Cuviosul Paisie Aghioritul 

 Sa cerem lui Dumnezei duhul de nevointa !

- Parinte, cu adevarat, ce cauta lumea? Vin atatia oameni si stau in picioare asteptand ore intregi. 

- In ansamblul semnelor vremii este si acesta: ca lumea sa ceara ajutor si de la mine, ticalosul. 

Nu vad nimic bun in mine si ma mir ce gasesc oamenii de alearga la mine. Sunt dovleac cu coaja de pepene. In zilele noastre ei mananca dovleacul ca pe pepene pentru ca are coaja de pepene. 

Pornesc de la capatui lumii si nici nu sunt siguri: ma vor gasi, sau nu ma vor gasi. Mi-e scarba si de mine, dar si de lume ma doare. Unde am ajuns! Unde a ajuns lumea! Proorocul Isaia spune ca va veni vremea cand oamenii vor gasi pe unul ce are haina si- i vor spune: "Vino sa te facem imparat". (Is.5,6). Dumnezeu sa se milostiveasca de noi! Cand citesc Psalmul 28 care este pentru cei ce se primejduiesc pe mare , spun: "Dumnezeul meu, si pamantul, lumea toata, s- a facut mai rau ca marea deoarece ineaca lumea duhovniceste". 

Si cand vine lume deznadajduita, le citesc psalmii 95 si 56: " Dumnezeul izbandirilor, Domnul, Dumnezeul izbandirilor cu indrazneala a grait. Inalta- te Cel ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri... Pe poporul Tau, Doamne, l- au impilat si mostenirea Ta au asuprit- o... Dar Domnul mi- a fost mie scapare si DumnezeuI meu ajutorul nadejdii mele". Vine mare mangaiere. 

Printr- o privire spre cer sar schimba lucrurile. Dar, vezi, astazi oamenii nu se gandesc la Dumnezeu. De aceea nu afli legatura, nu te poti intelege. 

 Sf. Arsenic Capadocianul citea acest Psalm pentru cei ce se primejduiau pe mare. Neincetat Il rog pe Dumnezeu sa arate oamenilor adevarati crestini, ca sa ajute lumea si pe cei buni sa- i tina multa vreme.

 Sa facem rugaciune ca Dumnezeu sa lumineze si sa iasa altii, oameni tineri, curati sa iasa macabei **, pentru ca cei de azi distrug lumea. Cei mai tineri pot sa nu aiba experienta, dar nu sunt falsi, vicleni. Sa rugam pe Dumnezeu sa lumineze nu numai pe oamenii din biserica, ci si pe cei ce guverneaza, sa aiba frica de Dumnezeu, ca sa poata spune ceva. Putin, un cuvant luminat de ar spune, si iata, se schimba o situatie. Dar daca spun o neghiobie, pot ca intregul stat sa- l mototoleasca. O hotarare buna e o facere de bine pentru lume. O hotarare rea este catastrofa. 

Nu numai la nefericirea materiala de care sufera oamenii ma refer, ca flamanzesc; nefericirea duhovniceasca este mai mare. Rugaciunea va ajuta mult ca Hristos sa- i lumineze intrucatva. 

Hristos ia surubelnita, o rasucire mica, o miscare inapoi... e in regula, toate se regleaza. 

Cand Dumnezeu lumineaza pe unii oameni, atunci incet- incet raul se degradeaza singur. Pentru ca raul singur se distruge pe sine, nu il distruge Dumnezeu. In cele din urma lucrurile vor veni la starea lor. Vad ca multi care au functii inalte inteleg, ii doare si se straduiesc, si ma bucur in mod deosebit de aceasta. 

 - Parinte, de ce Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca mucenicii vremurilor de pe urma vor fi "mai presus decat toti mucenicii"  ?.

 - Pentru ca mai demult aveam oameni de talie mare. In vremea noastra lipsesc pildele - vorbesc in general de Biserica, si de monahism. Acum s- au inmultit cuvintele si cartile si s- au imputinat faptele. Doar ii admiram pe Sfintii atleti ai Bisericii noastre, fara sa intelegem cat s- au ostenit, pentru ca nu ne- am ostenit, ca sa putem intelege osteneala lor si sa- i iubim si sa ne silim cu marime de suflet ca sa- i imitam. Desigur, Bunul Dumnezeu va avea in vedere vremea si conditiile in care traim si va cere potrivit lor. Dar daca ne- am nevoi putin, ne vom incununa mai mult decat cei de demult. 

 Odinioara, cand exista duhul de nevointa si fiecare incerca sa imite pe celalalt, raul si nepasarea nu puteau sta. Il luau ceilalti taras. Imi aduc aminte ca, odata, in Tesalonic, asteptam la semafor sa trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat am simtit ca un val ce ma impingea inspre inainte, pentru ca toti mergeau in acea directie. Cum am ridicat piciorul, am si inaintat. Adica vreau sa spun ca atunci cand toti merg intr- o parte, unul, desi nu ar vrea sa mearga, nu poate sa nu mearga, caci il duc ceilalti. 

  Astazi, daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu mai incape in lume, ii vine greu. Si daca nu ia aminte, o ia la vale pe fagasul lumesc. Odinioara binele era mult, multa si virtutea, la fel si pildele, iar raul se ineca in multul bine si putina neoranduiala ce exista in lume sau in manastiri nu se va vedea si nici nu vatama. 

 Acum ce este ? Exemplul rau este mult, si putinul bine care exista este dispretuit. Se fac adica cele dimpotriva: se ineaca putinul bine in multul rau si astfel stapaneste raul. 

Cand un om sau un colectiv de oameni au duh de nevointa, aceasta ajuta mult. Pentru ca, atunci cand unul sporeste duhovniceste, nu se foloseste numai pe sine, ci ajuta si pe cel care il vede. Iar unul care este caldicel, la fel face; influenteaza si pe ceilalti. Cand unul slabeste, slabeste si celalalt si in cele din urma nu ramane nimic. De aceea duhul de nevointa va ajuta mult in molesteala ce exista. La asta va trebui sa luam aminte bine, pentru ca oamenii contemporani au ajuns, din pacate, la un asemenea punct, incat fac si legi molesite si Ie impun si nevoitorilor sa le respecte. De aceea cei nevoitori nu numai ca nu trebuie sa fie influentati de duhul lumesc, ci nici sa nu se compare pe ei insisi cu cei lumesti si sa creada ca sunt sfinti, caci dupa aceea se vor molesi si vor deveni mai rai decat cei mai lumesti. 

In viata duhovniceasca nimeni sa nu puna pe cei lumesti ca prototipuri, ci pe sfinti. 

E bine sa iei o virtute si sa afli pe sfantul care a avut- o, sa cercetezi viata lui si atunci sa vezi ca n- ai facut nimic si vei merge inainte cu smerenie.

 Cei ce alearga in stadion nu privesc inapoi sa vada unde sunt ultimii, pentru ca daca vor face aceasta vor ramane ei ultimii. Cand incerc sa imit pe cei sporiti, constiinta se subtiaza. Dar cand privesc la cei dinapoi, ma indreptatesc pe sinemi si spun ca greselile mele nu sunt asa de mari in comparatie cu ale lor. Ma odihnesc la gandul ca exista si unul mai jos decat mine. Astfel imi inec constiinta, sau, in cel mai bun caz, sfarsesc in a avea o inima impietrita, nesimtitoare. Coborasul lin este usor

 Diavolul are viclenie. Il imboldeste pe om dintr- o parte in alta, ca sa- l duca acolo unde vrea. Dumnezeu respecta libertatea omului, pentru ca El nu a creat robi, ci fii. Cu toate ca stia ca va urma caderea, nu i- a facut robi. A preferat sa vina, sa Se intrupeze, sa Se rastigneasca si sa- l castige in felul acesta pe om. Insa prin aceasta libertate pe care a dat- o Dumnezeu - cu toate ca diavolul poate face mult rau - s- a dat si un prilej pentru cernere. Se vede ce face fiecare cu inima sa; se vede curat cine are marime de suflet. Dumnezeu nu ne paraseste In situatia in care sunt oamenii astazi, fac orice le spune gandul. Unii iau hapuri (medicamente), altii iau droguri... Vreo doi- trei pornesc sa faca o noua religie. In comparatie cu aceasta, se intampla putine rele precum crime,
nenorociri, etc. Dumnezeu ajuta. 

 Mi-a venit unul la chilie si- mi spune: "Ai o chitara?". Ia hasis, au pofta de vorba - nu te intreaba daca si tu ai pofta - vrea si o chitara. Altii s- au saturat de viata si vor sa se sinucida, sau sa faca vreun rau ca sa pricinuiasca galceava. Si nu ca le trec astea prin cap ca niste ganduri de hula si le alunga. Ci s- au saturat de viata si nu stiu ce sa faca. Mi-a spus unul: "Vreau sa scrie ziarele ca sunt erou".

   Unii se folosesc de unii ca acestia si isi fac treaba lor. Si totusi e bine, in comparatie cu ce se petrece, putine se intampla. Binele e ca nu ne paraseste Dumnezeu. Bunul Dumnezeu pazeste cu amandoua mainile Sale lumea contemporana; mai demult o ocrotea numai cu una. Astazi, insa, in mijlocul atator primejdii in care traieste omul Dumnezeu il pazeste ca mama pe pruncutul ce incepe sa paseasca. 

   Astazi mai mult decat odinioara ne ajuta Hristos, Maica Domnului, Sfintii, dar noi nu intelegem. 

Unde ar fi fost lumea daca El n- ar fi ajutat!... Cea mai mare parte a oamenilor ia medicamente si se creeaza niste situatii...

 Unul este beat, altul deznadajduit, altul ametit, iar altul nedormit de dureri. Vezi, toti acestia conduc masini, motociclete, fac munci periculoase, manuiesc utilaje primejdioase. Toti acestia sunt in stare sa conduca ? Putea sa fie mutilata atata lume. Cum ne pazeste Dumnezeu si noi nu pricepem ! 

,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,,
de Cuviosul Paisie Aghioritul, 

Editura  Evanghelismos, 2003

Cuviosul Paisie Aghioritul ,,Grijile lumesti si bucuria materiala,,

Cuviosul Paisie Aghioritul 
,,Lucrurile lumesti ne pot rapi inima ,,

• Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.

•  Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.

• Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi în modul cel mai bun, dar este trebuință de multă răbdare și atenție, pentru că de multe ori oamenii, grăbindu-se să descâlcească ițele, mai mult le încâlcesc. Dumnezeu le descâlcește cu răbdare. Aceasta situație nu va dura mult. Dumnezeu va lua mătura…

•  Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om în iad. Cred că de vom avea recunoștință față de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu și o purtare smerită și cu dragoste față de chipurile Lui, care sunt semenii noștri, împreună cu puțina nevoință făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viața aceasta, cât și în cealaltă.

• Chiar dacă suntem răniți, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să continuăm nevoința cu bărbăție. Păstorul Cel Bun va auzi și se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei mușcături de lup sau de câine.

• Dacă ne nevoim cum trebuie, dar nu vedem nici o sporire, de multe ori se întâmplă aceasta: demonul, fiindcă i-am declarat război, a cerut întăriri de la Satana. Astfel, dacă anul trecut ne-am luptat cu un demon, anul acesta ne luptăm cu 50, la anul ne vom lupta cu mai mulți etc. Lucrul acesta nu ne îngăduie ca să vedem sporirea, ca să nu ne mândrim.

• Vom vedea evenimente înfricoşătoare. Se vor da lupte duhovniceşti. Sfinţii se vor sfinţi mai mult şi spurcaţii se vor spurca şi mai rău. 

• O, de am înţelege îndelunga răbdare a lui Dumnezeu! O sută de ani a trebuit să treacă până să se facă corabia lui Noe. Oare nu putea Dumnezeu să facă repede o corabie? Putea, dar l-a lăsat pe Noe să se ostenească o sută de ani ca să înţeleagă şi ceilalţi şi să se pocăiască.

• Să ne rugăm lui Dumnezeu să dea pocăinţă lumii, ca să scăpăm de urgia cea dreaptă a Lui. Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate înfrunta altfel decât numai prin pocăinţă şi prin păzirea poruncilor Lui.

Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele.
Sa ne îngrijim însa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, înseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramîne nici o bucatica.

Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o înfatisare frumoasa, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de caramizi si îti lasi inima ta acolo.

Sau vezi într-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, îti lasi inima ta în magazin. Daca le cumperi, îti atîrni inima de ramele ce le porti. În special femeile sunt furate usor.

Putine sînt acelea care nu-si vînd inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare.

Bucuriile lumesti sunt bucurii materiale

– Parinte, oamenii lumesti spun ca simt un gol, desi au toate bunatatile.
Bucuria adevarata, curata se afla alaturi de Hristos. Daca te unesti cu El prin rugaciune, vei vedea sufletul tau rasplatit.

Oamenii lumesti cauta bucuria în distractii.

Unii oameni duhovnicesti o cauta în discutii duhovnicesti, în predica, etc.

 Dar cînd se termina acestea ramîn într-un gol si se întreaba ce vor face în continuare. Fie ca sînt pacatoase, fie indiferente cele cu care se ocupa, la fel este.

De ce nu merg mai bine sa se culce, ca sa fie buni a doua zi pentru lucru ?
Împlinind dorintele lumesti ale inimii, nu vine bucuria duhovniceasca, ci stresul.

 Bucuria lumeasca aduce stresul si la oamenii duhovnicesti. 

Bucuria lumeasca nu este permanenta, nu este bucurie adevarata, ci este o bucurie temporara, a acelei clipe.

Aceasta e bucurie materiala, nu este duhovniceasca. Iar cu bucuriile lumesti nu "se umple" sufletul omului. 

Ci mai degraba sînt balast.

Atunci cînd simtim bucuria duhovniceasca, nu o mai dorim pe cea materiala. "Satura-ma-voi cînd mi se va arata slava Ta" (Ps.16,15).

Bucuria lumeasca nu odihneste pe omul duhovnicesc, ci îl oboseste. 

Pune un om duhovnicesc într-o casa lumeasca. 

Nu se odihneste. Desi omul lumesc crede ca el se odihneste, dar nu, se chinuieste. 

Se bucura la exterior, iar pe dinlauntru nu este multumit ci chinuit.


Despre duhul lumesc

Din pacate, duhul lumesc a influentat mult si pe oamenii duhovnicesti. 

Daca oamenii duhovnicesti lucreaza si gîndesc lumeste, ce sa mai faca mirenii ? 

Am spus unora sa ajute copii drogati si mi-au spus: "Daca facem o fundatie pentru drogati, nu ne va aduce nici un venit. De aceea vom face un azil de batrîni". 

Nu spun ca nu e nevoie si de azil de batrîni. Vai mie ! Ci, daca începem asa acestea, nu vor fi fundatii respectabile, ci ... "naufragiabile". 

Nu înteleg ca fericirea lumeasca este nefericire duhovniceasca.

,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,,
de Cuviosul Paisie Aghioritul,
Editura Evanghelismos, 2003

Rugăciunea minţii

de Părintele Arsenie Boca

   Rugăciunea minţii este: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL.

 E numele lui Iisus. Întâi cu gura apoi cu mintea pătrundem dinafară spre înlăuntrul nostru către Iisus Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau a inimii are temeiul acesta descoperit de Însuşi Iisus că "fără Mine nu puteţi face nimic" în privinţa izbăvirii de patimi deci în privinţa mântuirii. 

Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile se deapănă de la sine fără cuvinte într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. 

   A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu.
Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău.

ÎNFRÂNAREA

Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd
valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei.

Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.

Hormonii, prin trup, influenţează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configuraţia vigorii anatomice şi sentimentul virilităţii sale. Intelectualitatea biruie asupra sensibilităţii; puterile minţii se dovedesc creatoare. Cu alţii e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate. Cu cât notele diferenţiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei.

Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni. Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierut şi în Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri.

Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” (celor ce se cred drepţi n.n.) (Matei 21, 31), în Împărăţia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7).

Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului.
Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc. „De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”. N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputinţă: să-şi asigure eternitatea sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănuia.
Câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii.

MINCIUNA
Minte câte unul, în chipul cel mai firesc cu putinţă, de stă soarele în loc; iar după ce-i trece unda aceasta, nici măcar nu-şi mai aduce aminte, iar dacă-i aduci probele în obraz, nu recunoaşte nimic. O putere dinlăuntru îl împinge să mintă mereu şi să i se pară că e omul cel mai cinstit.

 E ca şi când o noapte s-ar fi lăsat peste mintea lui, ca şi când o altă persoană ar fi înjurat, ar fi minţit sau ar fi furat, aşa sunt câte unii de înfundaţi în contraziceri. Acesta e un alt neajuns al căsătoriilor greşite, în care nu s-a ţinut seamă şi de calităţile sufleteşti ale celeilalte părţi. Acestea se pot vedea mai bine în părinţii celor ce se căsătoresc, întrucât vremea le-a scos la iveală toate scăderile sau însuşirile, şi aşchia nu sare departe de butuc.

Minciuna în treptele ei uşoare, de glumă poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o.

Aveam în meditaţie un şcolar. Întâmplându-i-se odată ca să doarmă după amiaza cam mult, era şi toamnă şi ziua scăzuse. Când s-a trezit, era şapte seara. Cum era somnoros, l-am luat prin surprindere: repede la şcoală că-i târziu! Dar parcă este întuneric afară, zise el. Da, dar în dimineaţa aceasta este eclipsă de soare. S-a conformat, crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură, da să plece la şcoală. Stai, Gicule este seară. A, râzi de mine şi dă repede să plece. Au trebuit şi alte ajutoare să-i dovedească evidenţa, că este seară şi nu dimineaţă. Atunci am văzut chipul dezorientării pe faţa unui copil.

,,O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete,, Editura Teognost

cumpara cartea aici http://www.librariasophia.ro/carti-Parintele-Arsenie-Boca-mare-indrumator-de-suflete-din-sec-XX-(800-de-capete)-so-180.html

Staretii de la Optina - Cuviosul Ilarion

Din minunile staretilor de la Optina

Străvederea stareţului Varsanufie

Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta oarecum deschis. În toată înfăţişarea lui exista ceva asemănător cu marii prooroci sau apostoli, în care se oglindea, ca o lumină clară, slava lui Dumnezeu. Despre înfăţişarea lui interioară e greu de spus în două cuvinte. Un stareţ adevărat, aşa cum era el, trebuie să fie înzestrat cu darul proorociei. Dumnezeu îi descoperă nemijlocit trecutul, prezentul şi viitorul. Aceasta este clarviziunea. Acest dar – de a vedea sufletul omenesc – îi dă posibilitatea de a-i îndrepta pe cei lacomi, de a-i îndruma de pe drumul greşit pe cel adevărat, de a vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti, de a alunga demonii. Toate acestea l-au caracterizat pe părintele Varsanufie. Un asemenea dar are nevoie de nevoinţă neîntreruptă, de sfinţenia vieţii. Mulţi oameni au văzut stareţi învăluiţi de lumină în timpul rugăciunii lor. L-au văzut şi pe stareţul Varsanufie oarecum strălucind în timpul dumnezeieştii liturghii. O martoră în viaţă ne-a transmis despre acest lucru. Întradevăr, el a mers pe urmele marilor săi înaintaşi şi «a intrat în rândurile învingătorilor din oastea lui Hristos». În anul 1903 stareţul scria: „Demult, în sufletul meu tăinuiam dorinţa De a rupe toate legăturile cu lumea deşartă, De a începe o altă viaţă – o viaţă de nevoinţe: În obştea călugărilor să mă izolez pe veci Unde aş fi putut şi să plâng şi să mă rog! Cutreierând prin lumea rebelă şi aspră Să suport cu smerenie necazurile şi greutăţile ei Şi să aştept să încep o nouă viaţă duhovnicească Să aduc roade vrednice de pocăinţă, Şi să intru cu bărbăţie în rândurile biruitoare Ale marii armate a lui Hristos“. Clarviziunea părintelui Varsanufie era excepţională. Spre pomenirea lui, părintele Vasile Şustin a descris multe întâmplări. Maria Vasilievna Şustina, sora protoiereului, ne-a trimis următoarea povestire, care se referă la sora lor decedată: „Părintele Varsanufie i-a recitat surorii mele de 9 ani, Ana, următoarea poezie: „Pasărea lui Dumnezeu nu cunoaşte Nici griji, nici greutăţi, Şi nu-şi construieşte cuib pentru mulţi ani“. Apoi a continuat: „La stareţul Ambrozie a venit o moşiereasă bogată împreună cu fiica ei frumoasă, ca să îi ceară blagoslovenie pentru căsătoria cu un husar. Stareţul Ambrozie i-a răspuns: „Ea va avea un Mire mult mai minunat şi mai onorabil. Veţi vedea că va veni El Însuşi în noaptea de Paşti“. Şi a venit Paştele. Toţi erau frământaţi, se înfierbântaseră de tot şi ardeau de nerăbdare. Când s-au întors de la biserică, mesele erau încărcate de bucate. Mama tinerei fete stătea pe verandă şi a văzut o imagine minunată. Zorile începuseră să se ivească. La un moment-dat a exclamat: «Iată că vine o troică pe drum – sigur este mirele». Însă troica a trecut în goană pe lângă ei. După ea a apărut o a doua troică, însă şi aceea a trecut pe lângă ei. Fata a ieşit pe verandă şi a spus: «Mie mi-e rău!». Apoi au auzit clopoţeii. Mama ei s-a repezit să dea ordine, însă a auzit strigătul puternic al fiicei: «Iată, Mirele meu minunat!». Ea a alergat înapoi şi ce i-a fost dat să vadă: fata ei ridicase mâinile către cer şi căzuse fără cunoştinţă.“ Această povestire, ca şi versurile despre pasărea lui Dumnezeu care «nu-şi face cuib pentru mulţi ani» au fost proorocii pentru Ana. Când a împlinit 19 ani, ei i-a plăcut un tânăr, apoi un altul mai bun, însă nu i-a fost dat să se bucure de fericire. În timpul războiului civil ea a trebuit ca, împreună cu părinţii, să părăsească ferma din gubernia Poltava şi să se îndrepte spre sud. Pe drum, în apropiere de Krâm, Ana s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit. Înainte de moarte s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Iată cum s-a împlinit prezicerea părintelui Varsanufie. Aceeaşi Maria Vasilievna scrie: „Altădată stareţul a prevenit-o pe o călugăriţă tânără să nu fie încrezătoare în sine. În scurt timp însă, ea singură s-a apucat să citească Psaltirea în biserică pentru cei morţi şi a refuzat participarea altor călugăriţe. La miezul nopţii a simţit că îi este frică, a luat-o la fugă şi şi-a prins îmbrăcămintea cu uşa. De dimineaţă au găsit-o pe duşumea, în delir. Au dus-o la sanatoriu, unde a stat un an şi s-a întors încărunţită“. Nouă ne sunt cunoscute câteva cazuri de clarviziune a stareţului Varsanufie dovedite în timpul spovedaniei fiilor lui duhovniceşti. Elena Alexandrovna Nilus ne-a povestit că odată, când a mers împreună cu soţul să se spovedească la stareţ (iar el, în chip excepţional, îi spovedea în acelaşi timp, pentru că ştia că ei nu au secrete unul faţă de celălalt), l-a întrebat pe Serghei Alexandrovici dacă a săvârşit un păcat anume: „Da – a răspuns el – însă eu nu am considerat că e păcat“. Atunci stareţul i-a explicat lui Nilus păcătoşenia faptei lui sau a gândului şi a exclamat: „Şi poliţa aţi rupt-o în bucăţi, Serghei Alexandrovici“. Tânăra domnişoară Sofia Konstantinova a venit în vizită la Nilus în schitul Optina şi la spovedanie s-a plâns stareţului că, locuind în casă străină, e lipsită de posibilitatea de a ţine posturile. „Dar de ce acum, în timpul călătoriei, în ziua de post v-aţi ispitit cu salamul?“, a întrebat-o stareţul. Sofia Konstantinova s-a înspăimântat: „Cum a putut stareţul să afle acest lucru?“. O întâmplare asemănătoare a avut loc cu Sofia Mihailovna Lopuhina, născută Osorghina. Ea a povestit că a mers la schitul Optina când era o tinerică de 16 ani. Mulţimea de o mie de oameni din jurul „hibarcăi“ stareţului a uimit-o. (Hibarcă se numea căsuţa de lemn unde locuia stareţul). Ea s-a suit pe un buştean ca să îl vadă pe stareţ când iese. Nu după mult timp, stareţul a apărut şi, deodată, i-a făcut semn să se apropie. El a condus-o în chilie şi i-a povestit toată viaţa ei, an cu an, enumerând-i toate greşelile, când şi unde le-a săvârşit şi a pomenit personajele după numele lor. Iar apoi i-a spus: „Mâine tu vei veni la mine şi îmi vei repeta tot ce ţi-am spus. Nu am vrut decât să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti“. Sofia Mihailovna nu a mai fost de atunci la schitul Optina. L-a revăzut pe stareţ când acesta a poposit la Moscova, în drum spre Golutvin. Îmbătrânise mult şi era tras la faţă. Spunea că e limpede că Dumnezeu îl iubeşte, dacă i-a trimis o astfel de încercare. A trecut un an. Ea s-a căsătorit cu Lopuhin. Stareţul a murit. Pe neaşteptate, în apartamentul ei s-a auzit soneria. A intrat un călugăr de statură foarte înaltă şi i-a dat două icoane din partea părintelui care murise; după dispoziţia lui, ele fuseseră aşezate în coşciug şi lăsate cu limbă de moarte pentru ea şi verişoara ei primară, S. F. Samarina. De icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului, Lopuhina nu s-a despărţit niciodată. Excepţii a făcut numai atunci când i-a dat-o soţului care s-a aflat în temniţă. O a treia întâmplare, tot atât de minunată la spovedanie a avut loc în Golutvin, cu Nicolae Arhipovici Jukovski, astăzi ajuns la adânci bătrâneţi, dar care e sănătos şi trăieşte în Franţa, aşa cum trăieşte şi S.M. Lopuhina, cea care ne-a dat voie deplină să aducem la cunoştinţă povestirea despre relaţia ei cu stareţul (pe care ne-a comunicat-o monahia Taisia). Părintele egumen Innochentie Pavlov, care şi-a început viaţa monahală la Optina spre sfârşitul anului 1908 ne-a povestit prima lui spovedanie la stareţ. În acea perioadă, conducătorul schitului şi stareţ era părintele Varsanufie. Din Brazilia, părintele care astăzi e mort, ne-a scris: „Acesta a fost un stareţ admirabil care a avut darul clarviziunii ce l-am simţit pe pielea mea atunci când m-a primit în mănăstire şi pentru prima dată m-a spovedit. Eu am amuţit de spaimă pentru că am văzut în faţa mea nu un om, ci un înger în trup, care îmi citeşte gândurile cele mai ascunse, îmi aminteşte faptele pe care le-am uitat, persoanele şi altele. Am fost cuprins de o teamă nefirească. El m-a încurajat şi a spus: „Nu te teme, acest lucru nu pot să-l fac eu, Varsanufie păcătosul, ci Domnul mi-a descoperit despre tine. Cât trăiesc eu să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce simţi acum, dar după moartea mea poţi să vorbeşti“. În ultimele fragmente ale acestei povestiri, stareţul însuşi descoperă Izvorul harului şi al darului său. Un contemporan al stareţului relatează: „Cu mine a avut loc o întâmplare. Familia noastră avea abonament în Petersburg la spectacolele de operă de la teatrul Mariinsk. Cu un an înainte de sosirea mea la Optina s-a jucat „Faust“, cu Şaliapin, în ajunul zilei de 6 decembrie, a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni. Eu îmi doream foarte mult să ascult această operă cu Şaliapin. Gândindu-mă că nu voi putea să merg la vecernie, m-am hotărât ca în ziua următoare să mă scol mai devreme şi să merg la utrenie. Şi am intrat singur într-un asemenea compromis cu mine însumi. Am fost la operă, iar în dimineaţa zilei următoare, cu întârziere, am participat la utrenie, iar apoi la liturghia de dimineaţă şi m-am gândit: „Am respectat astăzi pomenirea plăcutului lui Dumnezeu Sfântului Nicolae“. Deşi în suflet ceva s-a produs, totuşi am uitat. Şi iată că, înainte de spovedanie, batiuşka mi-a spus că există cazuri în care nici nu bănuieşti că ai greşit. Cum a fost, de exemplu, faptul că în loc să cinstesc pomenirea marelui cuvios al lui Dumnezeu, care e Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi să merg la vecernie, m-am dus la teatru pentru propria desfătare. Plăcutul lui Dumnezeu împlineşte ceva nedesăvârşit şi iată, păcatul e săvârşit. Apoi a avut loc o altă întâmplare în mănăstirea din Golutvin. Acolo bărbaţii şi femeile posteau împreună şi batiuşka discuta cu ei într-o singură cameră de primire. S-a întâmplat ca să se afle atunci în post pentru împărtăşanie 15 oameni, bărbaţi şi femei. Şi batiuşka lea vorbit: o fiică de boier iubea un tânăr, însă el nu i-a împărtăşit dragostea şi i-a făcut alteia curte. Atunci în acea domnişoară a apărut sentimentul geloziei şi s-a hotărât să se răzbune pe tânăr. S-a folosit de faptul că el mergea permament să patineze pe acelaşi patinoar, unde mergea şi ea. Gândul ei era: „Îl distrug ca să nu îi revină rivalei mele“. Şi iată că, atunci când el a prins viteză, rostogolindu-se, ea, în : „Acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!…“

extras text din ,, Ne vorbesc staretii de la Optina,, EDITURA:EGUMENITA