Parintele Savatie Bastovoi ,,Cand cunoastem momentul venirii Duhului Sfant ? ,,

- Intrebare: Necazurile ne arunca intr-o mare deznadejde care ne face sa ne intrebam: De ce ne-am mai nascut? De ce suferim?

De ce aceste intrebari? Cum putem sa le alungam?

- Parintele Savatie: Oferindu-le raspunsuri. De ce ne-am mai nascut? Ganditi-va! Ganditi-va mai mult la Dumnezeu si mai putin la intrebari.
Nu este o simpla scapare sau debarasare de intrebarea pe care mi-ati pus-o, ci este un indemn sa nu mai colcaim in noi insine si sa ne indreptam catre Dumnezeu cu toate aceste intrebari, sa nu ni le punem noua, ci lui Dumnezeu.
Uitati-va la prooroci! Proorocii nu-L intreaba pe Dumezeu toate astea? Dar pe Dumnezeu. Uitati-va la Iov! Zice: “Ce mare lucru este sa strivesti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul si toate, toate care Le stii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei iesi invingator. Ce mi-ai lasat suferinta asta?” - vorbea cu Dumnezeu.
Dar noi ce facem: “De ce m-am nascut eu oare?
Viata asta… eee… pai credinta in Dumnezeu e buna pentru cel ce-o are” - toate monologuri, toate framantarile noastre. Nu spunem: “Doamne! De ce m-am mai nascut?” Asa ca toate intrebarile si framantarile pe care le aveti, intoarceti-le catre Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere si cu lacrimi.

Cunoscand ca Dumnezeu si-asa va stie framantarile si nu veti fi nepoliticosi daca i le veti pune Lui, si nu-I veti descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre daca I le veti adresa in cele din urma.
Nu va mai dati pe dupa perdele inaintea lui Dumnezeu! Si-atunci veti primi raspunsuri.Si-asa veti invata rugaciunea. Pentru ca rugaciunea este vie. Rugaciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parca noi vorbim cu Cineva pe care nu avem sa-L intrebam nimic? Si de la care sa nu avem ce auzi?

Noi nu putem sa ne imprietenim? Dar puneti-I Lui toate framantarile voastre, toate pacatele voastre, si nu ma-ndoiesc ca le veti primi degraba si semnul va fi plansul. Si va fi un plans usor, care va ridica de la voi tota framantarea si va veti da seama ca intrebarile voastre unde sunt? Deci nu mai sunt.

Asa cunoasteti venirea Duhului Sfant. Cand dispar problemele. Cand vine Duhul Sfant, omul nu mai are probleme si dileme. 

Incercati sa nu va ridicati de jos din cameruta voastra, pana cand nu vor disparea problemele. Si-asa culcati-va! Si a doua zi faceti la fel! Si cred ca vom spori din mai bine-n mai bine. Si nu va mai fi nevoie de conferinte din astea, si voi putea sa stau si eu linistit, si Inaltul. Si ne vom bucura si-n multe alte chipuri :-) desi si aceasta este o bucurie, pe care nu trebuie sa ne lipsim degaba de ea.

-Intrebare: Cad in deznadejde cand ma gandesc la sfarsitul lumii. Ma gandesc ca poate eu voi apuca sa mor inainte de aceasta, deci de sfarsitul lumii, dar copiii mei nu se stie. De aici si frica de a face copii. Cum sa scap de aceasta frica?

-Parintele Savatie: In loc sa ne gandim la Dumnezeu, stam cu gandurile noastre. Unde ne e gandul nostru? La sfarsitul lumii, la copiii mei, care s-ar putea sa faca asa, dar eu asa, dar Dumnezeu unde-I? Cu cine sa stam? Toate cu Dumnezeu sa le vorbim si sa nu zburde inima noastra in alta parte!

Reguli, sfaturi, nici unul dintre cuvinte nu-mi place :-) Una: nu va ganditi la viitor! Doua: nu va ganditi la trecut! Dar la ce sa ne mai gandim? Ei, o sa descoperiti la ce va mai ganditi. Ca rameneti numai voi si Dumnezeu, la asta ganditi-va si mai mult cu Dumnezeu. Nu va raportati pe voi in viitor, si nu va hraniti pe voi din trecut. Pentru ca amandoua sunt minciuna. Nu dati drumul gandului nicaieri fara Dumnezeu. Si-atunci n-o sa va mai vie deznadejdea, nici din sfarsitul lumii, nici din oricare alt gand. Pentru ca, cu timpul aceste ganduri vor mai inceta sa mai apara. Pentru ca ele nu-s bune.

- Intrebare: Ce este nadejdea? Si cum o putem dobandi?

- Parintele Savatie: Prin plinirea poruncilor care ni le-o lasat Hristos.
Hristos ne-o dat cateva sfaturi atunci cand o venit in trup la noi: “Iubeste pe aproapele tau!” - si ne-o si talcuit-o cum s-o facem. Ceea ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor. Incercati sa faceti asta si incet, incet nadejdea va creste in inima voastra. Si nu numai nadejdea, si dragostea.

- Intrebare: La varsta de 80 de ani care pot fi motivele deznadejdii aparute in mintea si sufletul unei mame a trei copii, copii care-o iubesc si-o respecta, care sunt asezati la casa lor. Aceasta mama spune ca s-a saturat de viata, nu mai vrea sa manance, vrea sa moara. Ce se poate face spre ajutorarea sa, in completarea spovedaniei si impartasaniei?

- Parintele Savatie: In completarea spovedaniei si-a impartasaniei, nimic nu se mai poate face. Dar, eu cred ca iarasi trebuie multa rugaciune. Cei care-o cunosc, fiii, copiii, care cred ca nu-i scrisoarea ei, ci a unora dintre ei. Voi, spovediti-o si impartasiti-o! 

Voi, rugati-va, dar rugati-va pana la lacrimi!
Sa nu socotiti ca v-ati rugat daca nu ati plans. Dar sa plangeti din toata faptura voastra, si socotesc ca pentru o astfel de rugaciune, toate se pot face.

- Intrebare: Cum poate fi ajutat un tanar sa iasa dintr-un anturaj care-l tine in compania celor ce folosesc alcoolul si se poarta ca desfranatii. Nu vrea sa se spovedeasca. Cum poate fi convins ca greseste?

-Parintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie sa convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. In cazul dat si-aceasta este o forma de deznadejde. Nu a celuia care se afla in pacat, ci a celuia care pune intrebarea. Pentru ca noi, parelnic, nadajduind pentru noi, incepem sa nu mai nadajduim pentru altii. Dar atunci cand noi ne pierdem nadejdea pentru aproapele nostru, noi iarasi gandim un dumnezeu care nu seamana cu al nostru.

Nu deznadajduiti pentru aproapele vostru, pentru ca este totuna cu a deznadajdui pentru voi insiva. Si socotesc ca poate chiar este un pacat mai mare. Pentru ca daca noi pacatosii am capatat nadejde la Dumnezeu, cu pacatele noastre, cu trecutul nostru, si-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastra ca ne-a chemat si ne poate ierta, si-a semanat, a nascut in noi nadejdea, de ce sa credem ca pe celalalt Dumnezeu nu-l asteapta, ca nu-l va intoarce, ca nu-l iubeste la fel ca pe noi.

 Sa nu judecam. Din cauza judecatii, avem aceasta suferinta nedreapta. Lasati-l! Are Dumnezeu lucrul si cu el. Rugati-va ca si cum n-ati vedea pacatele lui, dar nu ca si cum, sa nu le vedeti si sa nu le socotiti pacate. Ca sta cu desfranatii, ca-i betiv, ca nu vrea sa se roaga, ca nu asculta. L-am judecat. Nu ganditi asa! Pentru noi sa socotim aceste pacate si sa nu le facem, dar pentru altii, spuneti: “Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac”. Asta-i rugaciunea pe care ne-a invatat-o Hristos pe cruce, sa o urmam! Rugati-va asa pentru el, cu dragoste, cu nadejde in Cel care are putere sa inalte cele surpate si socotiti-va ca nu sunteti cu nimic mai bun decat el. Si-atunci rugaciunea voastra va avea putere si-l va ridica.
Dar niciodata sa nu dati sfat unui om pe care-l socotiti mai mic si mai pacatos decat voi, pentru ca sfatul vostru niciodata nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica si pe altii, dar inaltandu-ne, stricam nu numai pe noi, dar totul in jur, si tot de ce ne atingem. Cu rugaciune, cu smerenie si cu dragoste toate sunt cu putinta.

- Intrebare: Parinte Savatie, homosexualitatea este un pacat despre care putem crede ca nu mai este vreo nadejde de vindecare?

- Parintele Savatie: Nu. Dac-ar fi fost macar un pacat pentru care sa nu mai fie nadejde de vindecare, Evanghelia ar fi fost cea mai cruda gluma si Hristos nu trebuia sa vina. Dar tocmai pentru ca Hristos a venit, ne-a tamaduit pe toti, toti cei care il primim pe El. Cu nimc mai bun decat homosexualii nu suntem, pentru ca orice pacat care sta asupra noastra ne poate desparti si ne desparte de Dumnezeu, si ce ne este noua daca motivul despartirii noastre va fi homosexualitatea sau betia, sau judecarea, sau minciuna, sau hotia. Atunci infricosator va fi, ca vom fi despartiti de Dumnezeu si socotesc ca pricina nu va mai insemna ceva, de aceea sa luptam cu toate ale noastre pentru ca daca plinind toata dreptatea nu ne vom putea mantui, caci daca nu va prisosi dreptatea noastra mai mult deca a carturarilor si fariseilor nu ne mantuim, atunci sa nu ne framante astfel de ganduri si iarasi si iarasi sa ne intoarcem spre Dumnezeu, Cel care toate are puterea a le ierta si a le indrepta. De aceea este Dumnezeu, de acea avem nevoie de El. Cele pe care noi nu le putem indrepta, El le indreapta.
Aveti nadejde! Aveti nadejde pentru orice fel de pacat.

Puterea duhovniceasca a deznadejdii
 Partea a III-a Conferinta sustinuta de Parintele Savatie Bastovoi in cadrul Serilor duhovnicesti din Postul Craciunului 2003 la Alba Iulia.

Avva Dorotei ,, Ce este da fapt smerenia ,,

DESPRE SMERENIE, FARA DE CARE MANTUIRE NU EXISTA 

Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul.

Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte.


Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? 

Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu?

 Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”.

 Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. 

Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” 

Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. 

 Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. 

Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. 

Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. 

Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.

De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. 

De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? 

Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. 

Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”.

Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”.

Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã.

Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? 

Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi?

Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. 

Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele.


Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. 

Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. 

În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii.

 Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. 

Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie.

Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. 

Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. 

Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul.

 Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie.

 Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. 

Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 19-Despre credinţă şi smerenie

 Despre credinţă şi despre smerita cugetare

 Făptură prea mică, voieşti să afli viaţa ? Ţine în tine credinţa şi smerenia, căci prin ele afli mila, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu, dar şi pe Cel ce te păzeşte întru ascuns şi rămîne cu tine la arătare .
Voieşti să le dobîndeşti pe acestea, care sînt cuvîntări ale vieţii ? . Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gîndurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi urmează depărtarea de .

 Prin credinţă şi smerenie simţim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, deci nu ca nişte cuvinte spuse odinioară de Dumnezeu şi acum desprinse de El. De aceea, Îl simţim şi pe Dumnezeu însuşi ca persoană, grăindu-ni-le. In ascuns, îl simţim grăindu-ne, iar la arătare, ajutîndu-ne în faptele noastre. . Cuvintele lui Dumnezeu simţite în inimă sînt deci cuvîntări ale lui Dumnezeu, adresate nouă acum şi care susţin viaţa noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele Dumnezeu.
Cînd vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gîndirea ta ca o furnică şi ca cele ce se tîrăsc pe pămînt şi ca un vierme şi ca un prunc care se bîlbîie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor încă prunci. Căci s-a spus că «păzitor al pruncilor este Domnul» (Ps. 114, 6). Pruncul se apropie de şarpe şi-l prinde de gît şi nu e vătămat de el. Pruncul umblă gol toată iarna. Cînd alţii umblă îmbrăcaţi şi acoperiţi şi totuşi frigul intră în toate mădularele lor, pruncul şade gol în ziua cînd e frig, ger şi gheaţă, şi nu suferă, pentru că trupul lui nevinovat e acoperit cu o altă haină nevăzută prin acea purtare de grijă ascunsă, care susţine mădularele lui fragede, ca să nu se apropie de ele vreo vătămare de la ceva.

Crezi acum că există o purtare de grijă ascunsă, prin care trupul fraged, uşor expus la orice vătămare pentru frăgezimea şi slăbiciunea lui, este păzit în mijlocul împrejurărilor potrivnice şi nu e lăsat să sufere de ele ? Căci zice : «Domnul păzeşte pe prunci». Şi nu numai pe aceştia, mici cu trupul, ci şi pe înţelepţii din lume, care au părăsit cunoştinţa lor şi se sprijină pe înţelepciunea simplă şi s-au făcut ca nişte prunci în voia lor şi aşa au învăţat înţelepciunea aceea care nu se învaţă prin osteneli. Sînt cei despre care înţeleptul în cele dumnezeieşti, Pavel, a spus : «Cel ce socoteşte că este înţelept în lumea aceasta să se facă nebun, ca să ajungă înţelept» (I Cor., 3, 18).

Deci, cere de la Dumnezeu să-ţi dea să ajungi la măsura credinţei. Şi dacă simţi desfătarea ei în sufletul tău, nu-mi este greu să-ţi spun iarăşi că nimic nu te va împiedica să ajungi la Hristos. Şi nu-ţi va fi greu să fii răpit în tot ceasul de la cele pămînteşti şi să uiţi de lumea aceasta neputincioasă şi de amintirile lucrurilor ei. Roagă-te pentru acest lucru fără preget şi cerşeşte-l cu căldură şi cere-l cu multă sîrguinţă pînă ce-l vei primi. Şi nici după aceasta să nu slăbeşti. Iar de acesta te vei învrednici dacă te vei sili mai întîi să arunci grija ta asupra lui Dumnezeu cu credinţă şi vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi cînd vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu decît în tine, şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult decît în sufletul tău, atunci se va sălăşlui în tine puterea aceea necunoscută de tine. Şi vei simţi puterea Celui ce este cu tine, în chip neîndoielnic; puterea aceea pe care mulţi simţind-o intră în foc şi nu se tem şi călcînd pe apă nu se îndoiesc în cugetul lor, socotind că se vor scufunda.

Căci credinţa întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut, care-l convinge să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simţurile .
Poate socoteşti că acea cunoştinţă duhovnicească o primeşte cineva în cunoştinţa sufletească ? Dar nu e numai cu neputinţă să primească cineva acea cunoştinţă duhovnicească în cunoştinţa sufletească, ci nu o poate nici măcar simţi cineva cu simţirea , precum nu se pot învrednici de ea cei ce se străduiesc să se deprindă în cunoştinţa sufletească. Astfel, dacă unii din ei voiesc să se apropie de acea cunoştinţă a Duhului, nu se pot apropia de ea cîtuşi de puţin, pînă ce nu o părăsesc pe cea sufletească şi toată îndeletnicirea cu subţirimile ei şi cu meşteşugul ei foarte mult împletit (complicat) şi nu se vor întoarce la sufletul lor de prunci. Pentru că multă piedică le vine lor din obişnuirea cu ea, pînă ce nu o vor înlătura puţin cîte puţin.

Cunoştinţa duhovnicească este simplă şi nu străluceşte prin gînduri sufleteşti. Pînă ce nu se va elibera cugetarea de ideile cele multe şi nu va veni la simplitatea curăţiei, nu va putea simţi cunoştinţa Duhului. Treapta acestei cunoştinţe constă în a simţi desfătarea vieţii veacului acela. De aceea, dispreţuieşte multele idei! Căci cunoştinţa aceasta sufletească nu poate cunoaşte altceva afară de idei; nu poate cunoaşte ceea ce se primeşte în simplitatea cugetării , potrivit Celui ce a zis : «De nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor» (Mt., 18,3).
Dar mulţi nu ajung la această simplitate, ci nădăjduiesc în faptele lor cele bune, socotind că prin ele li se păstrează un loc în Împărăţia cerurilor. Aşa înţeleg ei «Fericirile» din Evanghelie. Ei zic că Domnul le-a arătat că acestea sînt felurite, ca să vedem că ne-a făcut cunoscute multe chipuri de vieţuiri potrivite acelor «Fericiri». Ei zic că fiecărui om, după toate măsurile în care umblă pe orice cale spre Domnul, Acesta îi deschide poarta Împărăţiei cerurilor. Dar acea cunoştinţă duhovnicească nu o poate primi cineva de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Şi din aceasta simte desfătarea aceea a Împărăţiei cerurilor.
Împărăţia cerurilor spun (sfinţii) că este vederea duhovnicească. Şi aceasta nu se află în faptele gîndurilor, ci poate fi gustată numai prin har. Şi pînă nu se curăţă omul, nu e în stare nici să audă despre ea (cu înţelegerea), căci nimeni nu poate să o dobîndească prin învăţătură.
De vei ajunge, o fiule, la curăţia inimii prin credinţă, dobîndită în liniştea din partea oamenilor, şi vei uita cunoştinţa acestei lumi, ca să nu o mai simţi, aceasta se va afla dintr-odată înaintea ta fără o cercetare cu privire la ea. «Înfige, zice, un stîlp şi toarnă pe el untdelemn şi vei afla comoară în sînul tău».

Dar de vei fi ţinut în lanţul cunoştinţei sufleteşti, nu e greşit să-ţi spun că mai uşor îţi este să te dezlegi din lanţurile de fier decît din ea.
Şi nu vei scăpa în veci din cursele rătăcirii şi niciodată nu vei putea dobîndi îndrăznirea şi încrederea faţă de El, ci în fiecare clipă vei merge spre gura sabiei şi nu vei putea să scapi nicidecum de supărare.
Roagă-te în slăbiciune şi simplitate, ca să vieţuieşti bine înaintea lui Dumnezeu şi vei fi fără grijă. Căci precum urmează umbra trupului, aşa şi mila urmează smeritei cugetări. Deci de voieşti să umbli în acestea, nu da mîna nicidecum gîndurilor de neputinţă. Şi chiar de te vor înconjura şi te vor înfricoşa toate vătămările şi relele şi primejdiile, să nu ai grija lor, nici să le iei în seamă.

FILOCALIA SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL CURĂŢI, LUMINA ŞI DESĂVÎRŞI Volumul X
SFÎNTUL ISAAC SIRUL * CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE ,EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI - 1981, pag 96

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 18-Mărimea cunoştinţei şi credinţei

CUVÎNTUL XVIII 

Cît de mare este măsura cunoştinţei şi cît de mari, măsurile credinţei 

Există o cunoştinţă ce premerge credinţei şi o cunoştinţă ce se naşte din credinţă. Cunoştinţa ce premerge credinţei este cunoştinţa naturală. Iar cunoştinţa ce se naşte din credinţă este o cunoştinţă duhovnicească. Şi există o cunoştinţă naturală, care deosebeşte binele de rău. Aceasta se numeşte şi discernămînt natural. Prin ea deosebim binele de rău în chip natural, fără învăţătură. Pe aceasta a aşezat-o Dumnezeu în firea raţională.

 Dar primeşte creştere şi adaos prin învăţătură. Nu este cineva care să nu o aibă pe aceasta. Această putere de cunoaştere naturală a sufletului raţional constă deci în deosebirea binelui şi răului, care se mişcă în el neîncetat. Cei ce sînt lipsiţi de ea, sînt mai prejos de firea raţională. Iar cei ce o au pe aceasta stau drept în firea sufletului şi nu au pierdut nimic din cele ce le-a dat Dumnezeu firii spre cinstirea fiinţelor raţionale ale Lui. 

Iar pe cei ce au pierdut această cunoaştere, prin care deosebesc binele de rău, îi osîndeşte proorocul zicînd : «Omul n-a priceput cinstea în care a fost» (Ps. 48, 13). Cinstea firii raţionale este discernămîntul care deosebeşte binele de rău. Şi cu dreptate cei ce au pierdut acest discernămînt s-au asemănat cu animalele neînţelegătoare, care nu au raţiune şi putere de discernămînt.

 Prin această putere noi sîntem în stare să aflăm calea spre Dumnezeu. Aceasta este cunoştinţa naturală, şi ea premerge credinţei, şi ea e calea către Dumnezeu. Prin ea putem să deosebim binele de rău şi să primim credinţa. Deci însăşi puterea firii dă mărturie că se cuvine omului să creadă în Cel ce a adus toate la fiinţă şi să creadă în cuvintele poruncilor Lui şi să le împlinească. Iar din credinţă se naşte frica de Dumnezeu.

 

Şi cînd va urma ei prin fapte şi se va urca puţin prin lucrare, se iveşte cunoştinţa duhovnicească, de care am spus că se naşte din credinţă. 

Cunoştinţa naturală, care este deosebirea între bine şi rău şi e sădită de Dumnezeu în fire, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune. Şi prin aceasta se dă omului cunoştinţa duhovnicească, care este simţirea tainelor şi naşte credinţa din vederea (contemplaţia) adevărată. 

Deci nu din credinţa singură şi simplă se naşte cunoştinţa duhovnicească, ci credinţa naşte frica şi din frica de Dumnezeu, cînd ne învrednicim să lucrăm prin ea, adică din lucrarea fricii de Dumnezeu în noi, se naşte cunoştinţa duhovnicească.

 Căci a spus sfîntul Ioan Gură de Aur, că atunci cînd dobîndeşte cineva o voinţă ce ascultă de frica lui Dumnezeu şi de dreapta cugetare, primeşte curînd descoperirea celor ascunse.

 Iar prin descoperirea celor ascunse înţelege cunoştinţa duhovnicească. 

Nu frica de Dumnezeu naşte însă această cunoştinţă duhovnicească (căci ceea ce nu se află ascuns în fire nu se poate naşte), ci cunoştinţa aceasta se dă ca un dar lucrării din frica lui Dumnezeu. Cînd vei cerceta bine lucrul fricii lui Dumnezeu, vei afla că el este pocăinţa şi în aceasta este cunoştinţa duhovnicească. Despre ea am spus că arvuna ei e primită în Botez şi că darul acesta l-am primit prin pocăinţă. Deci darul de care am spus că-l primim prin pocăinţă este cunoştinţa duhovnicească, sau ea este darul dat nouă prin lucrarea fricii. 

Iar cunoştinţa duhovnicească este simţirea celor ascunse .

Căci cînd simte cineva aceste bunătăţi ne 

 identifică cunoştinţa duhovnicească cu o simţire spirituală, adică cu o atingere cu realitatea dumnezeiască, cu puterea lui Dumnezeu. 

 

Iar din simţirea aceasta se naşte o altă credinţă, care nu e potrivnică celei dintîi, ci întăreşte credinţa aceea. Pe ea o numesc credinţă din vedere (din contemplaţie). 

Pînă aci a fost auzirea; iar acum e vederea.

 Iar vederea este mai sigură decît auzirea. Toate acestea se nasc din cunoştinţa aceea (naturală), care deosebeşte binele de rău şi care e sădită în fire. Iar aceasta e sămînţa cea bună a virtuţii, cum s-a spus mai înainte. Dar cînd acoperim această cunoştinţă naturală cu voia noastră iubitoare de plăcere, cădem din toate bunătăţile acestea. 

Iar acestei cunoştinţe naturale îi urmează o împunsătură continuă a conştiinţei, o aducere aminte neîncetată de moarte, o grijă care ne chinuieşte pînă la ieşirea din această viaţă. 

După aceasta vine mîhnirea, întristarea, frica de Dumnezeu, ruşinea cea din fire, părerea de rău pentru păcatele cele mai dinainte, străduinţa pentru faptele cuvenite, aducerea aminte de drumul cel de obşte şi grija pentru merindea de drum şi cererea îndreptată spre Dumnezeu cu plîns, ca să intrăm prin poarta aceasta, care este trecerea peste toată firea, dispreţuirea lumii şi multa luptă pentru virtute. 

FILOCALIA SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL CURĂŢI, LUMINA ŞI DESĂVÎRŞI .Volumul X
SFÎNTUL ISAAC SIRUL * CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI - 1981, pag 92