CUVÎNTUL AVVEI DOROTEI - DESPRE SMERENIE ŞI ALTE ÎNVĂŢĂTURI FOLOSITOARE DE SUFLET

Pentru smerenie

Un bătrîn a zis „că mai mult decît orice avem trebuinţă de smerenie. 

La tot cuvîntul ce auzim să zicem: Iartă!”

Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvîntul bătrînului. Pentru ce mai întîi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrînare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce se sîrguieşte spre toate, are înfrînare. 

Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. 

Pentru ce n-a zis să avem în primul rînd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele.  Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. 

Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrînare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsîndu-le pe acelea, a zis să avem smerenie înainte de orice?

 Bătrînul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvîrşi fără smerenie.  De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gînd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvîntul ce auzim să zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului. 

Vedeţi, fraţilor, cîtă putere are smerenia?

 Diavolul, însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună.  Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trîndăvia. 

Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete. 

Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! 

Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvîrşit calea mîntuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre Împărăţia Cerurilor; şi precum zicea Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”

Să ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mîntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce sîntem, măcar să ne sîrguim a ne smeri.

 Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru oricît de mică faptă ce o vom săvîrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvîrşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. 

Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfînt bătrîn a lăudat mai mult pe un frate smerit decît pe alţii, zicînd că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. 

  Smerenia este mare, că singură se împotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de dînsa. Nimeni nu se mînie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe cînd smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. 

De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte două patimi care sînt foarte grozave: că ce este mai rău decît a te mînia şi a face şi pe altul să se mînie, precum a zis sfîntul acela. Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mînia, nici a face pe altul să se mînie.

 Adevărul vă spun că cel ce este cîrtitor, de nu se va acoperi mai curînd de darul lui Dumnezeu, puţin cîte puţin îşi iese din minte şi se îndrăceşte, tulburîndu-se şi pre sine şi pre alţii. De aceea, zice că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie, ci mai vîrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.

Sfîntul Antonie, cînd a văzut cursele diavolului întinse pe faţa pămîntului şi oftînd a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. 

Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? 

Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decît smerenia, nimic nu o biruieşte. 

Orice întristare i s-ar întîmpla smeritului, îndată se defăimă şi se osîndeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia.

 Astfel petrecînd fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mînie, nici face pe altul să se mînie.

Drept aceea bine a zis sfîntul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Însă sînt două feluri de smerenie, precum sînt şi două trufii.

 Prima mîndrie este aceea cînd cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urîte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezîndu-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cîte puţin cade în cea de a doua mîndrie: mîndria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvîrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu.

 Am văzut fraţilor, pe cineva odată întru această ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvînt, îl scuipa şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decît pe Zosima şi pe Macarie.”

 Apoi a început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decît pe Vasile şi Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a început a-i defăima zicînd: „Nu ştiu decît numai pe Petru şi pe Pavel.”

 Acestuia i-am zis: „Frate, curînd o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a început să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel?  Nu sînt nici aceştia nimic, afară de Sfînta Treime”, iar mai pe urmă s-a mîndrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrăcit.

 De aceea, sîntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată puterea noastră, să nu primim mîndria cea dintîi. Să ştiţi şi aceasta că este o mîndrie mirenească şi este o mîndrie călugărească. Mîndria mirenească înseamnă a te mîndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decît el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea.  Cînd vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află în mîndria cea lumească. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cîntă bine, că este blînd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de laudă decît cele dintîi, tot ale mîndriei lumeşti sînt. 

Are mîndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirînd şi alte fapte bune ce face.  Şi de nu putem nicidecum să nu ne mîndrim, să ne mîndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este mîndria cea dintîi şi ce este cea de a doua, care este mîndria lumească şi care cea călugărească. 

Deci să venim acum şi la cele două smerenii.
Smerenia cea dintîi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decît tine şi, fără a lungi cuvîntul, cînd cineva se socoate mai prejos decît toţi. Aceasta este cea dintîi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decît altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desăvîrşită smerenie este cînd nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sînt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. 

IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM? ,,
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI.
SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ, 2005

Dialog cu Parintele Proclu Nicau - Despre mantuire

,,Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela nu mai poate să fie aspru; acelui om îi pare rău de toate mărunţişurile, îi pare rău şi de unele mărunţişuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate.,,

 Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viaţă de pocăinţă, în unele dăţi, Duhul Sfânt se lasă simţit pe măsura pocăinţei şi a smereniei; dacă el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt se lasă simţit şi-l ajută pe om să ajungă acolo: eu dorm şi inima mea priveghează.

 Dacă a unit osteneala cu smerenia atunci pe om  îl ajută Duhul Sfânt, dar dacă a unit osteneala lui cu pomenirea de rău, cu cârtirea sau cu tulburarea, atunci Duhul cel Sfânt nu-l ajută. 
Poţi să te rogi ani întregi, că nu te-ajută; doar dacă noi unim smerenia cu osteneala – fie din priveghere, fie din metanii – atunci se lasă simţit Duhul Sfânt.

Pr. Proclu Nicău – Lupta pentru smerenie și pocăință




Parintele Proclu Nicau
,, Lacrimile smereniei si lacrimile nebune ,,

Cand iti arde inima de dorul de Dumnezeu si nu te mai poti opri din plans, lacrimile acelea-s de la Dumnezeu.

Dar, cu toate ca sunt de la Dumnezeu, noi trebuie sa ne smerim: .„Doamne, iarta-ma ca eu sunt pacatos, eu nu sunt vrednic…”


Duhul Sfant mangaie sufletul cand acesta plange in rugaciune.

Cand Duhul cel Sfant atinge inima cuiva, nu se mai poate opri din plans si este un plans mangaietor.

Daca il ai adeseori, Duhul Sfant iti curata inima si vei putea spori.

Asa Duhul Sfant iti va desavarsi smerenia si atunci, chiar de te va lauda toata lumea, nu vei avea nevoie de lauda nimanui.

In timpul acelui plans, nu mai vrei sa te intalnesti cu nimeni ca sa-ti spuna ceva din veacul acesta inselator.

Sunt uneori si bucurii si lacrimi nebune.

Acelea il fac pe om sa se socoteasca ca este cineva.

Numai lacrimile care se varsa din inima, din smerenie, din cainta cuiva, care se crede pe sine cel mai mic si cu tot felul de lipsuri, sarac, si pe toti ii vede mai buni, si de toti ii este mila, si-i arde inima lui de dorul de Dumnezeu, numai acestea sunt de la Duhul Sfant salasluit in inima.

Foarte multa lume se inseala prin duhurile acestea – prin parerea ca el este mai bun ca altii.

Cat timp te lupti cu aceste ganduri (cum ca esti mai bun) vei lua cununa. Stii cand este caderea? Cand te-ai invoit cu ele, cand le-ai acceptat ca fiind adevarate, reale, cand le crezi.

Somnul calugarului sa nu fie gramada

Cand este bine sa fac canonul?

Canonul foarte mult ajuta dupa miezul noptii. Daca la biserica este slujba, utrenie sau priveghere, si eu fac canon in timpul acela, am pierdut.

Si daca dorm, mai tare am pierdut.

Asa-i complet: daca stau la utrenie, si de la utrenie ma duc la chilie, si intre doisprezece si patru dimineata ma nevoiesc.

Pe urma, daca vad ca vine somnul, si nu mai pot, este bine sa ma culc, ca sa se odihneasca cat de putin mintea, pentru ca sa pot judeca si sa pot face si ascultare.

Cel care are somnul cu intrerupere, acela sporeste repede.

Cat timp somnu-i tot gramada, nu poate spori calugarul.

Daca somnu-i gramada, ma trezesc ca mirean. Daca somnu-i impartit, ma scol ca si un calugar.

Daca te-ai culcat si in zece-douazeci de minute te-ai trezit, este ispita.

Nu ingerul lui Dumnezeu te-a trezit, ci diavolul, ca sa te tulburi.

Cat timp ii cineva bolnav cu nervii si are o stare nelinistita, la acea persoana trebuie mai mult pogoramant.

Trebuie sa aiba liniste, nu mai trebuie fortare prea mare; este o vatamare a mintii.

Candva a privegheat si a depasit masura.

Daca cineva si-a facut o masura de priveghere, si-l auzi ca n-a dormit doua nopti la rand – asta-i ispita.

Daca ti-ai facut o masura de priveghere, si vezi ca mintea nu mai judeca bine – nu mai poti deosebi binele de rau – atunci trebuie sa te culci, sa te odihnesti.

Sa avem mila de toti, chiar si de eretici

Duhul cel Sfant in multe feluri il trezeste pe suflet. Sunt unele vedenii sau visuri care se repeta si de trei ori pe noapte, dar si diavolul poate sa faca treaba asta.

Sau cand te rogi la Dumnezeu sa-ti descopere ceva, atunci Duhul Sfant iti poate descoperi.

Si ceea ce vezi prima oara vezi si a doua oara si a treia oara la fel, si atunci ai lacrimi de umilinta si multa smerenie.

Niciodata de cand ma stiu calugar si nici acum, nu am avut curajul sa-i cer si nu i-am cerut lui Dumnezeu nimic!

Sporul nostru este asa: toti care s-au trezit cu sufletul, n-au altceva de facut decat sa planga, si numai prin plans vom capata mila lui Dumnezeu. Alta cale nu mai este, caci omul cand plange si suspina din inima, atunci toate duhurile, toate ispitele se retrag, si atunci are o minte care intelege sanatos.

Dar cat timp sunt impietrit, nu pot deosebi binele de rau. Foarte mult ajuta lacrimile care ies din inima cu multa smerenie, cu multa cainta.

Un sfant parinte spune asa: „Striga la Dumnezeu prin fapte bune“.

Iar cand vezi ca nu poti face nicio fapta buna, foarte mult ajuta sa inmultim smerenia.

Sa vedem pe toti mai buni, sa avem mila de toti, chiar si de eretici

Sa ne rugam la Dumnezeu: „Doamne, lumineaza-le mintea, sa se intoarca la Adevar“, pentru ca Duhul Sfant si pe ei ii va primi, daca se vor smeri. Ei au patima asta: se incred in ei, nu in Dumnezeu, si n-au evlavie la sfinti.

Duhul cel Sfant s-a salasluit in inimile tuturor mucenicilor care au cautat sa biruie patimile trupesti si sufletesti si sa slujeasca Bunului Dumnezeu.

Iar sectele si chiar credinciosii care se incred in ei insisi, sau se cred ceva, sau cred ca sunt mai buni ca altii, sunt de plans. Doamne, fereste!

Un sfant avea o smochina si se ruga plangand: „Doamne, nu ma lasa, ca ma lupta gandul sa mananc smochina aceea” – el se lupta ca sa poata birui acel gand.

Bunul Dumnezeu celor ce se lupta cu acele mici, le va da puteri sa se lupte si cu cele mari. Cei care nu se pazesc de cele mici, fara sa vrea cad in cele mari.

Foarte mult ajuta marturisirea si cainta.

Pentru sectari este bine sa ne rugam, dar nu la Sfanta Liturghie. Rugaciunea pentru aproapele este ca o milostenie duhovniceasca.
Ras si gluma sau asprime?

Cum se tanguieste inima dupa Dumnezeu?

Daca ai simtit inima – si numai asa o poti simti: daca duci o viata de pocainta si-ti pare rau – doresti mantuirea.

Atunci Duhul Sfant te indeamna sa zici „Doamne Iisuse…“, si asculti cu urechea sufletului si-l pui pe gand, care iese din inima, sa zica „Doamne Iisuse…“. Atunci vei capata rugaciunea asta a inimii.

Daca rad si glumesc, pierd!

Sa fiu aspru cu mine, sa ma inchid.

Calea de mijloc. Unele dati, mai bine sa pierd, numai sa nu jignesc pe aproapele.

Dar nici prea multa gluma, pentru ca atunci pierd in partea cealalta”.

Parintele Proclu Nicau, “Lupta pentru smerenie si pocainta”, Editura Agaton, Fagaras, 2010

Sfantul Ignatie Briancianinov - Dumnezeu ajuta omului in necazuri

 Sfântul Macarie cel Mare spune că, din negrăita bunătate a lui Dumnezeu, ce se pogoară neputinţei omeneşti, se întâlnesc suflete ce s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc, pline de mângâiere cerească şi care se desfată de lucrarea în ei a Sfântului Duh şi, totodată, rămân, din pricină că nu au cercare, într-o stare ca de copilărie, într-o stare foarte neîndestulătoare faţă de starea pe care o cere şi o aduce adevărata nevoinţă

  Invăţaţi de Dumnezeiasca Scriptură şi de scrierile Sfinţilor Părinţi, credem şi mărturisim că harul dumnezeiesc lucrează acum ca şi mai înainte în Biserica Ortodoxă, în ciuda faptului că se află puţine vase vrednice de el.

 El îi umbreşte pe acei nevoitori ai lui Dumnezeu care îi plac lui. Cei care spun că în ziua de azi este cu neputinţă creştinului să devină părtaş al Sfântului Duh contrazic Sfânta Scriptură şi pricinuiesc sufletelor lor cea mai mare vătămare cu putinţă, precum minunat arată Preacuviosul Macarie cel Mare.

 Aceştia, neîntrezărind în creştinism nici un ţel deosebit de înalt, necunoscând acest ţel, nu se străduiesc şi nici măcar nu se gândesc să-l atingă: mulţumindu-se doar cu împlinirea exterioară a câtorva fapte bune, se lipsesc singuri de desăvârşirea creştină. 

Ceea ce e mai rău este că ei, fiind mulţumiţi cu starea lor şi socotindu-se, din pricina purtării lor exterioare, urcaţi pe culmea vieţuirii duhovniceşti, nu numai că nu pot avea smerenie, sărăcie duhovnicească şi străpungere a inimii, ci cad şi în părere de sine, în înălţare de sine, în amăgire de sine, în înşelare şi nu se mai îngrijesc câtuşi de puţin de sporirea cea adevărată. 

Dimpotrivă, cei care cred în existenţa desăvârşirii creştine năzuiesc către ea cu toată osârdia, purced la o nevoinţă neşovăielnică, pentru a o atinge.
 Concepţia nerătăcită despre desăvârşirea creştină îi păzeşte de trufie: prin rugăciune, ei stau întru uimire şi plâns înaintea intrării zăvorâte în această cămară duhovnicească. 

Ajungând prin Evanghelie să se vadă pe sine în lumina cea adevărată, ei cugetă despre sine cu smerenie, cu umilinţă: se recunosc ca robi netrebnici, care nu au împlinit rostul aflat şi dinainte hotărât de Răscumpărătorul pentru oamenii pe care i-a răscumpărat.

 Omul imprastiat este de obicei nestatornic: simtirile inimii lui sunt lipsite de adancime si putere, si drept aceea, sunt nestatornice si neindelungate.

Precum fluturele zboara din floare in floare, asa si omul imprastiat trece de la o desfatare pamanteasca la alta, de la o grija desarta la alta.

Omul imprastiat e strain de iubirea de aproapele: el priveste cu nepasare la suferintele oamenilor si lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat.

Necazurile lucreaza cu putere asupra celui imprastiat, tocmai fiindca acesta nu le asteapta. El asteapta doar bucurii.

Daca necazul este puternic, insa degrab trecator, omul imprastiat il uita repede in zarva desfatarilor. Ne­cazul indelungat il striveste.

Imprastierea insasi il pedepseste pe cel dedat ei: cu vremea il plictiseste si el, intrucat nu si-a agonisit nici un fel de cunostinte si intipariri sufletesti temeinice, se lasa prada unei trandavii chinuitoare, fara sfarsit.

Imprastierea, care este atat de vatamatoare indeob­ste, este deosebit de vatamatoare in lucrarea lui Dum­nezeu, in lucrarea mantuirii, care cere priveghere si luare aminte statornice, incordate.

Privegheati si rugati-va, ca sa nu intrati in ispita (Mt. XXV, 41), graieste Domnul catre ucenicii Sai.

Tuturor zic: Privegheati (Mc. XIII; 37), a vestit El la toata crestinatatea – prin urmare si celei a vremurilor noastre.

Cel ce duce viata imprastiata se impotriveste nemij­locit, prin viata sa, poruncii Domnului Iisus Hristos.

Toti sfintii au fugit cu osardie de imprastiere. Ei se adunau in sine neincetat sau cel putin, cat de des puteau, luand aminte la miscarile inimii si mintii si dandu-le indreptare potrivita cu poruncile Evangheliei.

Obisnuinta luarii aminte la sine il pazeste pe om de imprastiere chiar si atunci cand el se afla inconjurat din toate partile de zarva si pricini de raspandire. Cel cu luare aminte la sineramane insingurat, singur cu sine, chiar si in mijlocul multimii.

Afland prin cercare folosul luarii aminte si vatama­rea adusa de imprastiere, oarecare dintre Parintii cei mari a spus: „Fara sa priveghem cu deadinsul asupra noastra nu putem spori in nici o fapta buna”.

Este un lucru lipsit de judecata sa ne petrecem scur­ta viata pamanteasca, data noua pentru pregatirea de vesnicie, doar in indeletniciri pamantesti, in placeri nimicnice, in nenumarate pofte si dorinte neimplinite, alergand fara seriozitate de la o desfatare a simturilor la alta, uitand sau amintindu-ne rareori si superficial de vesnicia cea mareata si totodata infricosata, de care nu vom putea fugi.

Lucrarile lui Dumnezeu – e un lucru invederat – tre­buie sa fie cercetate cu cea mai mare evlavie si luare aminte, altminteri omul nu le va putea nici cerceta, nici cunoaste.

Lucrarea cea mare a lui Dumnezeu – zidirea omului, iar dupa aceea, dupa caderea lui, innoirea prin rascumparare – trebuie cunoscuta in amanunt fiecarui cres­tin; fara aceasta cunoastere el nu poate sti si implini datoriile crestinesti. Cunoasterea marii lucrari a lui Dumnezeu nu poate fi dobandita de catre cel imprastiat!

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafara, ci mai vartos celui launtric: ele cuprind toate gandurile si simtamintele omului, pana si cele mai subtiri miscari ale lui. A pazi aceste porunci este cu neputinta fara priveghere statornica si adanca luare aminte.Privegherea si luarea aminte nu sunt cu putinta pentru cel ce duce viata imprastiata.

Pacatul si cel ce foloseste pacatul, diavolul, se furi­seaza pe nesimtite in minte si in inima. Omul este dator sa stea necontenit de straja impotriva vrajmasilor sai nevazuti.
Cum va sta la aceasta straja, daca este dedat imprastierii?

Omul imprastiat se aseamana unei case fara usi si fara zavoare: nici o comoara nu poate fi pazita intr-o astfel de casa; ea e deschisa pentru hoti, talhari si des­franate.

Viata imprastiata, plina de griji lumesti, ii aduce omu­lui slabanogire, la fel ca imbuibarea cu mancare si bautura (Lc. XXI, 34).

 Un asemenea om este tintuit de pamant, e prins numai cu cele vremelnice si desarte; slu­jirea lui Dumnezeu devine pentru cel imprastiat un lucru de mana a doua; insusi gandul la aceasta slujire e pentru el salbatic, plin de intuneric, nesuferit de apasator.

Viata cu luare aminte slabeste lucrarea simturilor trupesti asupra omului – ascute, intareste, educa lu­crarea simturilor sufletesti. Dimpotriva, imprastierea adoarme simturile sufletesti: ea se hraneste prin lucrarea necontenita a simturilor trupesti.

In zadar spun cei imprastiati ca viata imprastiata este un lucru nevinovat! Prin aceasta, ei isi dau in vi­leag rautatea bolii de care sunt cuprinsi. Boala lor este atat de mare, toceste atat de mult simturile sufletului, ca sufletul bolnav de ea nici macar nu simte starea sa jalnica.

Cei ce voiesc a deprinde luarea aminte, sunt datori a se infrana de la orice indeletnicire desarta.Amin”.

din ,,Experinte ascetice,, 

Sfantul Ignatie Briancianinov, Editura Sofia, 2009 

Mărturii și învataturi Sf. Arsenie Boca - 8 ore lectură - 2 cărți - audi...

Parintele Arsenie Boca 

Despre adevărata smerenie

Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit.
Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit ci îşi cere iertare. 

Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră.
Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră.

 Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. 

Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi.

Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. 
Căci pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească.

Despre clevetire

Când cineva începe să clevetească pe fratele său de faţă cu tine arată-te posomorât la faţă. Dacă faci aşa, te păzeşti de clevetire şi în faţa lui Dumnezeu şi a clevetitorului. 

,,În acea zi în care deschizi gura ta ca să acuzi pe cineva, socoteşte-te mort în faţa lui Dumnezeu şi toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar părea că pe bună dreptate şi ca să zideşti, te-a îndemnat gândul să vorbeşti,,

 În ziua în care eşti necăjit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios să se stăpânească la bine şi la rău, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic să te socoteşti pe tine în ziua aceea şi să te simţi ca un pătimitor pentru Hristos şi ca unul care s-a învrednicit ca să-L mărturisească.

Despre milostenie 

Când dai ceva, celui care are nevoie, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul tău şi cu vorba fă-l să-şi uite necazul. 
Şi dacă faci aşa, bucuria este mai mare în mintea lui decât darul tău şi decât nevoia trupului. Amin.

Războiul duhovnicesc 

Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite.
 Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:

"Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta." Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia.
El are legi după care trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice credinţa dintre Sfinţi: "Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască".


Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.
Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. 
Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. 
Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Lupte după lege

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. 
Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură.
De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.
 Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. 

Şi începe aşa: Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală.
 Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie.
 Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând. 

 Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii.
Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. 
Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala.
 Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire. 
Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. 

Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? 
Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.
 Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. 

Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege. Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: "momeala aruncată de Satana".

 Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi". 

Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau "puii de drac", după cum îi numeşte Sfântul Maxim. 

Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. 
Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. 
De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. 

De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este". 
Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

Parintele Arsenie Boca ,,CARAREA IMPARATIEI,, Editura Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului
http://www.libris.ro/cararea-imparatiei-arsenie-boca-EOA973-00000-001--p318565.html