Viata Preacuvioasei  Parascheva

 Dupa cum ne incredinteaza Sfantul mitropolit Varlaam, in cartea romaneasca de invatatura (1643), Sfanta Parascheva a primit numele de la ziua in care s-a nascut; aceasta este ziua de vineri: i-au pusu-i numele de Peatcaa, asa se cheama vinerea sarbeste Piatok, iara greceste, Paraschevi, iara romaneste, vineri. Revenind la ceea ce spuneai ca ti-a scris pe Facebook colega ta despre Sfanta Vineri, trebuie sa-ti spun ca este adevarat faptul ca si Ion Creanga, marele povestitor, aminteste in scrierile sale, mai ales in povestile sale, de Sfanta Vineri, prezentand-o ca pe o batrana inteleapta. Dar Sfanta Vineri a fost o fata tanara si credincioasa, care a devenit sfanta printr-o viata de rugaciune si de totala daruire slujirii lui Dumnezeu; cu aceeasi daruire si-a iubit semenii sai.

Numele ei adevarat - pe care l-a primit la botez, ca oricare crestin - este acesta, Parascheva, dupa numele zilei de Vineri, in limba greaca. Dar ea este cunoscuta si sub numele de Petca, Prapadoamna sau Prepadobna; acest cuvant, din limba rusa, se traduce prin Preacuvioasa. De pilda, in Iasi - langa Biblioteca Centrala Universitara "Mihai Eminescu" - este o biserica numita Prapadoamna, inchinata preacuvioasei maicii noastre Parascheva. Pentru cinstirea deosebita pe care i-au adus-o crestinii ortodocsi din tara noastra si din alte tari unde traiesc ortodocsi, sfintei Parascheva i-au fost inchinate multe paraclise si Biserici, dar si diferite constructii, cum ar fi fantani si izvoare.

Pentru viata ei curata, Dumnezeu a ales-o si a numarat-o printre sfintii bineplacuti Lui. Ai inteles - adauga bunica, pentru a se face inteleasa de nepotul Nicusor - ca este vorba despre 

preacuvioasa maica noastra Parascheva de la Iasi, buna si mult-milostiva ocrotitoarea Moldovei si mult-folositoarea pentru multi dintre fiii acestui neam; ea este deopotriva pazitoare a tuturor celor care au pastrat dreapta credinta, in ciuda tuturor incercarilor care s-au abatut asupra lor.

Preacuvioasa Maica Parascheva este cea care, de-a lungul celor peste 3 secole si jumatate de cand se afla in fosta capitala a Moldovei - fiind adusa de voievodul Vasile Lupu, in 1641, care a construit biserica neasemanata pe care a inchinat-o ocrotirii sfintilor Trei Ierarhi, un minunat chivot in piatra, in care dorea sa aseze racla cu sfintele ei moaste - a ajutat pe multi dintre fiii acestui neam. Din racla ei, au izvorat multe vindecari si intariri sufletesti celor aflati in dificultate; nu mai putin ocrotirea si apararea sfintei s-au vazut atunci cand anumite parti de tara au fost amenintate sau furate, ca si atunci cand intreaga tara s-a aflat in momente de cumpana. De aceea, i-au si dat oamenii numele de mult-folositoare si ajutatoarea celor neccajiti si apasati, cum citim si in icosul al 2-lea: Preacinstita fecioara, catre tine am nazuit, catre tine, care de mai multe ori ai luat pe sfinti si pe inger in ajutor; fii acum si pentru noi grabnic folositoare, ceea ce te-ai invrednicit a intra in camara Mirelui (ceresc), avand candela luminoasa.

- Dar ce inseamna "chivot", bunico?  

- Chivotul este acea cutie speciala, sub forma unei bisericute, care se afla pe sfanta masa din altarul fiecarei Biserici; in ea se pastreaza sfanta impartasanie pentru bolnavi, batrani sau orice impartasire grabnica la orice ora din zi si din noapte.

- Dar racla de care vorbeai?  

- Racla este un fel de sicrias, confectionat din lemn, frumos impodobit cu argint si cu aur; poate fi confectionata si din metal, cum ar fi argintul, si aurita. In ea se pastreaza sfintitele moaste ale unui sfant. De pilda, racla preacuvioasei Parascheva a fost confectionata din lemn, fiind imbracata apoi in argint aurit. Sfintele moaste ale preacuvioasei Parascheva au fost pastrate, de-a lungul timpului, in mai multe racle; chiar si cea in care au fost aduse la Iasi a fost schimbata.

- Am inteles ce inseamna chivot si racla. Dar la ce se refera verbul "a nazui"?

- "A nazui" inseamna a tinde spre ceva, poate insemna si a-ti pune nadejdea in cineva sau ceva. Ai inteles si acest din urma cuvant?

- Da, bunico, am inteles si iti multumesc frumos pentru aceste scurte si precise explicatii. Acum n-ai vrea sa-mi povestesti despre viata ei si cum a ajuns sa fie cinstita ca sfanta cuvioasa maica Parascheva, bunica draga? a intrebat-o nepotul, vadit emotionat de cunostintele buncii.

- Am spus ca vreau sa-ti povestesc minunata ei viata, insa tu, pentru a ma asculta cu atentie, va trebui sa faci un efort de rabdare; m-am gandit ca ar fi bine sa-ti povestesc viata si minunile ei in cateva seri la rand. Sa stii ca viata acestei alese sfinte este destul de bogata; de asemenea, istoria minunilor pe care le-a savarsit! I-a replicat bunica.

- Promit, bunica, sa am toata rabdarea pentur a asculta viata sfintei Parascheva, pentru ca vreau sa stiu cat mai multe cu privire la viata si minunile ocrotitoarei Moldovei. Ca sa nu uit, as vrea sa-mi mai promiti ceva: daca voi fi cuminte, ai sa ma duci si pe mine la Iasi, intr-o vacanta, pentru a vizita Biserica "Sfintii Trei Ierarhi" si pentru a ma inchina sfintelor moaste ale preacuvioasei maicii noastre Parascheva?

- Dar sfintele ei moaste nu se mai pastreaza in Biserica "Sfintii Trei Ierarhi", ci in catedrala mitropolitana, inca de acum 127 de ani. Dar despre asta iti voi vorbi mai tarziu.


Viata si minunile Preacuvioasei Parascheva  povestite tinerilor, V.Nichita, Editura Meteorpress

comanda cartea aici http://www.meteorpress.ro/colectii-80-Religie-2.php

Despre Smerenie cu Arhimandritul Pimen Costea

 ''Lipsa smereniei, dovada ca omul e mandru, iar viata duhovniceasca e desarta"


  Puterea vrăjmașului nostru se ascunde în mândrie.

 Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a și căzut.

 Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii. 

Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.” /Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. 

Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/ 

Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei.

  Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei. Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/ a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri.

 Întreaga viață pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. 

Și pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârșita Sa smerenie.

  Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale. 

 Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea.

 Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. 

 Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem.

Astfel se întâmplă și în viața duhovnicească.

 Cu cât voim să ne înălțăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim. 

 Puterea diavolului se află în mândrie

 El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere.

 Înaintea celor adânc smeriți, mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. 

Gheața poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele, atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă.

 Asemenea și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu.

 Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. 

Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul cu binele? /Rom. 12:21/ 

Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!”

Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ 

Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Serafim din Sarov.

Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.” /Mt. 11:29

Osândirea de Sine

 Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. 

Cel ce a iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după osândirea de sine. 

 Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine.

 El se socotește întotdeauna a fi drept. 

 

 Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu toate greșelile sale.

 Cel ce se osândește pe sine, numai pentru aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea. 

Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinței. 

Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice și orânduite.

 Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele

 Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea la temelia vieții duhovnicești. 

Osândirea de sine nu este îndeajuns. 

Ea se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața duhovnicească. 

Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio Debelianov:

Eu mor, și luminos nasc iară suflet osebit, în neorânduială, și noaptea fără milă nimicesc ce ziua-n chip neobosit zidesc. (Cântec negru)

Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să se limpezească.

 Care dintre aceștia va birui? 

Firește că cel ce vădește reaua voință de a tulbura izvorul.

 Aceștia doi, cel care așteaptă limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru.

Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... 

Abia atunci vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” /Mt. 5:8/ 

Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și le întăresc pe cele bune.

 Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu.

 În acest chip vom dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri, cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.

Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010

tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Muntele Athos

Cuviosul Paisie Aghioritul

,,Vom vedea evenimente infricosatoare, se vor da lupte duhovnicesti,,

 Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rau.

 Aceasta este o furtuna si numai nevointa are valoare, pentru ca acum, nu avem vrajmas pe Ali-Pasa, sau pe Hitler, sau pe Musolini,ci pe diavolul.

 De aceea,vom avea si rasplata cereasca.

Fie ca Bunul Dumnezeu sa puna in valoare raul,prefacandu-l in bine.

• Cel care este depărtat de Dumnezeu primeşte înrâurirea diavolească, în timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeşte Harul dumnezeiesc. 

Cine are Harul lui Dumnezeu, i se va mai adăuga. Iar cel ce are puţin şi-l dispreţuieşte, i se va lua şi acesta. 

 Harul lui Dumnezeu lipseşte de la oamenii contemporani, pentru că prin păcat alungă şi puţinul pe care îl au.

 Iar când pleacă Harul dumnezeiesc, atunci toţi diavolii se năpustesc în lăuntrul omului.

• Potrivit cu îndepărtarea lor de Dumnezeu oamenii simt mâhnire şi în această viaţă, iar în cealaltă vor trăi mâhnirea cea veşnică.

 Pentru că încă din viaţa aceasta gustă cineva, într-o oarecare măsură, potrivit cu cât trăieşte el după voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria Raiului. 

Fie că vom trăi o parte a bucuriei Raiului încă de aici şi vom merge şi noi în Rai, fie vom trăi o parte a iadului şi – Doamne fereşte! – vom merge în iad. Raiul este acelaşi lucru cu bunătatea, iar iadul este totuna cu răutatea.

*O, de am intelege lunga rabdare a lui Dumnezeu!

O suta de ani a trebuit  sa treaca pana sa se faca corabia lui Noe.

Oare nu putea Dumnezeu sa faca repede o corabie?

Putea,dar l-a lasat pe Noe sa se osteneasca o suta de ani,ca sa inteleaga si ceilalti si sa se pocaiasca.

 Sa ne rugam lui Dumnezeu sa dea pocainta lumii,ca sa scapam de urgia cea dreapta a Lui.

Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate infrunta altfel decat numai prin pocainta si pazirea poruncilor Lui.

• Chiar dacă suntem răniți, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să continuăm nevoința cu bărbăție. Păstorul Cel Bun va auzi și se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei mușcături de lup sau de câine.

*Trec anii, si ce ani grei sunt!
Nu s-au terminat problemele:cazanul fierbe.

Daca cineva nu este putin intarit,cum va putea oare,infrunta o situatie grea?

Cel care este cu luare-aminte,si ia in serios problema mantuirii sufletului sau,se nevoieste,sporeste,rodeste,se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.

 Bunul Dumnezeu ne da binecuvantarile Sale cele bogate.Sa nu fim nemultumitori si sa-L intaratam,pentru ca vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.Daca nu slavim pe Dumnezeu,atunci El ingaduie sa vina o incercare,ca sa pretuim lucrurile-iar daca le pretuim,atunci Dumnezeu nu ingaduie ca sa se intample.

*Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi in modul cel mai bun,dar trebuie multa rabdare si atentie,pentru ca de multe ori oamenii,grabindu-se sa descalceasca itele,mai mult le incalcesc. Dumnezeu le descalceste cu rabdare.

Aceasta situatie nu va dura mult,Dumnezeu va lua matura..


• Mântuirea omului depinde de secundă, nu de minut. Omul se mântuiește chiar și cu un singur gând smerit, în timp ce, dacă aduce un gând de mândrie, le pierde pe toate.

• Trebuie să ne mântuim numai din mărinimie.

 Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om în iad. 

Cred că de vom avea recunoștință față de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu și o purtare smerită și cu dragoste față de chipurile Lui, care sunt semenii noștri, împreună cu puțina nevoință făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viața aceasta, cât și în cealaltă.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Volumul 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București

Filocalia lX - Ava Dorotei-Cuvântul 14-Despre trebuinţa de a răbda încer...

  AVVA DOROTEI ,,DESPRE SMERENIE ,,

  Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuinţã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! 

Cãci smerenia strica toate meşteşugurile vrãjmaşului. Sã cercam şi noi şi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. 

Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales cã şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. 

Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinţa, cãci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curãţesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinţã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. 

Daca pentru milostenie, credinţã, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? 

Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârşi fãrã smerenie. 

De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând şi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! 

Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaşului.
Vedeţi, fraţilor, câtã putere are smerenia? 

Diavolul însã este şi se numeşte împotrivitor. Este vrãjmaş pentru cã nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveşte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meşteşugeşte în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii şi cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? 

El îl opreşte prin îndãrãtnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrãjmaş ci şi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toţi sfinţii pãrinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au sãvârşit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãţuiascã spre împãrãţia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire şi poticnire”.

Sa ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mântui. 

Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alţii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveşte trufiei şi pãzeşte pe om de dansa. 

Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. 

Iar daca vine acest dar, acoperã pe om şi de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia şi a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul vă spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puţin câte puţin îşi iese din minte şi se îndrãceşte, tulburându-se şi pre sine şi pe alţii.

De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeşte pe suflet de toata patima şi ispita.
Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului şi oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. 

Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. 

Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã şi se osândeşte cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare şi fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteşte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. 

Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã şi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Am vãzut, fraţilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine eşti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime şi pe aceştia şi sã zicã: “nu ştiu decât pe Vasile şi Grigorie”; iar peste putina vreme şi pe aceştia a început a-i defaimã zicând: “nu ştiu decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i defaimi şi pe aceştia”. Şi credeţi-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici aceştia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar, mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraţilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ştiţi şi aceasta cã este o mândrie mireneasca şi este o mândrie cãlugãreascã. 

Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porţi haine mai bune şi altele asemenea. 

Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare şi mai bogata, cã are fraţi mulţi, sã ştii cã toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, cã are glas frumos şi cântã bine, cã este blând şi slujeşte cu credinţa şi fãrã vicleşug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeşte cã privegheazã, cã posteşte, înşirând şi alte fapte bune ce face. 

Şi de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi şi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca şi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum şi la cele doua smerenii.
Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. 

Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor.

 Precum pomii încãrcaţi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi sufletul, cât se smereşte, atât rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte, cãci cu cât se apropiau sfinţii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi decât toţi oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. 

Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se mira şi zicea: “cum este cu putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum eşti socotit în oraşul tãu?”. Şi mi-a zis: “mare şi întâi stãtãtor al oraşului”. Şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti? şi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. 

Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat?
Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii.

 Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. 

Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând.  Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE