Parintele Arsenie Boca 

,,Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie,,

SMERENIA

Primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului; pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe.
Suferinţa mai are şi un alt rost. Prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu.

Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.
Ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat (Iov 15, 15); iar sfinţire fără smerenie nu este. Pe noi însă, cei păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor.
Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem, şi necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.

Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună după voia lui Dumnezeu, soţ şi copii cumsecade şi, totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oarecare, un vecin sau propriul tău copil sau soţ, să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădită, ucigaşă, hoaţă. Iar tu, neştiindu te de vină cu nici una din acestea şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate să sari, ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndreptându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-l şi ucigându-l cu mânia. Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte cum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit, asupra ta, vreo greşeală cu propriul tău soţ, înainte de vreme, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul o dată tot răbufneşte, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îşi strigă în ocara sa vreun păcat al părinţilor, de care trebuia cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că vreun gând rău asupra vieţii sale, el la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era s-o faci asupră-i. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi iată, ţi se aduc aminte. Căci, prin cei apropiaţi primim arsurile cele mai curăţitoare, – ştiut fiind că nu este nedreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumnezeu, se răstesc la noi viclenii, cei ce ne-au îndemnat la păcate, şi, prin vreo gură slabă, ne strigă vinovăţiile uitate pe care mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în necazuri bucuraţi-vă
(1 Tesaloniceni 5, 16). Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de-a nu strica ce tocmeşte Dumnezeu.
Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace. Deci, când amărăciunea încercării şi-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.
Mulţi, până nu-şi înţeleg greşelile, se cred curaţi apărându-se: că n-au omorât, n-au dat foc şi aşa mai departe. De fapt ei sunt închişi şi legaţi la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când le izbeşti păcatele peste obraz.
„Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”. De aceea, stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră, încă nu este întărită ca să poată „sta”. „A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. Depresiunea de asemenea nu este stare de masă. O cădere în umilinţă, convins de binefacere şi pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.

Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare înrudirea ta cu crucea, ca să o iubeşti, ca pe ceva în care eşti smerit (smerenia, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii).
Şi crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-l scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul… în numele dragostei.
Satana Îi era milostiv lui Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, cu un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.
Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.
Dacă este o creştere naturală este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii este smerenia.
Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.


SMERENIA ŞI CURAJUL

Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. 

Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia.

SMERENIA MÂNTUITORULUI

Ziditorul făpturii, Mântuitorul nostru, îndură o micşorare a Sa în Duh, pe potriva măsurilor noastre omeneşti, cu fiecare vârstă, cu fiecare rând de oameni până la sfârşitul veacului. 

Şi se sileşte, ca un mare smerit să ne înduplece, prin alegerea cea de bunăvoie, să suim la măsura Sa dumnezeiască. Se micşorează pe Sine la măsură omenească, dându-se minţii noastre să-i semuiască preţul, şi, dacă Îl va afla, să ridice firea omenească la măsura dumnezeieştii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după Har.
Iată pe Dumnezeu cârmuind lumea şi, totuşi, cu mare smerenie, bătând şi aşteptând la poarta zidirii Sale să I se deschidă şi să fie primit... 

Într-unii Se naşte, într-alţii sporeşte cu vârsta şi cu înţelepciunea, într-alţii propovăduieşte, într-alţii minuni săvârşeşte şi în sfârşit într-unii Se schimbă la faţă în lumină dumnezeiască; iar într-alţii – foarte mulţi de aceştia – neasemănat Se chinuieşte.

Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp.

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 28-Despre priveghere

SFÎNTUL ISAAC SIRUL ,,Învartoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei, smerita cugetare a inimii.,,

 Un oarecare filozof din cei de odinioară, mişcat spre trîndăvia gîndirii şi simţind aceasta, s-a îndreptat numaidecît, ridicîndu-se dintr-odată. 

Şi văzîndu-l pe el un altul, a rîs de el pentru aceasta. Iar el răspunse: «Nu m-am temut de aceasta, dar mă tem de nesocotire. Căci adeseori o mică nesocotire (a unei slăbiciuni) se face pricină de mari primejdii. Dar ajungînd în neorînduială şi îndreptîndu-mă îndată, m-am dovedit treaz şi n-am nesocotit nici ceea ce părea vrednic de nesocotit». 

  De fapt aceasta este filozofia, ca şi în cele foarte neînsemnate şi mici, făcute de cineva, să fie mereu treaz. Căci nedormind îşi adună comori de odihnă, ca să nu i se întîmple ceva protivnic. 

Şi taie înainte de vreme pricinile; şi pentru lucrurile cele neînsemnate rabdă o întristare mică, înlăturînd prin ea pe cea mare. 

Dar cei fără minte pun preţ mai mare pe odihna cea mică, care le e aproape, decît pe împărăţia care e departe, neştiind că mai bine este a îndura chinuri în luptă decît a se odihni pe aşternutul împărăţiei pămînteşti, pregătindu-şi osînda pentru trîndăvie.

 Căci cei înţelepţi doresc mai bine moartea decît osîndirea pentru împlinirea vreunui lucru fără trezvie. 

 De aceea zice şi înţeleptul: «Priveghează şi ţine sub trezvie viaţa ta. Căci somnul este rudenie şi chip al morţii adevărate».

 Iar purtătorul de Dumnezeu Vasile zice: «Celui ce se leneveşte în cele mici, să nu-i crezi că va fi vrednic în cele mari».

 Să nu te leneveşti în cele prin care ai să fii viu, nici să pregeţi a muri pentru ele.

 Căci lipsa de curaj e semnul trîndăviei. Iar maica amîndurora este neluarea lor în seamă. 

 Omul fricos este cel ce boleşte de două boli, adică de dragostea de trup şi de puţinătatea credinţei. Iar dragostea de trup este un semn al necredinţei.

 Dar cel ce le dispreţuieşte pe acestea se întăreşte, pentru că crede în Dumnezeu din tot sufletul şi aşteaptă cele viitoare. 

 Îndrăzneala inimii şi dispreţuirea primejdiilor vine din una din aceste două pricini: fie din învîrtoşarea inimii, fie din multa credinţă în Dumnezeu. 

Învîrtoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei, smerita cugetare a inimii. Nu poate omul cîştiga nădejdea în Dumnezeu, de nu şi-a întărit mai întîi voia măcar în parte. Căci nădejdea în Dumnezeu şi bărbăţia inimii se nasc din mărturia conştiinţei; şi din mărturia adevărată a cugetului.

Iar dacă inima nu ne osîndeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. Deci îndrăznirea vine din faptele virtuţilor şi din conştiinţa cea bună. Greu lucru este a robi trupului. Iar cel ce simte puţin din mărimea nădejdii în Dumnezeu nu va fi convins că e de neapărată nevoie să slujească acestui duşman aspru, care e trupul.

Despre tăcere şi linişte 

 Tăcerea continuă şi păzirea liniştei se nasc în cineva din aceste trei pricini: sau pentru slava de la oameni, sau din căldura rîvnei pentru virtute, sau pentru că are o convorbire dumnezeiască în lăuntrul lui şi cugetarea lui e atrasă de ea. 

 Dacă deci cineva nu are una din acestea din urmă, neapărat este stăpînit de prima neputinţă.

 Virtutea constă nu în arătarea multor fapte felurite, săvîrşite prin trup, ci într-o inimă prea înţeleaptă prin nădejdea ei. Iar pe aceasta o uneşte cu faptele cele după Dumnezeu scopul cel drept. 

 Căci cugetarea poate săvîrşi binele fără fapte, dar trupul fără înţelepciunea inimii, nu se poate folosi. Omul lui Dumnezeu însă nu rabdă, cînd află loc pentru lucrarea cea bună, să nu-şi arate dragostea în osteneala lucrării pentru Dumnezeu. 

În starea dintîi sporeşte totdeauna, în cea de a doua uneori sporeşte, alteori nu.

 Să nu socoteşti că e un lucru mic ca cineva să rămînă totdeauna departe de pricinile patimilor. Iar Dumnezeului nostru fie slava în veci! Amin.

FILOCALIA ,Volumul X
SFÎNTUL ISAAC SIRUL * CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE TRADUCERE, INTRODUCERE ŞI NOTE de Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE ,EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI - 1981, pag.151

Despre Grijile Vietii (2010)

 [...] cine ne dă nouă dreptul să împărţim clipele, şi să le tot numărăm şi contorizăm, neglijând total dimensiunea chemării vieţii noastre la înveşnicire prin acel „astăzi” al lui Dumnezeu: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui - nu vă învârtoşaţi inimile ca la răzvrătire!” (Evr 3, 15) ?! 

 

 Oare nu aceasta este ceea ce într-adevăr contează – să-L primeşti pe Dumnezeul Cel Viu în existenţa ta, în sufletul tău, în clipa ta - şi astfel să-ţi câştigi viaţa cea de veci, de dincolo de lume şi de timp? 

 Într-o viaţă atât de scurtă, într-un răstimp atât de mic (de doar câteva decenii de petrecere pe pământ) cum să nu fii mai preocupat de înscrierea numelui tău şi a numelor celor dragi ai tăi în Cartea Vieţii lui Dumnezeu, decât de agonisirea amăgitoare a celor deşarte şi trecătoare?!

 „Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri!” (Lc 10, 20) împreună cu „ceilalţi împreună-lucrători, ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii” (Filip 4, 3). 

 Câtă nădejde nu ne dă teologia eshatologiei particulare a credinţei noastre creştineşti („în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat!” – Patericul Egiptean), şi totuşi ... să te frământe atâta gândul la o clipă care nici nu-ţi aparţine şi despre care nici nu ţi s-a descoperit ceva (căci „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” - Mt 24, 36), şi despre care ni s-a spus doar că „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Lc. 24,30)(adică semnul Sfintei Cruci, de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi) şi că „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Iisus Se va pogorî din Cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi!” (I Tes 4, 16).  

Dacă un asemenea eveniment precum Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă, ca Drept Judecător) se va petrece „într-o clipeală de ochi” (I Cor 15, 52), atunci când vom mai avea noi timp să ne dăm seama de cele ce se petrec în jurul nostru, - sau fie şi măcar de propria noastră stare personală?!

 „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor 15, 51-52) – şi ne vom şi înfăţişa la Judecată!

 De aceea cântă Psalmistul: „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!” (Ps 74, 8).

 [...]  să cerem de la Dumnezeu Cel Preaînalt, în susurul de rugă al cântului Bisericii, „înger de pace credincios, îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”.

 

Pentru că Tu eşti Stăpânul timpului, al lumii Creator, al vieţii noastre Păzitor şi de zile Dătător şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sănătate, mântuire, credincioşie, ani binecuvântaţi şi bogaţi în fapte mântuitoare tuturor creştinilor dreptmăritori! Amin!

Parintele Calistrat, Manastirea Barnova

preluare text http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro/2014/

Parintele Savatie Bastovoi ,,Cand cunoastem momentul venirii Duhului Sfant ? ,,

- Intrebare: Necazurile ne arunca intr-o mare deznadejde care ne face sa ne intrebam: De ce ne-am mai nascut? De ce suferim?

De ce aceste intrebari? Cum putem sa le alungam?

- Parintele Savatie: Oferindu-le raspunsuri. De ce ne-am mai nascut? Ganditi-va! Ganditi-va mai mult la Dumnezeu si mai putin la intrebari.
Nu este o simpla scapare sau debarasare de intrebarea pe care mi-ati pus-o, ci este un indemn sa nu mai colcaim in noi insine si sa ne indreptam catre Dumnezeu cu toate aceste intrebari, sa nu ni le punem noua, ci lui Dumnezeu.
Uitati-va la prooroci! Proorocii nu-L intreaba pe Dumezeu toate astea? Dar pe Dumnezeu. Uitati-va la Iov! Zice: “Ce mare lucru este sa strivesti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul si toate, toate care Le stii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei iesi invingator. Ce mi-ai lasat suferinta asta?” - vorbea cu Dumnezeu.
Dar noi ce facem: “De ce m-am nascut eu oare?
Viata asta… eee… pai credinta in Dumnezeu e buna pentru cel ce-o are” - toate monologuri, toate framantarile noastre. Nu spunem: “Doamne! De ce m-am mai nascut?” Asa ca toate intrebarile si framantarile pe care le aveti, intoarceti-le catre Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere si cu lacrimi.

Cunoscand ca Dumnezeu si-asa va stie framantarile si nu veti fi nepoliticosi daca i le veti pune Lui, si nu-I veti descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre daca I le veti adresa in cele din urma.
Nu va mai dati pe dupa perdele inaintea lui Dumnezeu! Si-atunci veti primi raspunsuri.Si-asa veti invata rugaciunea. Pentru ca rugaciunea este vie. Rugaciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parca noi vorbim cu Cineva pe care nu avem sa-L intrebam nimic? Si de la care sa nu avem ce auzi?

Noi nu putem sa ne imprietenim? Dar puneti-I Lui toate framantarile voastre, toate pacatele voastre, si nu ma-ndoiesc ca le veti primi degraba si semnul va fi plansul. Si va fi un plans usor, care va ridica de la voi tota framantarea si va veti da seama ca intrebarile voastre unde sunt? Deci nu mai sunt.

Asa cunoasteti venirea Duhului Sfant. Cand dispar problemele. Cand vine Duhul Sfant, omul nu mai are probleme si dileme. 

Incercati sa nu va ridicati de jos din cameruta voastra, pana cand nu vor disparea problemele. Si-asa culcati-va! Si a doua zi faceti la fel! Si cred ca vom spori din mai bine-n mai bine. Si nu va mai fi nevoie de conferinte din astea, si voi putea sa stau si eu linistit, si Inaltul. Si ne vom bucura si-n multe alte chipuri :-) desi si aceasta este o bucurie, pe care nu trebuie sa ne lipsim degaba de ea.

-Intrebare: Cad in deznadejde cand ma gandesc la sfarsitul lumii. Ma gandesc ca poate eu voi apuca sa mor inainte de aceasta, deci de sfarsitul lumii, dar copiii mei nu se stie. De aici si frica de a face copii. Cum sa scap de aceasta frica?

-Parintele Savatie: In loc sa ne gandim la Dumnezeu, stam cu gandurile noastre. Unde ne e gandul nostru? La sfarsitul lumii, la copiii mei, care s-ar putea sa faca asa, dar eu asa, dar Dumnezeu unde-I? Cu cine sa stam? Toate cu Dumnezeu sa le vorbim si sa nu zburde inima noastra in alta parte!

Reguli, sfaturi, nici unul dintre cuvinte nu-mi place :-) Una: nu va ganditi la viitor! Doua: nu va ganditi la trecut! Dar la ce sa ne mai gandim? Ei, o sa descoperiti la ce va mai ganditi. Ca rameneti numai voi si Dumnezeu, la asta ganditi-va si mai mult cu Dumnezeu. Nu va raportati pe voi in viitor, si nu va hraniti pe voi din trecut. Pentru ca amandoua sunt minciuna. Nu dati drumul gandului nicaieri fara Dumnezeu. Si-atunci n-o sa va mai vie deznadejdea, nici din sfarsitul lumii, nici din oricare alt gand. Pentru ca, cu timpul aceste ganduri vor mai inceta sa mai apara. Pentru ca ele nu-s bune.

- Intrebare: Ce este nadejdea? Si cum o putem dobandi?

- Parintele Savatie: Prin plinirea poruncilor care ni le-o lasat Hristos.
Hristos ne-o dat cateva sfaturi atunci cand o venit in trup la noi: “Iubeste pe aproapele tau!” - si ne-o si talcuit-o cum s-o facem. Ceea ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor. Incercati sa faceti asta si incet, incet nadejdea va creste in inima voastra. Si nu numai nadejdea, si dragostea.

- Intrebare: La varsta de 80 de ani care pot fi motivele deznadejdii aparute in mintea si sufletul unei mame a trei copii, copii care-o iubesc si-o respecta, care sunt asezati la casa lor. Aceasta mama spune ca s-a saturat de viata, nu mai vrea sa manance, vrea sa moara. Ce se poate face spre ajutorarea sa, in completarea spovedaniei si impartasaniei?

- Parintele Savatie: In completarea spovedaniei si-a impartasaniei, nimic nu se mai poate face. Dar, eu cred ca iarasi trebuie multa rugaciune. Cei care-o cunosc, fiii, copiii, care cred ca nu-i scrisoarea ei, ci a unora dintre ei. Voi, spovediti-o si impartasiti-o! 

Voi, rugati-va, dar rugati-va pana la lacrimi!
Sa nu socotiti ca v-ati rugat daca nu ati plans. Dar sa plangeti din toata faptura voastra, si socotesc ca pentru o astfel de rugaciune, toate se pot face.

- Intrebare: Cum poate fi ajutat un tanar sa iasa dintr-un anturaj care-l tine in compania celor ce folosesc alcoolul si se poarta ca desfranatii. Nu vrea sa se spovedeasca. Cum poate fi convins ca greseste?

-Parintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie sa convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. In cazul dat si-aceasta este o forma de deznadejde. Nu a celuia care se afla in pacat, ci a celuia care pune intrebarea. Pentru ca noi, parelnic, nadajduind pentru noi, incepem sa nu mai nadajduim pentru altii. Dar atunci cand noi ne pierdem nadejdea pentru aproapele nostru, noi iarasi gandim un dumnezeu care nu seamana cu al nostru.

Nu deznadajduiti pentru aproapele vostru, pentru ca este totuna cu a deznadajdui pentru voi insiva. Si socotesc ca poate chiar este un pacat mai mare. Pentru ca daca noi pacatosii am capatat nadejde la Dumnezeu, cu pacatele noastre, cu trecutul nostru, si-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastra ca ne-a chemat si ne poate ierta, si-a semanat, a nascut in noi nadejdea, de ce sa credem ca pe celalalt Dumnezeu nu-l asteapta, ca nu-l va intoarce, ca nu-l iubeste la fel ca pe noi.

 Sa nu judecam. Din cauza judecatii, avem aceasta suferinta nedreapta. Lasati-l! Are Dumnezeu lucrul si cu el. Rugati-va ca si cum n-ati vedea pacatele lui, dar nu ca si cum, sa nu le vedeti si sa nu le socotiti pacate. Ca sta cu desfranatii, ca-i betiv, ca nu vrea sa se roaga, ca nu asculta. L-am judecat. Nu ganditi asa! Pentru noi sa socotim aceste pacate si sa nu le facem, dar pentru altii, spuneti: “Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac”. Asta-i rugaciunea pe care ne-a invatat-o Hristos pe cruce, sa o urmam! Rugati-va asa pentru el, cu dragoste, cu nadejde in Cel care are putere sa inalte cele surpate si socotiti-va ca nu sunteti cu nimic mai bun decat el. Si-atunci rugaciunea voastra va avea putere si-l va ridica.
Dar niciodata sa nu dati sfat unui om pe care-l socotiti mai mic si mai pacatos decat voi, pentru ca sfatul vostru niciodata nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica si pe altii, dar inaltandu-ne, stricam nu numai pe noi, dar totul in jur, si tot de ce ne atingem. Cu rugaciune, cu smerenie si cu dragoste toate sunt cu putinta.

- Intrebare: Parinte Savatie, homosexualitatea este un pacat despre care putem crede ca nu mai este vreo nadejde de vindecare?

- Parintele Savatie: Nu. Dac-ar fi fost macar un pacat pentru care sa nu mai fie nadejde de vindecare, Evanghelia ar fi fost cea mai cruda gluma si Hristos nu trebuia sa vina. Dar tocmai pentru ca Hristos a venit, ne-a tamaduit pe toti, toti cei care il primim pe El. Cu nimc mai bun decat homosexualii nu suntem, pentru ca orice pacat care sta asupra noastra ne poate desparti si ne desparte de Dumnezeu, si ce ne este noua daca motivul despartirii noastre va fi homosexualitatea sau betia, sau judecarea, sau minciuna, sau hotia. Atunci infricosator va fi, ca vom fi despartiti de Dumnezeu si socotesc ca pricina nu va mai insemna ceva, de aceea sa luptam cu toate ale noastre pentru ca daca plinind toata dreptatea nu ne vom putea mantui, caci daca nu va prisosi dreptatea noastra mai mult deca a carturarilor si fariseilor nu ne mantuim, atunci sa nu ne framante astfel de ganduri si iarasi si iarasi sa ne intoarcem spre Dumnezeu, Cel care toate are puterea a le ierta si a le indrepta. De aceea este Dumnezeu, de acea avem nevoie de El. Cele pe care noi nu le putem indrepta, El le indreapta.
Aveti nadejde! Aveti nadejde pentru orice fel de pacat.

Puterea duhovniceasca a deznadejdii
 Partea a III-a Conferinta sustinuta de Parintele Savatie Bastovoi in cadrul Serilor duhovnicesti din Postul Craciunului 2003 la Alba Iulia.