Dialog cu Parintele Proclu Nicau - Despre mantuire

,,Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela nu mai poate să fie aspru; acelui om îi pare rău de toate mărunţişurile, îi pare rău şi de unele mărunţişuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate.,,

 Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viaţă de pocăinţă, în unele dăţi, Duhul Sfânt se lasă simţit pe măsura pocăinţei şi a smereniei; dacă el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul cel Sfânt se lasă simţit şi-l ajută pe om să ajungă acolo: eu dorm şi inima mea priveghează.

 Dacă a unit osteneala cu smerenia atunci pe om  îl ajută Duhul Sfânt, dar dacă a unit osteneala lui cu pomenirea de rău, cu cârtirea sau cu tulburarea, atunci Duhul cel Sfânt nu-l ajută. 
Poţi să te rogi ani întregi, că nu te-ajută; doar dacă noi unim smerenia cu osteneala – fie din priveghere, fie din metanii – atunci se lasă simţit Duhul Sfânt.

Pr. Proclu Nicău – Lupta pentru smerenie și pocăință




Parintele Proclu Nicau
,, Lacrimile smereniei si lacrimile nebune ,,

Cand iti arde inima de dorul de Dumnezeu si nu te mai poti opri din plans, lacrimile acelea-s de la Dumnezeu.

Dar, cu toate ca sunt de la Dumnezeu, noi trebuie sa ne smerim: .„Doamne, iarta-ma ca eu sunt pacatos, eu nu sunt vrednic…”


Duhul Sfant mangaie sufletul cand acesta plange in rugaciune.

Cand Duhul cel Sfant atinge inima cuiva, nu se mai poate opri din plans si este un plans mangaietor.

Daca il ai adeseori, Duhul Sfant iti curata inima si vei putea spori.

Asa Duhul Sfant iti va desavarsi smerenia si atunci, chiar de te va lauda toata lumea, nu vei avea nevoie de lauda nimanui.

In timpul acelui plans, nu mai vrei sa te intalnesti cu nimeni ca sa-ti spuna ceva din veacul acesta inselator.

Sunt uneori si bucurii si lacrimi nebune.

Acelea il fac pe om sa se socoteasca ca este cineva.

Numai lacrimile care se varsa din inima, din smerenie, din cainta cuiva, care se crede pe sine cel mai mic si cu tot felul de lipsuri, sarac, si pe toti ii vede mai buni, si de toti ii este mila, si-i arde inima lui de dorul de Dumnezeu, numai acestea sunt de la Duhul Sfant salasluit in inima.

Foarte multa lume se inseala prin duhurile acestea – prin parerea ca el este mai bun ca altii.

Cat timp te lupti cu aceste ganduri (cum ca esti mai bun) vei lua cununa. Stii cand este caderea? Cand te-ai invoit cu ele, cand le-ai acceptat ca fiind adevarate, reale, cand le crezi.

Somnul calugarului sa nu fie gramada

Cand este bine sa fac canonul?

Canonul foarte mult ajuta dupa miezul noptii. Daca la biserica este slujba, utrenie sau priveghere, si eu fac canon in timpul acela, am pierdut.

Si daca dorm, mai tare am pierdut.

Asa-i complet: daca stau la utrenie, si de la utrenie ma duc la chilie, si intre doisprezece si patru dimineata ma nevoiesc.

Pe urma, daca vad ca vine somnul, si nu mai pot, este bine sa ma culc, ca sa se odihneasca cat de putin mintea, pentru ca sa pot judeca si sa pot face si ascultare.

Cel care are somnul cu intrerupere, acela sporeste repede.

Cat timp somnu-i tot gramada, nu poate spori calugarul.

Daca somnu-i gramada, ma trezesc ca mirean. Daca somnu-i impartit, ma scol ca si un calugar.

Daca te-ai culcat si in zece-douazeci de minute te-ai trezit, este ispita.

Nu ingerul lui Dumnezeu te-a trezit, ci diavolul, ca sa te tulburi.

Cat timp ii cineva bolnav cu nervii si are o stare nelinistita, la acea persoana trebuie mai mult pogoramant.

Trebuie sa aiba liniste, nu mai trebuie fortare prea mare; este o vatamare a mintii.

Candva a privegheat si a depasit masura.

Daca cineva si-a facut o masura de priveghere, si-l auzi ca n-a dormit doua nopti la rand – asta-i ispita.

Daca ti-ai facut o masura de priveghere, si vezi ca mintea nu mai judeca bine – nu mai poti deosebi binele de rau – atunci trebuie sa te culci, sa te odihnesti.

Sa avem mila de toti, chiar si de eretici

Duhul cel Sfant in multe feluri il trezeste pe suflet. Sunt unele vedenii sau visuri care se repeta si de trei ori pe noapte, dar si diavolul poate sa faca treaba asta.

Sau cand te rogi la Dumnezeu sa-ti descopere ceva, atunci Duhul Sfant iti poate descoperi.

Si ceea ce vezi prima oara vezi si a doua oara si a treia oara la fel, si atunci ai lacrimi de umilinta si multa smerenie.

Niciodata de cand ma stiu calugar si nici acum, nu am avut curajul sa-i cer si nu i-am cerut lui Dumnezeu nimic!

Sporul nostru este asa: toti care s-au trezit cu sufletul, n-au altceva de facut decat sa planga, si numai prin plans vom capata mila lui Dumnezeu. Alta cale nu mai este, caci omul cand plange si suspina din inima, atunci toate duhurile, toate ispitele se retrag, si atunci are o minte care intelege sanatos.

Dar cat timp sunt impietrit, nu pot deosebi binele de rau. Foarte mult ajuta lacrimile care ies din inima cu multa smerenie, cu multa cainta.

Un sfant parinte spune asa: „Striga la Dumnezeu prin fapte bune“.

Iar cand vezi ca nu poti face nicio fapta buna, foarte mult ajuta sa inmultim smerenia.

Sa vedem pe toti mai buni, sa avem mila de toti, chiar si de eretici

Sa ne rugam la Dumnezeu: „Doamne, lumineaza-le mintea, sa se intoarca la Adevar“, pentru ca Duhul Sfant si pe ei ii va primi, daca se vor smeri. Ei au patima asta: se incred in ei, nu in Dumnezeu, si n-au evlavie la sfinti.

Duhul cel Sfant s-a salasluit in inimile tuturor mucenicilor care au cautat sa biruie patimile trupesti si sufletesti si sa slujeasca Bunului Dumnezeu.

Iar sectele si chiar credinciosii care se incred in ei insisi, sau se cred ceva, sau cred ca sunt mai buni ca altii, sunt de plans. Doamne, fereste!

Un sfant avea o smochina si se ruga plangand: „Doamne, nu ma lasa, ca ma lupta gandul sa mananc smochina aceea” – el se lupta ca sa poata birui acel gand.

Bunul Dumnezeu celor ce se lupta cu acele mici, le va da puteri sa se lupte si cu cele mari. Cei care nu se pazesc de cele mici, fara sa vrea cad in cele mari.

Foarte mult ajuta marturisirea si cainta.

Pentru sectari este bine sa ne rugam, dar nu la Sfanta Liturghie. Rugaciunea pentru aproapele este ca o milostenie duhovniceasca.
Ras si gluma sau asprime?

Cum se tanguieste inima dupa Dumnezeu?

Daca ai simtit inima – si numai asa o poti simti: daca duci o viata de pocainta si-ti pare rau – doresti mantuirea.

Atunci Duhul Sfant te indeamna sa zici „Doamne Iisuse…“, si asculti cu urechea sufletului si-l pui pe gand, care iese din inima, sa zica „Doamne Iisuse…“. Atunci vei capata rugaciunea asta a inimii.

Daca rad si glumesc, pierd!

Sa fiu aspru cu mine, sa ma inchid.

Calea de mijloc. Unele dati, mai bine sa pierd, numai sa nu jignesc pe aproapele.

Dar nici prea multa gluma, pentru ca atunci pierd in partea cealalta”.

Parintele Proclu Nicau, “Lupta pentru smerenie si pocainta”, Editura Agaton, Fagaras, 2010

Sfantul Ignatie Briancianinov - Dumnezeu ajuta omului in necazuri

 Sfântul Macarie cel Mare spune că, din negrăita bunătate a lui Dumnezeu, ce se pogoară neputinţei omeneşti, se întâlnesc suflete ce s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc, pline de mângâiere cerească şi care se desfată de lucrarea în ei a Sfântului Duh şi, totodată, rămân, din pricină că nu au cercare, într-o stare ca de copilărie, într-o stare foarte neîndestulătoare faţă de starea pe care o cere şi o aduce adevărata nevoinţă

  Invăţaţi de Dumnezeiasca Scriptură şi de scrierile Sfinţilor Părinţi, credem şi mărturisim că harul dumnezeiesc lucrează acum ca şi mai înainte în Biserica Ortodoxă, în ciuda faptului că se află puţine vase vrednice de el.

 El îi umbreşte pe acei nevoitori ai lui Dumnezeu care îi plac lui. Cei care spun că în ziua de azi este cu neputinţă creştinului să devină părtaş al Sfântului Duh contrazic Sfânta Scriptură şi pricinuiesc sufletelor lor cea mai mare vătămare cu putinţă, precum minunat arată Preacuviosul Macarie cel Mare.

 Aceştia, neîntrezărind în creştinism nici un ţel deosebit de înalt, necunoscând acest ţel, nu se străduiesc şi nici măcar nu se gândesc să-l atingă: mulţumindu-se doar cu împlinirea exterioară a câtorva fapte bune, se lipsesc singuri de desăvârşirea creştină. 

Ceea ce e mai rău este că ei, fiind mulţumiţi cu starea lor şi socotindu-se, din pricina purtării lor exterioare, urcaţi pe culmea vieţuirii duhovniceşti, nu numai că nu pot avea smerenie, sărăcie duhovnicească şi străpungere a inimii, ci cad şi în părere de sine, în înălţare de sine, în amăgire de sine, în înşelare şi nu se mai îngrijesc câtuşi de puţin de sporirea cea adevărată. 

Dimpotrivă, cei care cred în existenţa desăvârşirii creştine năzuiesc către ea cu toată osârdia, purced la o nevoinţă neşovăielnică, pentru a o atinge.
 Concepţia nerătăcită despre desăvârşirea creştină îi păzeşte de trufie: prin rugăciune, ei stau întru uimire şi plâns înaintea intrării zăvorâte în această cămară duhovnicească. 

Ajungând prin Evanghelie să se vadă pe sine în lumina cea adevărată, ei cugetă despre sine cu smerenie, cu umilinţă: se recunosc ca robi netrebnici, care nu au împlinit rostul aflat şi dinainte hotărât de Răscumpărătorul pentru oamenii pe care i-a răscumpărat.

 Omul imprastiat este de obicei nestatornic: simtirile inimii lui sunt lipsite de adancime si putere, si drept aceea, sunt nestatornice si neindelungate.

Precum fluturele zboara din floare in floare, asa si omul imprastiat trece de la o desfatare pamanteasca la alta, de la o grija desarta la alta.

Omul imprastiat e strain de iubirea de aproapele: el priveste cu nepasare la suferintele oamenilor si lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat.

Necazurile lucreaza cu putere asupra celui imprastiat, tocmai fiindca acesta nu le asteapta. El asteapta doar bucurii.

Daca necazul este puternic, insa degrab trecator, omul imprastiat il uita repede in zarva desfatarilor. Ne­cazul indelungat il striveste.

Imprastierea insasi il pedepseste pe cel dedat ei: cu vremea il plictiseste si el, intrucat nu si-a agonisit nici un fel de cunostinte si intipariri sufletesti temeinice, se lasa prada unei trandavii chinuitoare, fara sfarsit.

Imprastierea, care este atat de vatamatoare indeob­ste, este deosebit de vatamatoare in lucrarea lui Dum­nezeu, in lucrarea mantuirii, care cere priveghere si luare aminte statornice, incordate.

Privegheati si rugati-va, ca sa nu intrati in ispita (Mt. XXV, 41), graieste Domnul catre ucenicii Sai.

Tuturor zic: Privegheati (Mc. XIII; 37), a vestit El la toata crestinatatea – prin urmare si celei a vremurilor noastre.

Cel ce duce viata imprastiata se impotriveste nemij­locit, prin viata sa, poruncii Domnului Iisus Hristos.

Toti sfintii au fugit cu osardie de imprastiere. Ei se adunau in sine neincetat sau cel putin, cat de des puteau, luand aminte la miscarile inimii si mintii si dandu-le indreptare potrivita cu poruncile Evangheliei.

Obisnuinta luarii aminte la sine il pazeste pe om de imprastiere chiar si atunci cand el se afla inconjurat din toate partile de zarva si pricini de raspandire. Cel cu luare aminte la sineramane insingurat, singur cu sine, chiar si in mijlocul multimii.

Afland prin cercare folosul luarii aminte si vatama­rea adusa de imprastiere, oarecare dintre Parintii cei mari a spus: „Fara sa priveghem cu deadinsul asupra noastra nu putem spori in nici o fapta buna”.

Este un lucru lipsit de judecata sa ne petrecem scur­ta viata pamanteasca, data noua pentru pregatirea de vesnicie, doar in indeletniciri pamantesti, in placeri nimicnice, in nenumarate pofte si dorinte neimplinite, alergand fara seriozitate de la o desfatare a simturilor la alta, uitand sau amintindu-ne rareori si superficial de vesnicia cea mareata si totodata infricosata, de care nu vom putea fugi.

Lucrarile lui Dumnezeu – e un lucru invederat – tre­buie sa fie cercetate cu cea mai mare evlavie si luare aminte, altminteri omul nu le va putea nici cerceta, nici cunoaste.

Lucrarea cea mare a lui Dumnezeu – zidirea omului, iar dupa aceea, dupa caderea lui, innoirea prin rascumparare – trebuie cunoscuta in amanunt fiecarui cres­tin; fara aceasta cunoastere el nu poate sti si implini datoriile crestinesti. Cunoasterea marii lucrari a lui Dumnezeu nu poate fi dobandita de catre cel imprastiat!

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafara, ci mai vartos celui launtric: ele cuprind toate gandurile si simtamintele omului, pana si cele mai subtiri miscari ale lui. A pazi aceste porunci este cu neputinta fara priveghere statornica si adanca luare aminte.Privegherea si luarea aminte nu sunt cu putinta pentru cel ce duce viata imprastiata.

Pacatul si cel ce foloseste pacatul, diavolul, se furi­seaza pe nesimtite in minte si in inima. Omul este dator sa stea necontenit de straja impotriva vrajmasilor sai nevazuti.
Cum va sta la aceasta straja, daca este dedat imprastierii?

Omul imprastiat se aseamana unei case fara usi si fara zavoare: nici o comoara nu poate fi pazita intr-o astfel de casa; ea e deschisa pentru hoti, talhari si des­franate.

Viata imprastiata, plina de griji lumesti, ii aduce omu­lui slabanogire, la fel ca imbuibarea cu mancare si bautura (Lc. XXI, 34).

 Un asemenea om este tintuit de pamant, e prins numai cu cele vremelnice si desarte; slu­jirea lui Dumnezeu devine pentru cel imprastiat un lucru de mana a doua; insusi gandul la aceasta slujire e pentru el salbatic, plin de intuneric, nesuferit de apasator.

Viata cu luare aminte slabeste lucrarea simturilor trupesti asupra omului – ascute, intareste, educa lu­crarea simturilor sufletesti. Dimpotriva, imprastierea adoarme simturile sufletesti: ea se hraneste prin lucrarea necontenita a simturilor trupesti.

In zadar spun cei imprastiati ca viata imprastiata este un lucru nevinovat! Prin aceasta, ei isi dau in vi­leag rautatea bolii de care sunt cuprinsi. Boala lor este atat de mare, toceste atat de mult simturile sufletului, ca sufletul bolnav de ea nici macar nu simte starea sa jalnica.

Cei ce voiesc a deprinde luarea aminte, sunt datori a se infrana de la orice indeletnicire desarta.Amin”.

din ,,Experinte ascetice,, 

Sfantul Ignatie Briancianinov, Editura Sofia, 2009 

Mărturii și învataturi Sf. Arsenie Boca - 8 ore lectură - 2 cărți - audi...

Parintele Arsenie Boca 

Despre adevărata smerenie

Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit.
Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit ci îşi cere iertare. 

Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră.
Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră.

 Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. 

Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi.

Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. 
Căci pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească.

Despre clevetire

Când cineva începe să clevetească pe fratele său de faţă cu tine arată-te posomorât la faţă. Dacă faci aşa, te păzeşti de clevetire şi în faţa lui Dumnezeu şi a clevetitorului. 

,,În acea zi în care deschizi gura ta ca să acuzi pe cineva, socoteşte-te mort în faţa lui Dumnezeu şi toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar părea că pe bună dreptate şi ca să zideşti, te-a îndemnat gândul să vorbeşti,,

 În ziua în care eşti necăjit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios să se stăpânească la bine şi la rău, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic să te socoteşti pe tine în ziua aceea şi să te simţi ca un pătimitor pentru Hristos şi ca unul care s-a învrednicit ca să-L mărturisească.

Despre milostenie 

Când dai ceva, celui care are nevoie, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul tău şi cu vorba fă-l să-şi uite necazul. 
Şi dacă faci aşa, bucuria este mai mare în mintea lui decât darul tău şi decât nevoia trupului. Amin.

Războiul duhovnicesc 

Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite.
 Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:

"Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta." Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia.
El are legi după care trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice credinţa dintre Sfinţi: "Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască".


Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.
Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. 
Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. 
Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Lupte după lege

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. 
Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură.
De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.
 Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. 

Şi începe aşa: Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală.
 Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie.
 Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând. 

 Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii.
Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. 
Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala.
 Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire. 
Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. 

Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? 
Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.
 Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. 

Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege. Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: "momeala aruncată de Satana".

 Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi". 

Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau "puii de drac", după cum îi numeşte Sfântul Maxim. 

Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. 
Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. 
De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. 

De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este". 
Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

Parintele Arsenie Boca ,,CARAREA IMPARATIEI,, Editura Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului
http://www.libris.ro/cararea-imparatiei-arsenie-boca-EOA973-00000-001--p318565.html

Viata Preacuvioasei  Parascheva

 Dupa cum ne incredinteaza Sfantul mitropolit Varlaam, in cartea romaneasca de invatatura (1643), Sfanta Parascheva a primit numele de la ziua in care s-a nascut; aceasta este ziua de vineri: i-au pusu-i numele de Peatcaa, asa se cheama vinerea sarbeste Piatok, iara greceste, Paraschevi, iara romaneste, vineri. Revenind la ceea ce spuneai ca ti-a scris pe Facebook colega ta despre Sfanta Vineri, trebuie sa-ti spun ca este adevarat faptul ca si Ion Creanga, marele povestitor, aminteste in scrierile sale, mai ales in povestile sale, de Sfanta Vineri, prezentand-o ca pe o batrana inteleapta. Dar Sfanta Vineri a fost o fata tanara si credincioasa, care a devenit sfanta printr-o viata de rugaciune si de totala daruire slujirii lui Dumnezeu; cu aceeasi daruire si-a iubit semenii sai.

Numele ei adevarat - pe care l-a primit la botez, ca oricare crestin - este acesta, Parascheva, dupa numele zilei de Vineri, in limba greaca. Dar ea este cunoscuta si sub numele de Petca, Prapadoamna sau Prepadobna; acest cuvant, din limba rusa, se traduce prin Preacuvioasa. De pilda, in Iasi - langa Biblioteca Centrala Universitara "Mihai Eminescu" - este o biserica numita Prapadoamna, inchinata preacuvioasei maicii noastre Parascheva. Pentru cinstirea deosebita pe care i-au adus-o crestinii ortodocsi din tara noastra si din alte tari unde traiesc ortodocsi, sfintei Parascheva i-au fost inchinate multe paraclise si Biserici, dar si diferite constructii, cum ar fi fantani si izvoare.

Pentru viata ei curata, Dumnezeu a ales-o si a numarat-o printre sfintii bineplacuti Lui. Ai inteles - adauga bunica, pentru a se face inteleasa de nepotul Nicusor - ca este vorba despre 

preacuvioasa maica noastra Parascheva de la Iasi, buna si mult-milostiva ocrotitoarea Moldovei si mult-folositoarea pentru multi dintre fiii acestui neam; ea este deopotriva pazitoare a tuturor celor care au pastrat dreapta credinta, in ciuda tuturor incercarilor care s-au abatut asupra lor.

Preacuvioasa Maica Parascheva este cea care, de-a lungul celor peste 3 secole si jumatate de cand se afla in fosta capitala a Moldovei - fiind adusa de voievodul Vasile Lupu, in 1641, care a construit biserica neasemanata pe care a inchinat-o ocrotirii sfintilor Trei Ierarhi, un minunat chivot in piatra, in care dorea sa aseze racla cu sfintele ei moaste - a ajutat pe multi dintre fiii acestui neam. Din racla ei, au izvorat multe vindecari si intariri sufletesti celor aflati in dificultate; nu mai putin ocrotirea si apararea sfintei s-au vazut atunci cand anumite parti de tara au fost amenintate sau furate, ca si atunci cand intreaga tara s-a aflat in momente de cumpana. De aceea, i-au si dat oamenii numele de mult-folositoare si ajutatoarea celor neccajiti si apasati, cum citim si in icosul al 2-lea: Preacinstita fecioara, catre tine am nazuit, catre tine, care de mai multe ori ai luat pe sfinti si pe inger in ajutor; fii acum si pentru noi grabnic folositoare, ceea ce te-ai invrednicit a intra in camara Mirelui (ceresc), avand candela luminoasa.

- Dar ce inseamna "chivot", bunico?  

- Chivotul este acea cutie speciala, sub forma unei bisericute, care se afla pe sfanta masa din altarul fiecarei Biserici; in ea se pastreaza sfanta impartasanie pentru bolnavi, batrani sau orice impartasire grabnica la orice ora din zi si din noapte.

- Dar racla de care vorbeai?  

- Racla este un fel de sicrias, confectionat din lemn, frumos impodobit cu argint si cu aur; poate fi confectionata si din metal, cum ar fi argintul, si aurita. In ea se pastreaza sfintitele moaste ale unui sfant. De pilda, racla preacuvioasei Parascheva a fost confectionata din lemn, fiind imbracata apoi in argint aurit. Sfintele moaste ale preacuvioasei Parascheva au fost pastrate, de-a lungul timpului, in mai multe racle; chiar si cea in care au fost aduse la Iasi a fost schimbata.

- Am inteles ce inseamna chivot si racla. Dar la ce se refera verbul "a nazui"?

- "A nazui" inseamna a tinde spre ceva, poate insemna si a-ti pune nadejdea in cineva sau ceva. Ai inteles si acest din urma cuvant?

- Da, bunico, am inteles si iti multumesc frumos pentru aceste scurte si precise explicatii. Acum n-ai vrea sa-mi povestesti despre viata ei si cum a ajuns sa fie cinstita ca sfanta cuvioasa maica Parascheva, bunica draga? a intrebat-o nepotul, vadit emotionat de cunostintele buncii.

- Am spus ca vreau sa-ti povestesc minunata ei viata, insa tu, pentru a ma asculta cu atentie, va trebui sa faci un efort de rabdare; m-am gandit ca ar fi bine sa-ti povestesc viata si minunile ei in cateva seri la rand. Sa stii ca viata acestei alese sfinte este destul de bogata; de asemenea, istoria minunilor pe care le-a savarsit! I-a replicat bunica.

- Promit, bunica, sa am toata rabdarea pentur a asculta viata sfintei Parascheva, pentru ca vreau sa stiu cat mai multe cu privire la viata si minunile ocrotitoarei Moldovei. Ca sa nu uit, as vrea sa-mi mai promiti ceva: daca voi fi cuminte, ai sa ma duci si pe mine la Iasi, intr-o vacanta, pentru a vizita Biserica "Sfintii Trei Ierarhi" si pentru a ma inchina sfintelor moaste ale preacuvioasei maicii noastre Parascheva?

- Dar sfintele ei moaste nu se mai pastreaza in Biserica "Sfintii Trei Ierarhi", ci in catedrala mitropolitana, inca de acum 127 de ani. Dar despre asta iti voi vorbi mai tarziu.


Viata si minunile Preacuvioasei Parascheva  povestite tinerilor, V.Nichita, Editura Meteorpress

comanda cartea aici http://www.meteorpress.ro/colectii-80-Religie-2.php