Postul duhovnicesc

Postul- medicamentul impotriva “lacomiei pantecelui”  si a curatiei sufletului.

Postul este urcus catre inima lui Dumnezeu..

El cere insa reducerea – in cazul ideal deplina inlaturare – a tot ceea ce impiedica pocainta (distractiile, petrecerile, intalnirile si orice extra activitate ce ne tine mintea ocupata cu desartaciunile lumesti )

Postul duhovnicesc, altfel spus postul sufletului, este o vreme de rugaciune intensa, de mustrare de sine pentru pacate, cand toate puterile se indreapta spre slujirea lui Dumnezeu, citirea literaturii duhovnicesti, convorbirilor pe teme mantuitoare de suflet si, in general, savarsirea lucrurilor bune, a milosteniei, a participarii mai dese la slujbele bisericii, a faptelor bune, a iertarii celor ce ne-au gresit.

Sa renuntam la jocuri pe calculator, filme si muzica ne-crestina, care imbolnavesc si impatimesc sufletul, iar in timpul acesta pe care il pierdeam spre osanda noastra sa citim Psaltirea si Sfanta Scriptura.

Trebuie sa remarcam: mancarurile “de dulce” nu sunt pacatoase in sine, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire (I Timotei 4, 4).

Potrivit observatiilor efectuate de medicii or­todocsi, posturile pregatesc in mod excelent organismul pentru schimbarea caracterului die­tei in functie de anotimp.

Postul presupune un regim alimentar apar­te.
In manastirile ortodoxe e stabilit un moment anume pentru masa, moment a carui incalcare nu e ingaduita fara o pricina bine intemeiata. In caz contrar, avem de-a face cu pacatul mancatu­lui intr-ascuns. 

Adevaratul postitor nu va manca niciodata fara sa-i fie foame si nu va bea nicioda­ta apa fara sa-i fie sete. Mancand, el isi satisface o necesitate fiziologica, nu o pofta.

Trebuie man­cat in asa fel incat sa nu ne fie greu sa ne rugam dupa masa.Aceasta regula e valabila si in orice zi a vietii crestinului. Respectarea tuturor acestor conditii da marturie despre faptul ca am gasit masura corecta a infranarii.

Postul are o insemnatate medicala netreca­toare.

De pilda, in ateroscleroza este pur si sim­plu obligatoriu regimul alimentar care exclude mancarurile grase din diverse sortimente de car­ne, torturile, o serie intreaga de produse de patiserie etc. Cu alte cuvinte, in ateroscleroza postul este indicat ca regim terapeutic. La fel si in aler­gie: prescriptiile alimentare de post se apropie de dieta hipoalergena.

Postul tinut corect vinde­ca in mod eficace obezitatea aparuta pe fond de supraalimentare, previne acumularea produsilor metabolici nocivi si favorizeaza indepartarea lor din sange. Acesti compusi reprezinta „dese­uri” care „polueaza” organismul.

Postul amelioreaza functiile sistemului nervos central. Activand imunitatea si glandele endocrine, el mobilizeaza fortele de aparare, rezervele adaptative si compensatorii ale organismului. Se creeaza, de asemenea, premizele unei stari psihologice favorabile pentru cresterea duhovniceasca.

Sa luam exemplul ce pare cel mai evident: infranarea de la consumul excesiv de alcool im­blanzeste patima curviei.

Nu degeaba Apostolul Pavel face legatura intre ele: Nu va imbatati cu vin, intru care este curvia, ci umpleti-va de Duhul (Efeseni 5,18). Cuviosul Ioan Scararul invata: „Sa ta­iem, mai intai de toate, mancarea ce ingrasa (hipercalorica – n.a.), apoi pe aceea care aprinde (al­cool, condimente, carne – n.a.), iar apoi si pe cea care indulceste(delicatese – n.a.).

Daca se poate, da pantecelui tau mancare indestulatoare si lesne de mistuit, ca prin saturare sa scapi de nesatioasa lui lacomie si prin grabnica mistuire a mancarii sa te izbavesti de aprindere ca de o plaga. Sa lu­am seama si sa vedem ca multe dintre mancaru­rile ce umfla burta starnesc si miscarea poftei“.

Extrem de daunatoare sunt si bauturile dulci gazoase, deoarece contin calorii si E-uri de care organis­mul n-are nevoie.

Aceasta dependenta este inrudita intrucat­va cu dependenta de nicotina si cea de alcool.

A manca putin este un lucru intru totul justi­ficat din punct de vedere fiziologic si clinic. Sis­temul consumului alternativ de carne, lapte si mancare exclusiv vegetala este cat se poate de rational.Totusi, principalul efect benefic pen­tru sanatate al postului consta in vindecarea or­ganismului, dupa credinta postitorului, de catre harul dumnezeiesc.

Postul ortodox este ceva unic. El antici­peaza multe aspecte pozitive ale sistemelor de nutritie atat traditionale, cat si noi. Potri­vit Sfantului Vasilie cel Mare, pentru bolnavi el este mama sanatatii, iar pentru cei sanatosi – pazitoarea tariei trupului. Celor bolnavi, sla­biti, copiilor, femeilor gravide si care alapteaza li se fac anumite „dezlegari”. Corpul epuizat de eforturi sau boli trebuie intarit prin somn, hra­na si bautura in orice moment potrivit necesita­tilor organismului.

Ce a facut Prorocul Ilie cand era istovit de pri­goana, de suprasolicitarea fizica si de privegherea in rugaciune? S-a intarit mancand si dormind, s-a odihnit, si abia apoi a pornit la drumul de 40 de zile pana in Muntele Horev (v. III Regi 19, 5-8).

Sa luam acum si Noul Testament. Ucenicii lui Hristos obosisera foarte tare din pricina necon­tenitei imbulzeli a poporului, incat nu mai aveau timp nici sa manance. Atunci, Mantuitorul le-a po­runcit sa mearga intr-un loc pustiu si sa se odih­neasca putin (v. Marcu 6, 31).

Se pune intrebarea: nu cumva Domnul, Cel atotputernic, nu putea sa rezolve si asa proble­ma Apostolilor? Oare energia dumnezeiasca era insuficienta? Potrivit Evangheliei, omul va trai atat cu paine, cat si cu cuvantul lui Dumnezeu (v. Matei 4, 4).

Painea simbolizeaza indestularea bunurilor materiale indispensabile pentru exis­tenta fizica, iar cuvantul lui Dumnezeu – plina­tatea harului, care se daruieste pentru existenta duhovniceasca. Painea si cuvantul lui Dumne­zeu nu se afla in antagonism si nici nu se substituie unul altuia, ci, dimpotriva, se completeaza intre ele. 

De aceea Domnul nu corecteaza prea des mersul firesc al evenimentelor printr-o inter­ventie supranaturala (minune).

Mai mult: daca pana si Apostolii, cu tot belsu­gul lor de daruri harice, aveau nevoie sa se odih­neasca si sa manance la timp, cu atat mai mult avem nevoie de asta noi.

Nu degeaba Apostolul Pavel ii indupleca pe calatorii flamanzi, istoviti de furtuna pe mare, sa manance ca sa ramana in viata (v. Fapte 27, 33-36). Iar intr-una dintre epistolele catre uceni­cul sau Timotei a scris: De acum nu bea doar apa, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni (I Timotei 5, 23).

Postul trebuie adaptat la starea noastra fizica si psiho-emotionala. Acest aspect este deosebit de actual pentru cei cu o sanatate slaba. Pacat ca unii oa­meni ignora acest adevar simplu!

Duhovnicii incercati dau uneori binecuvantare sa se consume in post mancare de dulce ca medicament.

La sfatul medicului, Sfantul Teofan Zavoratul consuma lapte smantanit pentru nor­malizarea pulsului si „curatirea sangelui“, reco­mandand acelasi lucru si fiilor sai duhovnicesti. „Acum, poti sa bei si miercurea, si vinerea...”

Totusi, asemenea concesii trebuie sa ne facem numai din stricta necesitate, nu din placere – de exemplu, sub pretext de boala, ca niste simulanti.

Grija de trup sa nu o faceti spre pofte, ne aminteste Apostolul Pavel (Romani 13,14).

Incalcarea pos­tului trupesc trebuie compensata, in limita posi­bilitatilor, prin ravna in postul duhovnicesc: sub indrumarea duhovnicului, se poate mari pravila de rugaciune, se poate citi mai multa literatura duhovniceasca, implini o ascultare s.a.m.d.

Postul este un mijloc de omorare a patimilor pacatoase. Se impune sa fim atenti la faptele si vorbele noastre, caci daca barfim, judecam si osandim pe aproapele noastru, la ce bun postim ?

Dupa cum glasuieste cunoscutul citat evanghelic, sambata este pen­tru om, nu omul pentru sambata (Marcu 2,27).

Konstantin V. Zorin, “Scoala-te si umbla: Pasi spre insanatosire”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE, Dumnezeu Te Iubeste

  

Parintele Arsenie Boca  

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE

Ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai tine legati în împărătia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi ata aceea

 Chiar şi după Legea Vechiului Testament căsătoria e de nedezlegat.

Ştiind aceasta „fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: se cuvine oare ca bărbatul
să-şi lase femeia?”

Iisus îi provoacă la Lege. Ei răspund în sensul îngăduirii care a dat-o Moise, cu carte
de despărţire. Dar Iisus, care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii,
în care nu merge despărţire, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. 

Iisus reîntăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.

Iisus nu putea pogorî raţiunile creaţiei din „motivele” lui Moise.
De aceea Iisus a ridicat căsătoria la rangul de Taină. 

Deci căsătoria dacă ar fi trăită de soţi la valoarea şi cuviinţa ei de Taină, ar da şi roade vrednice de Tainele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a ridicat omul la cinstea de colaborator al Său în lume (I Corinteni 3,9; II Corinteni 6,1,4). 

Căsătoria susţinută la rangul la care a instituit-o Dumnezeu ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.

Dacă în Taina cununiei cei doi sunt o singură făptură, atunci „această făptură ce
năzuieşte ea?”

„Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15). Răspunsul Revelaţiei e simplu şi
categoric.
La ce e atunci „Hristos cap bărbatului?” 

(I  Corinteni 11,3) dacă nu pentru împlinirea
unui suspin al firii: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, totuşi cu nădejde: pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, de vreme ce făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”
(Romani 8,19-21).

Fiarele uitau sălbătăcia lor la picioarele sfinţilor. Sălbătăcia din om e însă robie de fiară.

 Creşterea omului la posibilităţile sfinţeniei, ieşirea omului la odihna „libertăţii  fiilor lui Dumnezeu”, atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, fiindcă  sfinţii sunt şi roadele căsătoriei, iar ei, mulţi sunt „aleşi”, tocmai din cauza atitudinii  religioase a părinţilor, mai înainte de-a îi naşte. 

Aşadar căsătoria are multe motive să fie
Taină.

Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare  destrăbălate.


Cât de puţin au înţeles chiar ucenicii sensul căsătoriei se vede din întâmplarea ce a urmat îndată după lămurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi „aduceau la El pruncii ca  să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze”.

„Ucenicii certau pe cei ce-i aduceau”. „Iisus văzând aceasta s-a supărat şi le-a zis:
«Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i opriţi!»”

Iată o supărare a lui Iisus: supărarea că pruncii nu-s lăsaţi, de mici, să vie la Iisus. 

E  lucru ştiut că din copilărie aduce omul înclinarea pentru Dumnezeu, indiferentismul sau  necredinţa. Rar când e altfel.

Copilăria e intervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă. 

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” e factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează.

Dacă acest factor primordial e înclinat dintru început spre Dumnezeu, vom avea   „credinţa în Dumnezeu”, dacă e înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţa în  necredinţă” şi rar se aud cuvintele îndoielnicului de odinioară: „Cred Doamne, ajută  necredinţei mele!”

Filosofia, oricare filosofie, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune,  credinţa în ştiinţă, etc.

Împărăţia lui Dumnezeu e făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca şi copiii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii.

 Deci cum să nu se supere Împăratul,  când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus li-e interzis?

Ştim însă că, indiferent cum e dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu e Tatăl  sufletului şi cele ce le lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.

Conştiinţa e un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.

Cu toate că lucrurile pot să se desfaşoare şi în favoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu  rânduieşte fiecărei generaţii libertatea de a se decide.

Mare e răspunderea celor ce opresc copiii de la Iisus: „Mai bine şi-ar lega de grumaz  o piatră de moară şi s-ar arunca în mare!” (Marcu 9,42).

Din Predica Parintelui Arsenie Boca, Prislop, Miercuri XXXI
21.XII.949 Marcu 10,11-16

sursa ,, O sinteza a lucrariii Parintelui Arsenie Boca,,
http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca

Smerenia lui Hristos versus mandria lumii de azi

Cuviosul Siluan Athonitul,

Smerenia lui Hristos


Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. 

Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. 

Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. 

Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. 

Aşa este raiul Dom­nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici.

 Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale.

Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.

Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta.

Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.”

„Fericit sufletul smerit”

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei.

Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul.

 Dar când sufletul a învăţat smerenia, atunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. 

Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mân­tuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. 

Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Ca­re vă aşteaptă cu dor şi milă. 

Sufletului pe care-L iubeşte Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi. 

Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, ro­bilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul.


“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001”

Sfantul Teofan Zavoratul - Cum sa-ti mantuiesti sufletul

Calea mantuirii - Sfantul Teofan Zavoratul

"Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci ?" (Lc. 10, 25). Asa il intreba odinioara pe Domnul un invatator de lege. Acela il intreba ca sa-L ispiteasca, numai dintr-un fel de curiozitate, sa vada ce va spune invatatorul, caci stia si singur care este raspunsul. 

Dar putem intreba despre calea mantuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinta sincera de a primi un raspuns direct - un raspuns necunoscut sau uitat; putem intreba dintr-o necesitate vitala, pentru ca sufletul ne doare si inima se chinuieste in nedumerirea: ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ?
O astfel de nelamurire chinuitoare este cu atat mai fireasca, cu cat este mai nedefinita sfera de ganduri in care se afla cei care intreaba si cu cat mai multe pareri diferite intalnesc acestia in scrierile si in cuvintele oamenilor.

Mantuirea ne este atat de aproape, incat mai ca putem s-o pipaim. Cat de amarnic o sa plangem, cand in ceasul in care se va hotari vrednicia fiecaruia dintre noi ne vom afla nelucratori ai propriei noastre mantuiri! Cugetand la acestea, nu te poti abtine a intreba din nou: ce avem de facut? Ce sa facem cu aceste dumnezeiesti puteri, ca sa ne mantuim ?

Iata ce sa facem:

1) Sa-I multumim Domnului, care astfel a binevoit in tru noi, sa-I multumim pentru ca, imediat dupa ce ne nastem, intram intr-un climat mantuitor si aflam gata pregatite toate cele trebuincioase mantuirii si, inca inainte de a deveni constienti, suntem porniti pe calea mantuirii, in trand in fluxul comun al celor ce se mantuiesc.

 Dupa cum, in natura vazuta, cea mai mica insecta, imediat dupa nastere, gaseste in jurul ei totul pregatit pentru viata, la fel si pe noi, imediat ce am aparut pe lume, Dumnezeu ne in valuie cu calda Sa grija, care se continua apoi pana la sfarsitul zilelor noastre. inca din leagan ne cuprinde in imbratisarile ei maica noastra, Biserica: ne ajuta sa renastem spre o viata noua, ne hraneste si ne ocroteste pe toate drumurile vietii si nu ne paraseste pana nu ne lasa la groapa, insotindu-ne cu rugaciunea - aducatoare de impacare pentru cei ramasi, plina de putere pentru repausati:

In fericita adormire daruieste, Doamne, vesnica odihna adormitului robului Tau (sau adormitei roabei Tale). Prin ce ne-am invrednicit de acestea ? Prin nimic. Exista multe popoare care nu cunosc calea cea adevarata. Cei care se nasc printre ei trebuie sa caute calea cu multa stradanie, si inca nu se stie daca o vor gasi. Iar noi pasim pe ea fara nici un fel de osteneala din partea noastra, o gasim fara sa o cautam. De ce este asa ? Numai Dumnezeu stie. Dar nu se poate sa nu vedem, in aceasta lucrare a Proniei dumnezeiesti, sub toate aspectele, deosebita binevoire a lui Dumnezeu fata de noi.

Pentru toate acestea sa-I multumim, asadar, Domnului, care asa a binevoit intru noi! Sa-I multumim, totodata, pentru insasi convingerea noastra ca suntem in posesia mijloacelor cu adevarat mantuitoare, caci, legata de aceasta convingere, sta alta convingere, aceea ca Dumnezeu ne este cu deosebire apropiat, ca singurul Dumnezeu adevarat este Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Sau. Iar mai mult decat aceasta binefacere nici nu poate fi pe pamant.

2) Auzind acestea, poate ca multi dintre noi vor fi gata sa exclame, ca si cum ar fi pipait deja mantuirea: Domnul meu si Dumnezeul meu ! Dar nu uitati, fratilor, cuvantul Domnului: "Nu oricine. zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia"lui Dumnezeu (Mt. 7, 21). Iata inca o intrebare: Ce altceva mai avem de facut ? Iata ce mai avem de facut. Sa ne predam cu toate gandurile, cu toata inima si cu toata puterea noastra in seama acestei randuiri dumnezeiesti a mantuirii noastre, si anume:

a) Sa ne pastram convingerea neclintita in adevarul acestei iconomii a mantuirii si in necesitatea ei imperioa sa pentru toata lumea, in general. Vai, fratilor! Biruiti-va ispita mintii si cugetarile desarte pe care le auziti de la altii. Nu va lasati prada indoielilor si nu ingaduiti ca indrazneata si orgolioasa intrebare: "De ce?" si "Pentru ce?" sa va zdruncine echilibrul credintei. Mai bine acceptati ca este asa. Respingeti aceste amagiri. Nu suntem noi primii. Cati s-au mantuit pe aceasta cale ?! Cand suntem bolnavi, vine doctorul sa ne vindece. Ii explica, oare, doctorul, de ce ii administreaza bolnavului un anumit tratament si nu altul ?

Sa ne punem, asadar, paza buzelor si sa ne supunem, smeriti, fata de toate, ca fata de randuiala lui Dumnezeu.

b) Si nu este numai aceasta. Sa adaugam partasia, asentimentul fata de toata aceasta randuiala, adica sa ne potrivim in asa fel starea launtrica, incat inima noastra sa afle bucurie atat in primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, cat si in orice slujba dumnezeiasca si in orice ierurgie, in ascultarea propovaduirii adevarurilor dumnezeiesti, in supunerea atenta fata de calauzirea si sfaturile pastorilor si in general, in orice lucrare prescrisa de legea lui Dumnezeu. 

Fiecare este atras inspre lucrurile cu care se afla in asentiment, fata de care se simte partas. Cine se simte partas cu cele ale mantuirii, catre acestea se indreapta. Cine se simte partas cu altceva, catre aceea alearga. Iata de ce, in timp ce unii se grabesc spre biserica, altii merg la teatru, la bal sau la petrecere. Dar stiti bine ce avem de asteptat de la acestea din urma.

Mutati-va inima de la aceste locuri desarte in veselitorul lacas dumnezeiesc si aflati acolo indulcirea si toata plinatatea bucuriei inimii. Unde este comoara - spune Domnul - acolo se afla si inima. Deci, unde este inima, acolo se afla si comoara. Ce fel de comori propune lumea ? Merita oare sa ne murdarim inima cu ele, inima care a fost menita dintru inceput a fi lacasul lui Dumnezeu ?! Sa nu creada cineva ca le putem impaca pe amandoua! Nu se poate. Inima noastra este una si este simpla, asa incat, acolo unde se afla ea, acolo se afla totul si nu o vom mai gasi - caci nu se mai poate afla - in nici o alta parte. 

De aceea, cel ce este in lume cu inima, acela se afla in Biserica fara inima. Si invers, cel ce se afla cu inima in Biserica, acela este in lume fara inima. Dar, fara inima, nu este viata. Este bine sa fii in lume fara inima, dar sa fii fara inima in Biserica lui Dumnezeu inseamna sa fii fatarnic in ochii lui Dumnezeu, in fata a toate vazatorului Dumnezeu.

Iata de ce, fata de toate cele scrise mai sus, trebuie sa adaugam:

c) Implinirea plina de ravna, neabatuta si fara preget a tot ce se cere pentru mantuire. Caci, e una si buna: daca vrei sa te mantuiesti, tine-te de lucruri mantuitoare; iar daca nu, treaba ta, numai sa stii ca nu poti lucra si lui Dumnezeu, si lui mamona. Sa ne hotaram, asadar, fratilor, sa mergem hotarati pe calea mantuirii, fara sa ne inclinam nici la stanga, nici la dreapta. 

Sa respingem impartirea sufleteasca si sa ne indreptam picioarele schiopatatoare! 

Ce veti spune despre un bolnav care zace intr-un spital bun, este supravegheat de un medic bun, primeste medicamente potrivite exact pentru boala lui, dar le dispretuieste pe toate: nu-l ascuta pe medic si nu ia medicamentele? Ce veti spune, de asemeni, despre cel ce sta in fata unui izvor curat, simte setea si are posibilitatea, chiar are nevoia sa-si potoleasca setea tocmai de la acel izvor dar, in loc de aceasta, lasa izvorul si fuge la raul cel plin de tina, de taratoare si de murdarie si de acolo bea apa, care nu-i astampara setea ?

Desigur ca nu veti fi de acord nici cu unul, nici cu celalalt. Dar oare nu asupra noastra insine vom proclama aceasta condamnare daca, avand la dispozitie toate mijloacele mantuitoare, nu ne vom folosi de ele cum se cuvine ? Si nu noua ni se va adresa, oare, mustrarea lui Dumnezeu: "Pe mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ier. 2, 13). Asadar, fratilor, sa-I multumim Domnului, ca, in marea Sa milostivire, Si-a apropiat de noi atat de mult mantuirea Sa. Dar sa punem si noi umarul! Calea mantuirii ne-a fost aratata si lamurita. Ea se afla in fata noastra. Dar, cu toate acestea, nu ne vom mantui daca nu o vom parcurge !

Am spus: afla si pastreaza invatatura credintei si, primind putere de la Sfintele Taine, mergi pe calea poruncilor, sub calauzirea pastorilor. Cunoasterea credintei si a poruncilor, Sfintele Taine cu toate ierurgiile si cu indrumarea preotilor alcatuiesc impreuna calea mantuitoare, care se afla in afara noastra. in ce se afla intreaga lucrare a mantuirii ? in urmarea acestei cai. Haideti deci s-o urmam! "Iata acum vreme potrivita, iata acum ziua mantuirii" (II Cor. 6, 2). Amin.

In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita demult intr-un vechi pateric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea. 

Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului sau de viata si intrebandu-se daca poate sau nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes.

Pustnicul statea cu capul plecat. Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. in timp ce se omora astfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: "De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale.

 Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fiii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte!".

Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale. Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia se auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: "Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii"; "Acesta - al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita"; "Acesta - al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei"; "Iar acesta - al betiei, al necurateniei, al lenevirii) al infidelitatii dintre soti" si asa mai departe. 

Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundan-du-i la fund. Batranul exclama ingrozit: "Doamne! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire?", ingerul ii raspunse: "Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !".

Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. 

Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respingeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea pra-pastiei, dand ajutor, cu grija, fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: "Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? 

Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta".

Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. 

Aici ii intampinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intre-mandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa priveasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri - la fel faceau toti cei ce intrau acolo.

Batranul isi plimba ochii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavi-lire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.

Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca. 

Rareori vreun drumet isi vedea calea in perma nenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o pra pastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita fiarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni!

Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau ras pandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele ni puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici ur fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea re pede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri. 

De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea ur dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.

Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sat in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumu sete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot! Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: "Alergati asa ca sa-l luati [premiul]"(I Cor. 9, 24).

Ridicandu-se din nou in picioare, pustnicul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori dir locuri diferite care fugeau navalnic inapoi inspre rau, unii in tacere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca.

 Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare- Doamne, de ce ?" si auzi ca raspuns: "Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu!". Cu acestea, vedenia lua sfarsit.

Ingerul care ii aratase pustnicului vedenia il intreba, in fine: "Ei, te-ai linistit?". Batranul i se inclina pana in pamant. Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina indreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe calatori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. 

Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul
sursa https://www.crestinortodox.ro