Adevarata spovedanie si rugaciune - Parintele Calistrat

,,Lacrimile  de pocainta si milostenia sterg pacatele de pe haina botezului,, Sf. Paisie Aghioritul

  Cerceteaza indreptarul de spovedanie, apoi constiinta ta, scrie pacatele tale pe o foaie, iar la sfarsitul hartiei scrie asa : ,,toate acestea, si mai mari decat acestea am facut, si pe altii am indemnat sa le faca. ,, Nu incerca cumva sa te indreptatesti intr-un anume fel pentru pacatul savarsit, caci mai rau faci.,,

 Tine post aspru macar o zi- ca sa ai inima umilita si dramul de lacrima de cainta in fata Domnului pentru pacatele tale in momentul spovedaniei, sa te vada Dumnezeu ca chiar regreti sincer faradelegile comise si ca n-ai sa le mai faci.

Exceptie de la regula:  cei ce se spovedesc pentru prima data ( si au constiinta foarte incarcata ) sa mearga de indata la preot sa se spovedeasca, fara post si alte menajamente. 

In cazul in care aveti rude aproapiate, cum ar fi bunici, insistati cu blandete ca macar de dragul vostru sa se spovedeasca , sau macar pe patul de moarte chemati preotul sa-i ajute in acest sens. Trebuie sa va pese si de starea lor sufleteasca , caci indiferenta si ignoranta este tot un pacat pentru care vom da raspuns.

 Acasa, dupa ce zici canonul, macar 5 minute, roaga-te din adancul inimii tale, din toata fiinta ta- catre Mantuitorul, cerandu-i indurare si mila pentru sufletul tau si pentru cei pe care ii pomenesti in Acatiste la Sfanta Biserica. 

Neaparat sa-i pomenesti pe nume, atat pe cei vii, cat si pe cei adormiti, si nu uita sa aprinzi candela . Una- pentru cei vii si binefacerile primite de la Domnul, si alta - pentru iertarea celor adormiti si odihna lor in Imparatia Domnului.

Mult ajuta milostenia data cu inima buna, din munca cinstita. Crestinii ce au dragoste fata de Iisus Hristos si aproapele, impart dupa Sfanta Liturghie celor saraci pachete de mancare.

-Unde gasim pe cei ce au nevoie de ajutor cu adevarat?

-Gasesti saraci , flamanzi si lipsiti (bolnavi internati ) in biserica din incinta oricarui spital.

Daca am fost ajutati de Domnul intr-o anume problema, sa nu uitam si sa multumim, facand o fapta buna, sau citind o rugaciune ( Acatist ) pentru cei lipsiti si bolnavi, ori pentru iertarea pacatelor neamului crestin, pentru Pace in lume si vreme de pocainta.

Nu ajuta cu nimic citirea multor Acatiste fara simtamant interior sau mersul la biserica daca nu dorim mantuirea.

,, Doamne, intareste-ma in credinta ! ,,

Cei ce chiar doresc mantuirea il cauta pe Iisus, strigand din adancul inimii lor zi si noapte :

,, Doamne, intareste-ma in credinta ! ,,

Striga asa pana Domnul ii aude, si aici se petrece miracolul- CREZI, caci stie Domnul ce sa-ti dea ca sa crezi cu adevarat . Acesta este marea minune- transformarea unei false evlavii intr-o credinta autentica, asa cum o aveau candva crestinii. Din acest moment te poti considera cu adevarat crestin , caci ai fost luminat si inteleptit de Dumnezeu. Dar nu uita ca trebuie sa dai ceva in schimb- inima ta , osteneala ta, viata ta curata, mila fata de aproapele, lacrimile de pocainta, spovedanie sincera, ascultare de duhovnic, citirea sfintelor carti mantuitoare de suflet, iertarea neconditionata a tuturor celor ce ti-au gresit candva.

 In rugaciune sa ceri neaparat Domnului iertare de pacate, intelepciune, minte luminata, lacrimi de pocainta, smerenie, intarire in credinta si rabdare in ispite, curatie de patimi si pofte ucigatoare de suflet, Inger Pazitor, daruri ale Duhului Sfant de folos in mantuirea ta si mantuirea celor din neamul tau - in aceasta viata.

Parintele tau duhovnic sa fie pomenit zilnic in rugaciunile tale. Iar daca afli intamplator ca are o situatie materiala grea - intinde mana ta si ajuta-l.
Pomeneste-l si in Acatistele tale , aprinde cate o lumanare pentru el duminica, chiar inainte de a incepe Sfanta Liturghie.


Nu uita sa rostesti Rugaciunea lui Iisus- indiferent ca mergi pe strada, speli vasele, sapi in gradina sau te pui sa adormi in pat. Evita multa vorbire si cauta sa ai cugetare smerita, ca nu cumva sa nu aluneci in pacate si sa pierzi ajutorul Domnului.

Am observat ca crestinii trec doar cate cinci- zece nume pe un Acatist. Bine ar fi, ca de desuptul acestor nume sa scrieti si aceste cuvinte : ,, si cu toti ai lor din neam in neam, vii si adormiti,,

Sa nu treaca nici macar o Sfanta Liturghie in care sa nu fiti pomeniti (si cei ai casei, vii si adormiti ) si daca doriti sa aveti binecuvantare grabnica asupra casei voastre- puteti trimite Acatiste si Pomelnice la Sfintele Manastiri din tara. Dar nu uitati sa va rugati si voi , macar seara- citind un Acatist sau macar doua file, in cazul in care sunteti foarte aglomerati cu treburi.

din sfaturile si indemnurile Sfintilor Parinti

Parintele Arsenie Boca ,,Sfaturi intelepte ,,

 Postul curăţeşte ochii, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică ci numai de rugăciunea minţii.

 La intrarea în călugărie rugăciunea vameşului completată poate chiar de Iisus e numită deodată cu metaniile Sabia Duhului Sfânt. 

Rugăciunea minţii este: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL. E numele lui Iisus. Întâi cu gura apoi cu mintea pătrundem dinafară spre înlăuntrul nostru către Iisus Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau a inimii are temeiul acesta descoperit de Însuşi Iisus că "fără Mine nu puteţi face nimic" în privinţa izbăvirii de patimi deci în privinţa mântuirii. Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile se deapănă de la sine fără cuvinte într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. 

Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău.

ÎNFRÂNAREA

Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd
valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei.

Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.

Hormonii, prin trup, influenţează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configuraţia vigorii anatomice şi sentimentul virilităţii sale. Intelectualitatea biruie asupra sensibilităţii; puterile minţii se dovedesc creatoare. Cu alţii e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate. Cu cât notele diferenţiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei.

Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni. Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi  şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierut şi în Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri.

Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” (celor ce se cred drepţi n.n.) (Matei 21, 31), în Împărăţia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7).

  Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului.
Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc. „De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”. N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputinţă: să-şi asigure eternitatea sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănuia.
Câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii.

MINCIUNA

Minte câte unul, în chipul cel mai firesc cu putinţă, de stă soarele în loc; iar după ce-i trece unda aceasta, nici măcar nu-şi mai aduce aminte, iar dacă-i aduci probele în obraz, nu recunoaşte nimic. O putere dinlăuntru îl împinge să mintă mereu şi să i se pară că e omul cel mai cinstit. E ca şi când o noapte s-ar fi lăsat peste mintea lui, ca şi când o altă persoană ar fi înjurat, ar fi minţit sau ar fi furat, aşa sunt câte unii de înfundaţi în contraziceri. Acesta e un alt neajuns al
căsătoriilor greşite, în care nu s-a ţinut seamă şi de calităţile sufleteşti ale celeilalte părţi. Acestea se pot vedea mai bine în părinţii celor ce se căsătoresc, întrucât vremea le-a scos la iveală toate scăderile sau însuşirile, şi aşchia nu sare departe de butuc.

Minciuna în treptele ei uşoare, de glumă poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o.

Aveam în meditaţie un şcolar. Întâmplându-i-se odată ca să doarmă după amiaza cam mult, era şi toamnă şi ziua scăzuse. Când s-a trezit, era şapte seara. Cum era somnoros, l-am luat prin surprindere: repede la şcoală că-i târziu! Dar parcă este întuneric afară, zise el. Da, dar în dimineaţa aceasta este eclipsă de soare. S-a conformat, crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură, da să plece la şcoală. Stai, Gicule este seară. A, râzi de mine şi dă repede să plece. Au trebuit şi alte ajutoare să-i dovedească evidenţa, că este seară şi nu dimineaţă. Atunci am văzut chipul dezorientării pe faţa unui copil.   
     

,,O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete,, Editura Teognost 

cumpara cartea aici http://www.librariasophia.ro/carti-Parintele-Arsenie-Boca-mare-indrumator-de-suflete-din-sec-XX-(800-de-capete)-so-180.html

Filocalia lX - Ioan Scărarul- Cuvântul 2-Despre despătimire

Dupa cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit necontenit. 

Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea sa raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei, urii şi invidiei. 

Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. 

Apoi întregul război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă.

 Această luptă îl va urmări până la sfârşitul vieţii.

 Dar tot acest curs al curăţirii are loc cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte din belşug har dumnezeiesc. 

Din nou Sfântul Simeon scrie:

"Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.

Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.

Că, când va fi săvârşit toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere."

(Ierotei, Mitropolit de Nafpakta, O noapte în pustia Sfântului Munte, Editura Icos, 2001; pp. 103-104)

Din nefericire omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpānire pe el. Īn loc să-L aleagă pe Dumnezeu, care este viaţă, a ales păcatul, care este moartea. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi īnainte, zice Dumnezeu, şi binecuvāntare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19). Comentānd această realitate Sfāntul Vasile cel Mare a scris: “Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te īndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, īndepărtāndu-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”.(1)
 Dar din fericire Dumnezeu S-a coborāt pe pămānt, S-a īntrupat, S-a făcut frate cu noi oamenii, pentru a ne da nouă posibilitatea restaurării, posibilitatea īndumnezeirii, pentru a ne māntui. Prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu īntrupat, putem ajunge la Tatăl. Important este să conlucrăm cu harul Său, să punem şi noi umărul pentru a ne despătimi, pentru a ne elibera de păcat şi a ne uni cu El. Harul izvorātor din Jertfa Crucii Sale curge īmbelşugat īn Biserică şi-l adapă pe tot omul doritor de māntuire. La harul care vine de sus trebuie īnsă să adăugăm şi noi efortul nostru de jos.
Hristos ne-a arătat drumul şi ne-a deschis calea spre Tatăl. Īn discuţia pe care a avut-o cu ucenicii, īnainte de patimi, le-a spus că se duce la Tatăl. Mai mult, a adăugat faptul că ei ştiu unde Se duce şi ştiu şi drumul īntr-acolo. Īnsă Toma dă glas nedumeririi ucenicilor: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? (Ioan 14, 5). Iar Domnul īi răspunde: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decāt prin Mine” (Ioan 14, 6).
Māntuitorul Hristos zice că: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pānă acum īmpărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun māna pe ea” (Matei 11, 12).

Sfāntul Petru ne spune că Dumnezeu Tatăl ne-a făgăduit, prin Fiul, să ajungem “părtaşi dumnezeieştii firi, scăpānd de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Dar pentru aceasta trebuie să punem şi noi toată sārguinţa, adăugānd la credinţă fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă īnfrānarea, la īnfrānare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, la iubirea frăţească dragostea (2 Petru 1, 5-7).
Este limpede, din Scripturi, că Moise pentru a se īntālni cu Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Sinai, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşire 34, 28). Cei trei ucenici, Iacov, Petru şi Ioan, pentru a-L vedea pe Domnul schimbat la faţă s-au urcat pe Muntele Tabor (Matei 17, 1).

 Urcuşul īnspre unirea cu Dumnezeu, īntru iubire, este creionat astfel de către Sfāntul Maxim Mărturisitorul: “Dragostea e născută de nepă-timire; nepătimirea de nădejdea īn Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi īndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte īnfrānarea cea atotcuprinzătoare. Īnfrānarea la rāndul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. Īn sfārşit frica, de credinţa īn Domnul”.(2) Sunt conturate clar aici şapte trepte īnspre nepătimire asupra cărora vom reveni.

Spiritualitatea creştină nu face altceva decāt să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul īnaintării creştinului pe drumul desăvārşirii īntru Hristos, prin curăţirea de patimi şi dobāndirea virtuţilor. Acest proces se săvārşeşte īntr­o anumită ordine, ordine asupra căreia vom stărui.

Drumul īnspre ţintă are, teoretic, două mari etape: ascetica şi mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de īnaintarea īn unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se īntrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă şi nevoinţă. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns la desăvārşire, la unirea cu Dumnezeu. Sfāntul Pavel le rezumă magistral pe amāndouă īntr-un verset: “M-am răstignit īmpreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte īn mine” (Galateni 2, 20).

Etapa activă a ascezei urmăreşte curăţirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a ajuns la desăvārşire. Īntre cele două etape Sfāntul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecţia filocalică este aşezată sub această sintagmă: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvārşirii sau calea cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvārşi. Aşadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curăţirii; faza intermediară a iluminării şi faza contempla- tivă a desăvārşirii.

Este clar, şi trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul īnspre ţintă nu-l putem parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru care primim puterea prin Sfintele Taine.
Există o puternică legătură īntre cele trei etape, sau trei faze, ale vieţii duhovniceşti şi cele trei taine de iniţiere. Botezul, Mirul şi Sfānta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia necreată, cu care conlucrānd putem ajunge la īndumnezeire. Prin aceste taine de iniţiere există o progresivă prezenţă mistică a lui Hristos īn noi.
Rezultă de aici “un paralelism īntre cele trei taine şi cele trei faze: dacă Botezul e pruncia, Mirul bărbăţia şi Euharistia vārsta īmplinită, faza purificativă e asemănată cu Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”.(3) Harul primit la Botez īl punem īn lucrare īn faza curăţitoare, cel primit la Miruire īn faza iluminatoare şi cel primit īn Euharistie īn faza de desăvārşire.
Aşa cum īn Botez ne răstignim, ne īngropăm şi īnviem cu Hristos, tot aşa īn etapa curăţitoare transpunem īn realitate această moarte şi īnviere cu Hristos. Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorāt şi-i ia locul omul cel nou.
Darurile Sfāntului Duh, care īn stare latentă sunt prezente īn tot creştinul de la Miruire, devin active īn faza iluminativă. Omul curăţit de patimi ajunge la exercitarea conştientă a acestor daruri, īnţelege Scripturile, citeşte ca īntr­o carte īn toată creaţia lui Dumnezeu.

Desăvārşirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. Īn Euharistie se realizează cea mai intimă unire īntre Hristos şi credincioşi. Pe de o parte, pentru a te īmpărtăşi trebuie mai īntāi să te curăţeşti de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile şi poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primeşti putere şi ajutor de la Hristos euharistic. “Vrăjmaşul ştiind ce roadă şi ce mare tămăduire se află īn Sfānta Īmpărtăşanie, se trudeşte, cāt poate, să īntoarcă şi să īmpiedice īn tot felul şi la orice prilej, pe credincioşi şi pe oamenii evlavioşi, de la ea”. (4)

sursa http://www.nistea.com

Mantuirea se da prin Har. Prin sfintenie.

MÎNTUIREA

Cum poate un om din societatea de astăzi să urce pe scara spre mântuire?

Cum au urcat toţi oamenii care s-au mântuit! 

Nu există o „societate de astăzi”, fiecare a trăit societatea contemporană cu el ca „societatea de astăzi”. Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie.

 Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.

Să ştiţi că noi greşim de multe ori crezând că mântuirea e la moarte. Nu-i adevărat. Mântuirea e în viaţă. Omul ştie. Aşa cum ştii dacă eşti sănătos sau dacă eşti bolnav, tot aşa ştii dacă eşti mântuit sau nu eşti mântuit.

Nu se mântuiesc călugării făcând cele ale mirenilor şi nici mirenii făcând cele ale călugărilor. Adică nu se mântuiesc călugării având familie, avere personală, independenţă. Nu se mântuiesc nici mirenii aşa cum se mântuiesc călugării, adică renunţând la cele ce sunt datori să le împlinească prin specificul lor şi prin binecuvântarea Sfintei Biserici, care le împărtăşeşte Sfânta Taină a Cununiei.

Personal cred că Dumnezeu va mântui mult mai mulţi oameni decât credem noi că se mântuiesc.

PATIMILE

Patimile, după concepţia din Pateric, sunt dracii noştrii. Nu vine împotrivitorul, diavolul, de fiecare dată să-ţi sugereze nişte idei, ci ai înlăuntrul tău deja nişte deprinderi care îţi schimbă mintea spre rău.

Sunt trei pricini ale patimilor pe care le pomeneşte Sfântul Marcul Ascetul în Epistola către Nicolae Monahul: „Înaintea a tot păcatul merg cei trei uriaşi care sunt neştiinţa, uitarea şi nepăsarea”.

PĂCATELE

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mândria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mândria, nici desfrânarea, nici hula, nici altceva, decât acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mândru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai.

Sfântul Atanasie cel Mare, într-un cuvânt al lui pe care l-am găsit citat în Proloage, spune că un vultur, chiar dacă e prins în cursă numai de o ghiară, tot prins este. Aşa că nu cred că e cazul să ne întrebăm care este „cel mai mare păcat”, al călugărului sau al credinciosului de rând, ci să avem conştiinţa că orice păcat care ne stăpâneşte este, sau poate fi, „cel mai mare”, câtă vreme ne stăpâneşte.

Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu
numai în întinare, ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gând, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrânesc relele împreună cu noi.

Păcatele sunt realităţi împovărătoare.

Ştiţi că este o cântare populară care zice:

„La casa de omenie se pot veseli şi-o mie,

Dar la casa de-oameni răi nu se veselesc nici ei”.

De ce? Pentru că păcatele nu aduc veselie. Păcatele nu aduc bucurie.

Se spune că înţeleptul nu greşeşte de două ori în aceeaşi greşeală, în cazul când află că a făcut o greşeală. Dacă ai făcut o greşeală şi ştii că-i greşeală şi o recunoşti că-i greşeală, n-ai nici un motiv s-o repeţi. Dacă o repeţi înseamnă că faci păcat, şi păcatul aduce patimă, întăreşte răutatea din suflet.

M-am dus odată la Mănăstire la Ţigăneşti. Şi când întâlneam câte o maică pe-acolo întrebam: Cum te cheamă maică? „Filofteia păcătoasa.” Cum te cheamă maică? „Melania păcătoasa.” Cum te cheamă soră? „Ana păcătoasa.” Păi zic: „Măi, aici îi mănăstirea păcătoaselor! Ce se-ntâmplă p’aicea?! Păi voi numai păcate faceţi? De ce nu faceţi şi bine? Atuncea ce deosebire îi între voi şi între cei din lume?” Toate’s păcătoase… Mă duc la Părintele de’acolo, Părintele duhovnic, şi îi zic: „Părinte, aici îi mănăstirea păcătoaselor. Să ştii că eu îs om cumsecade!”

Noi trebuie să avem totuşi o perspectivă biblică şi patristică reală. Nu că gata, eu îs cel mai mare păcătos. Păi cel mai mare păcătos numai unul din lumea asta poate fi dacă îi vorba. Dacă unul îi cel mai mare păcătos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare păcătos, matematic vorbind. Acuma sigur că nu te lauzi că tu eşti cel sfânt. Eu nu zic că îs sfânt, da’ că îs om cumsecade tot zic!

Lucrurile nu-s aşa că am tuşit – am greşit, am strănutat – am făcut păcat.

Să nu ne închipuim că dacă vine cineva la spovedit şi-şi spune păcatele trebuie neapărat să i se ierte pentru că le-a mărturisit. Dacă rămâne în ele, şi sunt destui care rămân în ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preoţii rânduiţi să dea iertare de păcate.

Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!

Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pământul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gând, în cuvânt şi în faptă.

Antim Ivireanul are o predică în care spune că sunt păcate care se fac din rea voinţă, sunt păcate care se fac din neputinţă şi sunt păcate care se fac din neştiinţă. Şi zice el, că se iartă păcatele din neştiinţă şi din neputinţă, dar nu se iartă păcatele din rea voinţă.

În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut „dumnezeu pământesc”. E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gândeşti la ea când auzi aşa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu pământesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi când n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a făcut „dumnezeu pământesc”, pentru că acoperea păcatele.

Astăzi oamenii sunt foarte porniţi spre comoditate, deci au o iubire neraţională de sine. Nu sunt capabili de osteneală, nu ocolesc pricinile patimilor, afirmă nişte lucruri care ţin de patimi.

M-a întrebat cineva care sunt cele mai frecvente păcate. Şi i-am zis că acelea făcute cu ura şi cu gura.

SPOVEDANIA

Când ne spovedim cercetăm anumite îndreptare de spovedanie. Uneori întâlnim acolo scris despre păcate care nu ni se par a fi păcate. Este sau nu păcat ceea ce noi nu considerăm păcat?

Mai sunt şi exagerări în listele astea de păcate. Omul trebuie să-şi aleagă de acolo numai ceea ce ştie că i se potriveşte lui, nu să-şi asume toate câte sunt scrise în listele de păcate. Nu te poţi lua după lucruri generale pe care nici nu le poţi considera păcate, ci stări. De exemplu, vin unii la spovedanie şi zic: „Nu-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nu-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi...”. 

Nu poţi să zici că acestea sunt păcate, ci stări ale sufletului care nu manifestă călcarea legii lui Dumnezeu, ci atestă mai degrabă o slăbiciune. Poate că omul nu ajunge niciodată să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, dar aceasta nu înseamnă că păcătuieşte, ci că nu a ajuns încă la măsura aceea. „Nu-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi”... Păi, care om, din câţi oameni ştim noi, avem siguranţa că-l iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi?

Mai sunt şi altele care nu cred eu că trebuie luate în considerare. La spovedit trebuie să spui ceea ce vezi tu că e în tine ca insuficienţă. Sunt şi lucruri care pot fi socotite la greşeli, sunt şi lucruri care pot fi socotite la neputinţă, la neştiinţă, la rea voinţă, ştiu eu, la alte categorisiri decât păcatul, păcatul fiind călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă.

Eu nu fac anchete la spovedanie.

La spovedit îi întreb pe cei care se spovedesc la mine dacă ştiu să spună „Cuvine-se cu adevărat”. Unii ştiu, cei mai mulţi nu ştiu, câte unii nici nu ştiu despre ce este vorba şi zic simplu: „ştiu”.

Mi-a venit odată un tânăr pe care l-am întrebat:

Ştii să zici „Cuvine-se cu adevărat”?

Da

Zi!

Cuvine-se cu adevărat!

Nici nu ştii despre ce-i vorba! Şi el, după mine:

Nici nu ştii despre ce-i vorba.

Asta-i situaţia reală! Nu-i o situaţie de glumă!

Vin la mine la spovedit oameni de 80 de ani şi-i întreb dacă ştiu rugăciuni, iar ei îmi răspund: „Da, părinte, Tatăl nostru şi Îngerelul”. Şi le zic: „Şi acuma tot aşa spui, eu sunt mic, Tu fă-mă mare?!” Adevărul este că fiecare dintre noi suntem şi mici şi vrem a fi făcuţi şi mari, numai că asta nu prea se mai potriveşte la 80 de ani. Oamenii îmi spun: „Părinte, astea le-am învăţat, astea le ştiu”. Gândiţi-vă, ce religiozitate a avut omul acela dacă el o viaţă întreagă numai Tatăl nostru şi Îngerelul a zis… E prea puţin!

Când vine cineva la spovedit şi e fumător îi zic: Ne întâlnim când nu mai eşti fumător. Dar unii zic: Părinte, da’ sunt unii preoţi care şi ei fumează. Şi zic: Păi, la ei să te duci!

La mine mai vin la spovedit oameni şi eu îi întreb: Când te-ai spovedit ultima dată? Şi zice: Anul trecut în Postul Paştilor. Zic: La cine? Şi zice: La dumneavoastră. Şi zic: Măi, da’ nu ţi-am spus eu că trebuie să te spovedeşti în toate posturile? Mi-aţi spus părinte, da’ acuma ce să fac? Mă gândesc acuma ce să fac eu cu el? 

Şi îs cam îngăduitor, nu ştiu ce va zice Dumnezeu în cele din urmă, poate că totuşi mă va milui, că îngăduinţa îi un lucru bun. Dar îi spun omului că la anul viitor să caute alţi părinţi dacă va fi tot aşa. Să ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an. Câteodată când am vreme aşa mai multă şi stau de vorbă cu omul, îi mai pun câte o problemă de felul ăsta: Da’ dacă într-un an s-ar întâmpla să nu mai fie Postul Paştilor, în ăla te-ai mai spovedi?
Păcatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Să nu vă spuneţi păcatele oamenilor care nu le pot purta!
Parintele Teofil Paraian ,,Veniti de luati bucurie,, Editura Teognost