”.

„Ucenicii certau pe cei ce-i aduceau”. „Iisus văzând aceasta s-a supărat şi le-a zis:
«Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i opriţi!»”

Iată o supărare a lui Iisus: supărarea că pruncii nu-s lăsaţi, de mici, să vie la Iisus. 

E  lucru ştiut că din copilărie aduce omul înclinarea pentru Dumnezeu, indiferentismul sau  necredinţa. Rar când e altfel.

Copilăria e intervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă. 

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” e factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează.

Dacă acest factor primordial e înclinat dintru început spre Dumnezeu, vom avea   „credinţa în Dumnezeu”, dacă e înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţa în  necredinţă” şi rar se aud cuvintele îndoielnicului de odinioară: „Cred Doamne, ajută  necredinţei mele!”

Filosofia, oricare filosofie, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune,  credinţa în ştiinţă, etc.

Împărăţia lui Dumnezeu e făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca şi copiii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii.

 Deci cum să nu se supere Împăratul,  când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus li-e interzis?

Ştim însă că, indiferent cum e dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu e Tatăl  sufletului şi cele ce le lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.

Conştiinţa e un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.

Cu toate că lucrurile pot să se desfaşoare şi în favoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu  rânduieşte fiecărei generaţii libertatea de a se decide.

Mare e răspunderea celor ce opresc copiii de la Iisus: „Mai bine şi-ar lega de grumaz  o piatră de moară şi s-ar arunca în mare!” (Marcu 9,42).

Din Predica Parintelui Arsenie Boca, Prislop, Miercuri XXXI
21.XII.949 Marcu 10,11-16

sursa ,, O sinteza a lucrariii Parintelui Arsenie Boca,,
http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca