Calea sufletului dupa moarte

   Mai înainte cu două zile de ieşirea sa din viaţă, Sfîntul Simeon a zis Diaconului Ioan, care-i cunoştea sfinţenia lui de sub închipuirile nebuniilor ce făcea: „Am fost la fratele meu de călugărie, Ioan, pe care l-am aflat sporit în bunătăţi, desăvîrşit plăcut lui Dumnezeu, purtind pe cap o cunună luminoasă, pe care era' scris: „Cununa răbdării pustiului". Apoi am văzut pe un slăvit, zicîndu-mi: „Vino nebunule, vino să primeşti pentru mîntuirea atîtor Suflete omeneşti, nu numai o cunună ; ci mai multe". Domnule Diacon, te rog foarte, ca pe nimeni din săraci, mai ales dintre monahi, să nu-i defaimi, nici să-i ocărăşti, că mulţi din ei, prin pătimirea cea rea, sînt curăţaţi între dînşii şi strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. De asemenea şi dintre- oamenii cei simpli, care lucrează pămîntul şi vieţuiesc creştineşte, mulţi dintre ei sînt Sfinţi ,mari, pe care i-am văzut la Sfînta împărtăşire cu Dumnezeiescul Trup şi Sînge al Domnului Hristos, făcîndu-se ca aurul cel curat. îngrijeşte-ţi Sufletul, pe cît îţi e puterea, ca să poţi fără de greutate a trece cetele (vămilor) duhurilor din văzduh şi a scăpa de cumplitele mîini ale stăpînitorului întunericului (Ioan 14 30). Ştie Domnul meu, că şi eu am a pătimi mult necaz şi^ mare frică, pînă ce voi trece acele înfricoşate locuri (ale vămilor văzduhului) în care se cercetează cu deamânuntul toate cuvintele lucrurile şi faptele omeneşti..." (Vezi pe larg Vieţile Sfinţilor 21 Iulie o. c. pp. 1071-1073; 1120-1122). „Copiii mici repauzaţi —, scrie Sf. Ioan Hrisostom, zic părinţilor lor care îi plîng: „Nu plîngeţi ! Moartea noastră şi trecerea vămilor, întovărăşiţi de Sfinţii îngeri, a fost uşoară, Demonii nau găsit nimic în noi, şi din mila Domnului Dumnezeului nostru, noi ne găsim acum cu Sfinţii şi cu îngerii, şi ne rugăm lui Dumnezeu pentru voi".

Ingerii cei buni, din partea lor înfăţişează la vămi faptele bune ale Sufletului ; iar îngerii cei răi din văzduh caută să ne afunde, să ne depărteze de Dumnezeu. 

De aceea ei apar ca nişte vameşi, care cer plata pentru toate faptele noastre cele reie. Plata o fac îngerii cei buni din tezaurul faptelor noastre celor bune. Tot spaţiul ce desparte pămîntul de ceruri, este divizat în douăzeci şi patru de părţi sau tribunale ; fiecare parte este un tribunal sau vamă, unde se cercetează anumite păcate. Acele tribunale le formează îngerii cei răi. Prin urmare, văzduhul este plin de îngeri buni şi răi, care ştiu toate faptele noastre. Aceasta o adevereşte Sf. Ap. Pavel, scriind în epistola către Efeseni: „Nu ne luptăm împotriva trupului şi a sîngelui; ci împotriva principilor, a puterilor şi a stăpînului întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor rele, care sînt în văzduh" (E/s. 6 12).

 Sufletul, trecînd pe acolo, este acuzat pentru păcatele sale de către demoni. Fiecare din tribunale, sau fiecare vamă, după cum le numesc Sfinţii Părinţi în scrierile lor (în timp ce duhurue rele de acolo sînt numite vameşi), corespunde cu un oarecare grup de păcate. Spiritele cele rele acuză pe Suflet nu numai de păcatele pe care el le-a săvîr-şit, şi de care e vinovat; ci încă şi de acelea pe care el nu le-a comis, după mărturisirea Sfîntului Ioan Lestvithnik. Astfel, prin aceste vămi ale văzduhului, se arată — în mod material — judecata particulară care se face — numai spiritual — de Domnul nostru Iisus Hristos după, moartea fiecărui om. Se arată încă şi faptul, că această judecată se face cu ajutorul îngerilor buni, la care îngăduie şi pe îngerii cei răi care umplu văzduhul; judecată în care se amintesc Sufletului toate faptele sale şi după care i se hotărăşte o stare ştiută...

De aici vedem că vămile reprezintă calea ce trebuie să o apuce numaidecit toate Sufletele omeneşti — bune sau rele — spre a trece din viaţa aceasta temporală la viaţa vecinică. Noi împrumutăm însă din istorisirea Sfintei Teodora descrierea ordinei în care .vămile (despre care vom vorbi mai pe larg în paginile viitoare), se succed una pe alta.

 Sufletul îndreptîndu-se spre răsărit, pe calea cerului, întilneşte întîia vamă, unde spiritele cele rele, după ce au oprit Sufletul însoţit de bunii îngeri, îi înfăţişează păcatele sale prin cuvînt, vorbe deşarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, batjocori, luarea în ris a lucrurilor Sfinte, cîntece lumeşti, cîntări pasionate, rîs, ş.a. A doua vamă este aceea a minciunii: orice minciună, călcare de jurămînt, întrebuinţarea Numelui lui Dumnezeu în deşert, călcarea făgăduinţelor făcute înaintea lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea Duhovnicului... A treia vamă e aceia a calomniei: calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, înjurăturile, batjocora unită cu uitarea propriilor sale greşeli şi păcate... A patra vamă este aceea a lăcomiei: beţia, obiceiul de a mînca printre mese şi în ascuns, uitarea rugăciunii înainte şi după masă,  nepăzirea posturilor, nesaţiu, desfătările, în fine, tot felul de gaslro-latrie... A cin'cea vamă este a lenevirii: lenevirea relativ la serviciul Divin şi la rugăciunea particulară, neglijenţă la lucru, lene în cele duhovniceşti şi gospodăreşti... A şasea vamă este aceea a furtului: tot soiul de furturi pe ascuns sau pe faţă. . . A şaptea vamă este aceea a avariţiei şi a iubirii de argint... A opta vamă este a cămătăriei... A noua vamă este aceea a înşelătoriei: judecăţi false, măsuri false şi alte înşelătorii. . . A zecea vamă este aceea a geloziei, a zavistiei. .. A unsprezecea vamă este aceea a mîndriei: a ambiţiei, prea marii opinii de sine, lipsă de respect către părinţi, cler şi superiori, mîndrie, îngîmfare, trufie şi alte neascultări... A douăsprezecea vamă este aceea a mîniei. .. A treisprezecea vamă este a ceea a răzbunării... A patrusprezecea vamă este aceea a uciderii... A cincisprezecea vamă este aceea a magiei: vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, invocaţia demonilor, spiritism, etc... A şaisprezecea vamă este aceea a necurâţiei şi a tot ce se raportă la acest păcat: gînduri scîrboase, dorinţi şi acte necurate, iubire trupească a persoanelor neunite prin căsătorie legitimă, priviri la lucruri necurate, priviri voluptoase, pipăiri necurate... A şaptesprezecea vamă este aceea a adulterului: necredinţa în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor consfinţite lui Dumnezeu... A optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomiei: pasiuni contra naturii, incesturi, etc... A nouăsprezecea vamă este aceea a ereziei: false raţionamente asupra religiei, lepădarea de Credinţa unicei Biserici dreptcredincioasă a lui Dumnezeu, hulirea, blasfemarea... A douăzecea vamă este aceea a nemilostivirii sau cruzimii... A douăzeci şi una vamă este aceea a slujirii la idoli... A douăzeci şi doua vamă este aceea a sulemenirii şi a sluţirii feţelor... A douăzeci şi treia vamă este aceea a fumatului. în sfîrşit cea mai de pe urmă, a 24-a vamă, este aceea a simoniei. Trecerea vămilor are loc a treia zi după moarte. Prea Sfinţitu Macarie scrie: „învăţămîntul Bisericii asupra vămilor fiind conţinu şi de obşte răspîndit, mai cu seamă între dascălii religiei din sec. al IV-lea, acest fapt mărturiseşte netăgăduit câ acest învăţâmînt i-a fost transmis de către dascălii secolelor anterioare, şi are de bază tradiţia apostolică" . 

Cunoscînd starea Sufletelor de după moarte, trecerea vămilor şi infatişarea lor înaintea lui Dumnezeu, care are loc în a treia zi, Biserica şi-rudele, voind a proba afecţiunea lor către repauzat, roagă pe Domnul de a-i ierta Sufletului toate păcatele sale şi de a-l înlesni în trecerca vămilor. Iertarea păcatelor constituie învierea Sufletului pentru o viaţă fericită şi eternă. Aşadar, luînd de model pe Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi, a treia zi, se fac rugăciuni pentru cel repauzat, pentru ca şi el să învieze a treia zi spre o viaţă veşnică şi glorioasă, în însoţirea Mîntuitorului. 

După ce Sufletul s-a închinat Domnului, el este dus prin deose-bite locaşuri ale Sfinţilor, pentru a privi frumuseţile Raiului. Această vizitatare a locuinţelor cereşti ţine şase zile. Sufletul admiră şi slăveşte atunci pe Dumnezeu, care din nemăsurata Sa bunătate şi dragoste, la adus din nefiinţă în fiinţă, învrednicindu-l a se bucura de mulţimea negrăitelor bunătăţi, pe care în viaţa aceasta el nu putea să şi le închipuiascâ (1 Cor. 2 9). în această contemplaţie el uită cu totul scarbele ce-a avut cînd era în trup, dar cu toate acestea, dacă el este împovărat de păcate, se întristează şi-şi impută că şi-a petrecut viaţa in negrijă, şi că n-a servit pe Dumnezeu după puterea sa. Isprăvind vizitarea Raiului, a noua zi, după despărţirea sa de trup, Sufletul se urcă din nou la Dumnezeu pentru a I se închina. Pentru aceea Biserica are rînduială de a face a noua zi rugăciuni, pomană, milostenie, pentru repauzat. Cunoscînd starea Sufletului repauzatului a noua zi după moarte, cînd are loc a doua închinare, Biserica şi rudele roagă pe Dumnezeu de a pune Sufletul repauzatului în numărul celor nouă cete de îngeri. După a doua închinare Domnul porunceşte ca iadul să fie arătat Sufletului, Sufletul vede atunci suferinţele păcătoşilor, el aude piîn-rcrile, gemetele şi scrîşnirea dinţilor. în timp de treizeci de zile Sufletul vizitează toate părţile iadului şi tremură de frică ca să nu fie condamnat de a locui acolo veşnic. în fine, a 40-a zi după despărţirea sa de corp, Sufletul se urcă pentru a treia oară să se închine Creatorului. Si atunci, a 40-a zi după moarte, Judecătorul etern hotărăşte locuinţa ce se cuvine Sufletului după faptele şi vieţuirea sa pămîntească. Astfel, judecata particulară are loc în a 40-a zi după moarte, şi iată pentru ce Biserica se roagă, face milostenii, pomeni, şi în acea zi pentru repauzaţi. Deci, ziua a 40-a după moarte este ziua decisivă pentru soarta Sufletului în viaţa viitoare. Este judecata particulară a lui Hristos, determinînd starea Sufletului numai pînă în ziua Judecăţii de pe urmă, Judecata generală. Această stare a Sufletului corespunzînd cu viaţa sa de pe pămînt, nu este situaţia sa definitivă (bentru veşnicie) ci este supusă la schimbare.

CALEA SUFLETELOR IN VEŞNICIE SAU CELE 24 VĂMI ALE VĂZDUHULUI VOLUMUL I

citeste carte aici ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Nicodim%20Mandita%20-%20Calea%20sufletelor%20in%20vesnicie.%2024%20de%20vami%20ale%20vazduhului%20(1).pdf

Daca vrem viata frumoasa - Parintele Calistrat

„Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!” (Ps 143, 4)

„În mâna Domnului este stăpânirea pământului.” (Sir 10, 4)

„Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa.” (Fapte 1, 7)

„Din veac şi până în veac eşti Tu!” (Ps. 89, 2)

„Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.” (Ps 103, 20)

[...] o dată scoasă din biserică în stradă, sărbătorirea plină de har luminos, de bucurie şi de înălţare sufletească, a acestor sfinte evenimente legate de Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, ajunge într-un mod degradat şi degradant petrecere de discotecă sau de club, promoţii, tombole şi loterii prin „superhipermarket”-uri, pentru clienţi avizi de agonisire şi consumatori niciodată sătui; ceea ce face din creştinul simplu şi smerit de altădată, din omul obişnuit şi moral, o stihie năvalnică a focului nestins al poftei, lăcomiei şi împătimirii, irezistibil fascinat şi atras de mulţimea ofertelor în bani şi mărfuri menite satisfacerii necontenite a feluritelor „nevoi” create artificial – toate acestea ducând la vătămare sufletească gravă, ba chiar la moarte duhovnicească prin transformarea în stâlp de sare a simţirii lăuntrice , cauzate de dedarea nesăţioasă la păcate: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps 13, 3).

  Prin urmare, colindul sfânt şi bun (adevărată sinteză cântată a Scripturii) devine vers profan sau muzică lăutărească, transformată din folclor autentic în manea de cartier, ceea ce duce tot la o păgână atitudine comercială, la un fel de bâjbâire şi orbecăială printre meandrele rosturilor prăznuirii înseşi. Astfel, sfântul locaş devine doar acel spaţiu bisericesc prin care mai trece (pururea grăbit şi mereu presat de stresul grijilor lumeşti) bietul om silit de formalismul unei tradiţii pe care n-o mai înţelege şi la care oricum nu mai aderă, liniştindu-şi cumva conştiinţa că şi-ar fi făcut datoria faţă de Sfântul Dumnezeu: „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele... dar inima lor este departe de Mine!” (Mt 15, 8). „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Deut 5,11). Convingerea că, trecând pe la biserică doar pentru a mai aprinde o lumânare şi pentru a da un pomelnic cu o prescură la altar te-a absolvit total de orice alte îndatoriri faţă de Dumnezeu şi de voia Lui, reprezintă o mare înşelare – astăzi din ce în ce mai răspândită: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta?!” (Ps 49, 17).

  O asemenea decădere spirituală, împuţinare de suflet şi meschinărie de cuget nu face decât să se potrivească întru totul pervertirii morale generalizate care caută, parcă, să cuprindă astăzi tot ceea ce există, mişcă, suflă şi viază, într-un uriaş angrenaj (specific modernităţii) de tocare, dizolvare şi anihilare a oricăror valori şi simboluri morale, intelectuale şi spirituale, fără nici un alt scop decât construirea unui alt tip de societate umană (numit „societatea de consum”), a cărei funcţionare să convină intereselor financiare şi economice (mai mult sau mai puţin obscure) a celor mari, puternici şi bogaţi ai lumii, după lozinci de genul: „producem ca să consumăm”, „trăim ca să muncim”, „muncim ca să mâncăm”, „trăim ca să mâncăm”.
   Să fie oare, aşadar, Naşterea Domnului o sărbătoare terifiantă, un prilej de manifestare a apucăturilor idolatrizante ale cetăţenilor, o nouă Gadara precum cea în care legiunile de demoni au atacat furios turmele de porci, înecându-i în Marea Galileii, iar în cea de azi cetele de creştini (parcă preluând de la demoni setea de a ucide) sacrifică mii de porci spre săturarea poftei de nesăturat a burţii (deja pline cu cărnuri de tot felul încă din timpul Postului !), încât Praznicul Naşterii Domnului devine de fapt „sărbătoarea Tăierii Porcului” – ca şi cum aceasta ar vesti adevărata mântuire?!... Oare prin aceasta nu cumva ne asemănăm mai mult regelui Irod, ucigătorul de prunci, decât îngerilor, magilor şi păstorilor vestitori de bucurie?! Oare nu închipuim mai degrabă un fel de „apocalipsă” a zidirii prin această pornire spre branconaj „oficial” şi „tradiţional”, prin această manifestare crudă a instinctului de pradă şi de vânare a animalelor?! Uităm cuvântul Domnului care zice: „ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii! Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este!” (Ps 49, 11-12). Oare la o astfel de sporire „duhovnicească” ne povăţuieşte Sfânta Biserică, încât să ajungem să ne asemănăm celor care „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă” (Ps 105, 20), şi despre care Psalmistul ne spune că „a plouat peste ei ca pulberea cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare” (Ps 77, 31) şi că „nimic nu le lipsea din cele ce pofteau iar mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor” (Ps 77,34-35)?! Oare nu despre astfel de stări de lucruri ne vorbesc şi întâmplări precum cea din Thailanda (din decembrie 2004) sau din Japonia primăverii anului 2011 şi care ne amintesc de cuvintele prooroceşti ce vesteau „urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri nimicitori” (Ps 77, 54) asupra celor împietriţi în rele?.... Şi nu sunt acestea nicidecum semne de prevestire a sfârşitului: „se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi tulburări vor fi; iar acestea sunt începutul durerilor” (Mc 13, 8); „şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie - luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul!”(Mt 24,6). „Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!” (Lc 13, 3). Ori rostul înzestrării cu inteligenţă a omului de către Dumnezeu este tocmai îndumnezeirea şi sfinţirea, iar nu desacralizarea lui: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps 13, 3), „deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă - toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps 61, 9). Aşa că îi invităm pe toţi vestitorii „apocaliptici” ai sfârşitului de lume, ca şi pe naivii şi credulii lor ascultători, să observe mai atent că, de fapt, trăim cu toţii o distrugere a simţământului contemplaţiei frumuseţii care ne înconjoară. Căci cine să mai admire armonia naturii, cine să-i mai descopere poezia, cine să-i mai cânte romanţa sau să-i asculte simfonia, cine să mai fie mângâiat şi uimit de lumina lunii, de albastrul cerului, de farmecul nopţii, de necuprinsul câmpului cu flori – dacă şi Eminescu şi poeţii cei din ceata lui trecut-au deja demult din viaţa de aici?... Cine să mai cultive valorile morale şi spirituale cuprinse tainic şi adânc în bogăţia tradiţiei satului românesc creştin ortodox – când acesta mai poate fi aflat doar la muzeu?! Ţăranul de altădată mai există doar prin filmele proiectate şi cărţile depozitate la Casa de Cultură sau prin piesele expuse la Muzeul Ţăranului Român ... Iată adevărată apocalipsă (în marş distrugător) a culturii cândva roditoare de viaţă!... Cine să mai simtă şi să mai tâlcuiască dorul în versul popular (precum odinioară străbunii ce cântau „Dorul meu de dor tânjeşte!”), cine să mai cânte lacrima , suspinul, suferinţa, în grai de cuget şi simţire românească, într-o vreme ca a noastră, în care „dragostea” este privită, numită şi asumată mult mai pragmatic ca „sex sălbatic” şi „plăcere la extrem”?! Cum să mai semene una ca aceasta cu măreţia alaiului de nuntă din vechime şi cu gingăşia feciorelnică a mirilor de demult, când copii în vârstă de nici cincisprezece ani deja se înfruptă din aşa-zisele „plăceri” otrăvitoare de suflet ale actelor sexuale, distrugându-şi prin aceasta unii celorlalţi atât inocenţa trupului cât şi integritatea minţii!...
   Iată, aşadar, adevărată apocalipsă a moralei şi a familiei, a nunţii şi a credinţei, un sfârşit şi o distrugere în fond a bunului-simţ. Dacă în vremurile de demult fiece gospodar român creştea în curtea casei sale acea „floare a ruşinii” (uşor de recunoscut printr-o frumoasă pată roşie ivită chiar în mijlocul florii albe), cei de azi nici măcar nu mai ştiu cum arată! Şi e firesc să ne întrebăm: de ce se întâmplă oare toate acestea?! „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legământul Tău!” (Ps 118, 126), „au vărsat sânge nevinovat: sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan!” (Ps 105, 38). „Omul în cinste fiind, n-a priceput: alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!” (Ps 48, 21).

Din nefericire pentru noi, vremurile de „eliberare” şi „democratizare” au adus cu ele (împingând libertatea însăşi până la refuzul oricăror limite sau bariere) valuri peste valuri de păcate, de răutăţi şi de greşeli, încât – fără să vrem – trăim astăzi simţământul (deloc îmbucurător) al unei apocalipse (de orice fel ar fi ea), care însă nu sfârşeşte lumea pentru a o înnoi, ci doar o distruge în sufletele omeneşti. Ce făceau oamenii de dinainte de potop? „Mâncau, beau, se însurau, se măritau - până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi!” (Lc 17, 27). Dar, oare, Hristos Însuşi – pentru ce „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontius Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”? Ca să se vândă în cantităţi industriale cozonacii şi ouăle roşii prin mall-uri şi prin pieţe? Sau ca să se vândă cadourile (aduse chipurile de „iepuraş”) pentru copii – şi astfel să se mărească pieţele de desfacere a mărfurilor, să crească cifrele de afaceri ale firmelor de comerţ, să crească procentajele la bursă şi coeficienţii comerciali?!... O, nicidecum! „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor 15, 20); căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor 15,14). A înviat ca să dezlege blestemul, ca să ierte păcatul strămoşesc, să sfărâme moartea cea veşnică şi să zdrobească încuietorile iadului!... Şi atunci – de ce să ne purtăm de parcă am fi cu mult mai întunecaţi decât eram mai înainte de Înviere, mult mai pătaţi de păcate şi mai blestemaţi prin propriile noastre fapte?! Unde sunt „cerul nou şi pământul nou” (Apoc 21, 1) din sufletele creştinilor înnoite prin Cincizecime? Unde este „Sângele Mielului” jertfit(Apoc 7, 14) din inimile închinătorilor lui Dumnezeu? Cine şi unde şi cum mai cugetă la acestea şi le trăieşte pe ele? Cui îi mai trebuiesc, cui îi mai folosesc, cine le mai doreşte?! De ce să tot mergem pe căile pierzării, tot mai departe de ochii blânzi şi sfinţi ai Bunului Dumnezeu? Şi cui să-i mai cântăm astăzi cu bucurie: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor!” (Ps 1, 1)? Oare nu este păcat de atâta jertfă neîncetată, de atâtea Sfinte Liturghii, de atâtea proorocii şi scrieri, dacă cei pentru care s-au făcut au ajuns precum vestit-a Psalmistul: „Gură au - şi nu vor grăi! Ochi au - şi nu vor vedea! Urechi au - şi nu vor auzi !”(Ps 113, 13-15)? Căci „sufletul care păcătuieşte va muri!” (Iez 18, 20).
   Şi oare de ce să lăudăm atâta „timpul” şi „valoarea” lui, şi să nu luăm în seamă cele la care Scriptura ne cheamă – „viaţa veşnică” (Mt 25, 46), – şi cele despre care ne şi avertizează : „osânda veşnică” (Mt 25, 46) ? În fond, cine ne dă nouă dreptul să împărţim clipele, şi să le tot numărăm şi contorizăm, neglijând total dimensiunea chemării vieţii noastre la înveşnicire prin acel „astăzi” al lui Dumnezeu: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui - nu vă învârtoşaţi inimile ca la răzvrătire!” (Evr 3, 15) ?! Ce să mai însemne „an vechi” şi „an nou” când, în lumina Sfintelor Scripturi, putem vorbi de fapt doar despre un timp al necunoaşterii lui Dumnezeu (care implică o stare de suferinţă, de neîmplinire şi de nemulţumire sufletească, precum cea a celor care aveau „ochii ţinuţi ca să nu-L cunoască” - Lc 24, 16), şi despre un alt timp, al întâlnirii şi împăcării cu Dumnezeu, adică al unirii cu El: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii!” (Lc 24, 35) şi „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc 24,45) iar ei „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc 24,52-53). Oare nu aceasta este adevărata bucurie de a fi într-un „an nou” cu Dumnezeu prin înnoirea noastră sufletească, posibilă prin renunţarea la orgoliul „eu”-lui lăuntric? Şi ce poate să fie oare mai frumos, mai dulce şi mai binecuvântat lucru decât (la vremea încheierii a încă unui an calendaristic din curgerea timpului) să poţi să cugeţi la nemărginirea veşniciei – „mai înainte de veci” (I Cor 2, 7), şi să cugeţi la nesfârşirea vieţii cea din „vecii vecilor” (Filip 4, 20), şi să nădăjduieşti la clipa cea mântuitoare: „astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc 23, 43)?! Oare nu aceasta este ceea ce într-adevăr contează – să-L primeşti pe Dumnezeul Cel Viu în existenţa ta, în sufletul tău, în clipa ta - şi astfel să-ţi câştigi viaţa cea de veci, de dincolo de lume şi de timp? Într-o viaţă atât de scurtă, într-un răstimp atât de mic (de doar câteva decenii de petrecere pe pământ) cum să nu fii mai preocupat de înscrierea numelui tău şi a numelor celor dragi ai tăi în Cartea Vieţii lui Dumnezeu, decât de agonisirea amăgitoare a celor deşarte şi trecătoare?! „Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri!” (Lc 10, 20) împreună cu „ceilalţi împreună-lucrători, ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii” (Filip 4, 3). Câtă nădejde nu ne dă teologia eshatologiei particulare a credinţei noastre creştineşti („în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat!” – Patericul Egiptean), şi totuşi ... să te frământe atâta gândul la o clipă care nici nu-ţi aparţine şi despre care nici nu ţi s-a descoperit ceva (căci „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl!” - Mt 24, 36), şi despre care ni s-a spus doar că „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Lc. 24,30)(adică semnul Sfintei Cruci, de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi) şi că „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Iisus Se va pogorî din Cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi!” (I Tes 4, 16). Dacă un asemenea eveniment precum Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă, ca Drept Judecător) se va petrece „într-o clipeală de ochi” (I Cor 15, 52), atunci când vom mai avea noi timp să ne dăm seama de cele ce se petrec în jurul nostru, - sau fie şi măcar de propria noastră stare personală?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi” (I Cor 15, 51-52) – şi ne vom şi înfăţişa la Judecată! De aceea cântă Psalmistul: „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!” (Ps 74, 8). Şi de aceea ar fi bine ca, atunci când ne adresăm unii celorlalţi urarea „La mulţi ani cu spor, cu belşug, cu bucurii, cu bogăţii şi fericire !”, să nu uităm că toate acestea depind atât de Dumnezeu, cât şi de bunăvoinţa noastră: „Fără Mine nimic nu puteţi face!” (In 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!” (Lc 11, 23). Şi iarăşi, bine ar fi ca, la cumpăna dintre ani, să nu ne limităm doar la umplerea pântecelui cu mâncare gustoasă şi băutură din belşug, la dans şi chiote de veselie, ci şi, cuminţi şi înţelepţi, să cerem de la Dumnezeu Cel Preaînalt, în susurul de rugă al cântului Bisericii, „înger de pace credincios, îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre, cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”. Pentru că Tu eşti Stăpânul timpului, al lumii Creator, al vieţii noastre Păzitor şi de zile Dătător şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sănătate, mântuire, credincioşie, ani binecuvântaţi şi bogaţi în fapte mântuitoare tuturor creştinilor dreptmăritori! Amin!

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro

Parintele Calistrat - TOATA VIATA ESTE O LUPTA SI O ISPITA , Nou 2016 ��

Încă de la începutul istoriei sale zbuciumate, omenirea a cunoscut faptul că problema adevărului nu ţine cont de diferenţele de rasă, de neam, de vârstă sau principii. Dragostea faţă de semeni, omenia şi respectul, fapta cea bună sunt mereu aceleaşi virtuţi morale existente şi manifestate ca lege a firii comune tuturor oamenilor: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14).

 Dar ceea ce particularizează creştinismul între celelalte religii ale lumii şi mai ales Ortodoxia între celelalte confesiuni creştine este tocmai faptul că ea deţine Adevărul absolut, fundamental şi universal, model neschimbabil - pentru că vine din cer prin revelaţie supranaturală, fiind mai-înainte vestit de către proorocii şi drepţii Vechiului Testament, şi pe deplin descoperit lumii prin întruparea Cuvântului veşnic al Tatălui din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria, despre Care Scriptura păstrează nu puţine expresii categorice şi convingătoare: „Iată Omul!” (In. 19, 5), 

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51). Identitatea Fiului lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin Sfintele Scripturi inspirate din puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea Tatălui în opera de mântuire a lumii. Confuzia lumii Vechiului Testament cu privire la Mesia este în întregime confirmată de întrebarea pe care Mântuitorul o adresează ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mt. 16, 13). Întrebare la care răspunsul era formulat după înţelegerea fiecăruia, cât şi cum puteau oamenii să priceapă lucrurile: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14). 

Ca semn al supunerii şi al ascultării de Hristos, al cunoaşterii şi recunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, apostolii au fost şi ei întrebaţi: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt. 16, 15). Pentru ei Numele Adevărului a fost uşor de recunoscut: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Numai că aceasta i-a fost descoperită lui Petru „nu de trup şi sânge” ci de „Tatăl Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). Acesta este primul semn că purtătorii Duhului Sfânt sunt aleşii lui Dumnezeu.
Dacă ne vom întoarce în grădina Raiului, acolo unde îşi are temeiul îndemnul Dumnezeiesc la înfrânare, vom vedea (din Cărţile Sfintei Scripturi) că iubirea lui Dumnezeu pentru Adam a fost copleşitoare, căci mai înainte de a-l aşeza pe om în Rai l-a întocmit pe acesta cu multă frumuseţe şi rânduială: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Fac. 2, 8). Multele şi îmbelşugatele feluri de roade au fost darul lui Dumnezeu pentru om – dar aceasta într-un mod duhovnicesc, pentru că în Rai nu exista pofta ca imbold propriu firii; în Rai omul trăia o stare de extaz, de răpire duhovnicească, fiind permanent în comuniune cu Dumnezeu. Şi dacă vorbim de posibilitatea nemuririi pentru Adam şi Eva ca protopărinţi ai neamului omenesc, atunci vorbim desigur de prezenţa în Rai a Pomului Vieţii. Acesta în chip umbros–profetic era chipul lui Hristos, Viaţa lumii, din care cei doi cetăţeni ai Raiului mâncau mereu şi se umpleau de Duhul, precum cântă şi Sfânta Biserică: „deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul” (Catavasiile Buneivestiri). Problema ascetică, aşadar, a celor dintâi oameni nu mai era postul de mâncare, de vreme ce toţi pomii erau la dispoziţia lor; ba, mai mult, încununarea ospăţului era tocmai mâncarea din Pomul Vieţii – acea Liturghie tainică a Raiului, despre care Adam cel nedesăvârşit nu cunoştea aproape nimic, doar cât gusta din roadele ei, fiindcă mâncând se întărea cu duhul. Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Iisus Hristos „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45) iar Sfântul Apostol Luca ne spune despre El că „Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40) – ceea ce reprezintă treptele omului duhovnicesc în creşterea lui în Dumnezeu. 

 Aşa a fost şi Adam zidit şi plămădit de Dumnezeu: a primit duh pentru ca să fie viu şi să poată să fie în legătură directă cu Dumnezeu: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) numai că, din păcate, iată că apare şi moartea sufletească a lui Adam – în clipa respingerii adevărului Lui Dumnezeu, prin primirea minciunii la sfatul diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). În această conjunctură putem recunoaşte copilăria vârstei lui Adam, imaturitatea cu care el se pripeşte la „sfătuire înaltă”, uitând convorbirea cu Dumnezeu şi nepăstrând legătura directă cu Ziditorul tuturor, coborându-se la o discuţie cu şarpele, una dintre făpturile mărunte ale pământului şi simbol al diavolului. Vedem limpede schimbarea stării duhovniceşti a lui Adam în urcuşul său spre Dumnezeu prin golirea de harul Duhului Sfânt produsă în mintea şi în inima lui. 

   Dar ce putere înaltă găsim ca dar făcut lui Adam de către Dumnezeu la zidirea lui? – tocmai posibilitatea de a se umple de Duh şi Lumină prin mâncarea din Pomul Vieţii. De aceea şi noi oamenii avem ca sursă permanentă de hrană tot ceea ce pământul ne dăruieşte, şi vegetale şi vieţuitoare, precum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Fac. 9, 3-4) (sângele fiind elementul sacru al vieţii trupeşti, tributul datorat cerului, adus lui Dumnezeu). Atunci când s-a petrecut pe pământ catastrofa uciderii de frate, între Cain şi Abel, sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu (de unde moştenim şi păcatele „strigătoare la cer”) – „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10). Iată, se poate spune că pe Pământ avem la fel un pom al cunoştinţei binelui şi răului. Ramurele lui sunt ascunse în poruncile Decalogului. Cele două table ale Legii poartă înscrise mai întâi poruncile împotriva păcatelor sufleteşti apoi pe cele împotriva păcatelor trupeşti. Unele se fac din minte, din partea raţională a firii, altele se fac cu trupul, din poftă şi din dulceaţa simţurilor. Iată, primele cinci porunci sunt de ordin sufletesc: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti ! Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti ! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” (Ieş. 20, 2-12). Apoi pe a doua tablă de piatră a Decalogului sunt poruncile cu privire la semeni, care ţintesc păcatele trupeşti grosolane: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău!” (Ieş. 20,13-17). În toate acestea se poate recunoaşte referirea atât la căderea minţii cât şi la degradarea a trupului - ceea ce duce la opacizarea sufletului, la întunecarea lui prin lipsirea de harul lui Dumnezeu.


Aşa a fost şi cu postul din Rai. N-a fost un post de carne, de lapte de brânză sau de ouă, ori de cine ştie ce alimente grase, prea fine sau prea dulci. A fost un post al minţii, despre care găsim scris în cărţile Părinţilor Filocalici: „bucatele multe şi grase înceţoşează mintea” (Avva Dorotei). Se poate înţelege deci de aici că Adam simţea permanent nevoia să mănânce fructul din Pomul Vieţii; tocmai la aceasta se referă următorul articol (cu înţeles atât de adânc) din Simbolul Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Se află ascunsă aici o icoană a Întrupării, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” – cu atât mai mult neştiută de Lucifer. Neastâmpărarea demonului de a cunoaşte firea tainei l-a făcut să dea târcoale Raiului, neputând pricepe cum el, înger netrupesc, a pierdut pe Dumnezeu ca legătură şi slujire, devenind „ateu”, ba chiar potrivnic şi vrăjmaş Ziditorului său, - iar omul, această biată făptură de lut, amestecată din trup şi suflet, „înger cu trup”, stă şi mănâncă, discută, povesteşte cu Dumnezeu. Ce o fi aceasta? 

   Ce o fi însemnând? Deducem de aici că pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost piatră-de-poticnire până şi pentru îngeri – deşi aflaţi în desăvârşită supunere şi ascultare şi în permanentă slujire faţă de Dumnezeu ca şi Creator al lor. La timpul cuvenit, descoperirea Fiului ar fi fost un gest de dragoste faţă de netrupeştile puteri ale ierarhiilor cereşti, învrednicite să-L cunoască pe Fiul Celui Preaînalt, „Îngerul de mare sfat” (Is. 9,5), „Cel din Tatăl din veci şi din Maică sub vremi” (Sfântul Ioan Damaschin), „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Crezul). Pentru om era mai lesne să asculte fiindcă deja primise porunci clare şi precise: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 17). Prin această înfrânare s-ar fi întărit duhul discernerii care este harismă, dar al Duhului Sfânt; omul ar fi dobândit „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3), toate „roade ale Duhului Sfânt” (Gal. 5, 22). 

 Părintele Dumitru Stăniloae spune despre copilăria lui Adam că a fost tot atât de scurtă pe cât de scurtă i-a fost şi şederea în Rai; dar groaznică a fost căderea de la Faţa lui Dumnezeu! Bietul Adam a suferit transformări sufleteşti atât de adânci încât s-a rătăcit în propria lui minte, uitând cu totul de bunătatea lui Dumnezeu. Un astfel de afront adus lui Dumnezeu îl întâlnim şi astăzi, atunci când îi auzim pe unii tot întrebându-se: „Dacă Dumnezeu e bun, atunci de unde atâtea rele asupra omenirii? De unde atâtea boli, atâta ură şi invidie, atâtea răzbunări şi nenorociri, atâta sărăcie şi război în omenire, dacă Dumnezeu e bun şi e iubire?!”. E foarte simplu, fraţilor, simplu şi logic: Dumnezeu l-a lăsat pe om în Rai lângă Pomul Vieţii, lângă „Pâinea cea Vie” (In. 6, 51), lângă Izvorul Vieţii, lângă fântâna Duhului Sfânt pentru a-I învăţa tainele şi a asculta de glasul Lui. Şi, când colo, umblând prin Rai, îl găseşte stând la sfat cu diavolul!... Oare nu cumva şi astăzi, după 7520 de ani de la izgonirea lui Adam din Rai, se întâmplă acelaşi lucru atunci când ne dezvinovăţim de propriile noastre păcate, asemenea Evei? 

   „Nu părinte, nu mama nici tata, ci diavolul m-a îndemnat!” Întrebarea care se pune în aceste condiţii este următoarea: „Ce-ai căutat la sfat cu diavolul? Te-a trimis Dumnezeu? Ce-ai căutat la crimă, desfrâu, beţie, hoţie, fărădelegi şi urgii? Te-a trimis Dumnezeu?”… „Şarpele m-a amăgit!...” (Fac. 3, 13).Dar atunci Dumnezeu răspunde: „Intră întru bucuria domnului tău! … peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!” (Mt. 25, 21). Aşa şi cu diavolul: ţi l-ai ales ca mentor? Atunci, bucură-te de „bucuriile” lui şi de toate cele ce-ţi dă el ca răsplată că-l asculţi: necazuri, boli, dureri, suferinţe, lacrimi… - nu cumva le merităm din plin? La fel şi în Rai: la o simplă lecţie de verificare a cunoştinţelor iată că Adam deja uită totul despre Dumnezeu!... 

  Tot aşa cum şi noi, cei de astăzi, uităm că El veghează clipă de clipă viaţa şi existenţa noastră, ba chiar şi fiecare gând: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138, 16). După ce a fost creat de Dumnezeu, învăţat, hrănit, călăuzit, iubit, cinstit şi respectat, strămoşul Adam a intrat la sfat cu diavolul lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului, vrând şi el să fie ca Dumnezeu… dar iată că a uitat totul: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9) … nu mai era în Rai…! „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10) – gol de înţelepciune, gol de lumină, gol de căldură, gol de har, gol de Duhul Sfânt. Şi de aceea, la simpla întrebare „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” (Fac. 3, 11) - răspunsul aşteptat de Dumnezeu (pocăinţa, părerea de rău – şi prin ea dobândirea iertării) nu a mai venit… Adam cel ajuns „dumnezeu” după mintea lui, din sfatul diavolului şi la îndemnul femeii, începe să-L judece pe Dumnezeu de lucruri nedrepte: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12). La fel, la rândul ei şi femeia: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). Nu au mai existat nici „am greşit”, nici „te rog iartă-mă!”, - nimic! Din mintea lui Adam s-a opacizat adevărul iar din inima lui s-a stins simţământul de căinţă. De aici şi răspunsul sfinţilor: „inima fără Dumnezeu naşte toate relele” (Filocalia, vol. IV), urmând cuvântului lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).

De aceea, pentru a ne izbăvi de demonizarea sufletească, să zicem şi noi precum tatăl copilului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9, 24), pentru că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29) şi pentru că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Aşa fac astăzi mulţi dintre creştinii noştri, fie ei mai tineri, sau mai vârstnici: deşi nu cunosc Legea lui Dumnezeu, nu citesc Scriptura, nu cercetează nici „vieţi de sfinţi” nici „filocalii” pentru că e mai greu să faci voia lui Dumnezeu (să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti)... mai bine devin atei; e mai ieftin şi mai puţin obositor. Şi iată–l pe omul contemporan: el este cu vehemenţă ateu şi necredincios – dar n-a fost curios nici măcar o dată sau un pic să afle totuşi, ce vrea Dumnezeu, de la sufletul lui de om şi de creştin: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez. 33, 11). Şi, deşi Dumnezeu e Viaţa, totuşi omul L-a condamnat la moarte, răstignindu-L: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Lc. 23, 21) „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Dar Dumnezeu, fiind Iubirea, l-a condamnat la rândul Său pe om la nemurire prin Înviere: „cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”
( Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni)

sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro

Parintele Calistrat --- DESPRE ISPITA ACESTEI LUMI

Pr. Ilarion Felea ,,Lupta pentru virtute si har se castiga prin ispite,,

 Cu toate că nu sunt de la Dumnezeu, ci de la duhurile necurate, de la lume şi de la om, Dumnezeu permite ispitele, ele fiindu-ne de folos din mai multe pricini şi anume: ispitele sunt şcoala smereniei, deoarece pun la încercare puterea, mândria, răbdarea şi neputinţa noastră. 

Oricât ar fi de supărătoare , ispitele ne înţelepţesc şi ne învaţă să nu ne trufim, cu virtuţi pe care nu le avem fără ajutorul dumnezeiescului har.

Lupta pentru virtute şi har se câştigă prin ispite.”

Cine fuge de ispite, fuge de virtute” spune Sf. Isaac Sirul. Nimeni nu ajunge om mare, nu poate să se desăvârşească în virtute dacă nu are răbdare în ispite. Cu cât se apropie un suflet mai mult de cetatea lui Dumnezeu, cu atât îl întâmpină ispite mai puternice. Ispite noi (învinse) aduc har mai mult. 

Dumnezeu nu dă harul fără ispite. În măsura biruinţei asupra patimilor şi ispitelor, se dă harul. “Ia aminte şi scrie în inima ta, că iubirea de plăceri şi de odihnă este pricina pentru care Dumnezeu te părăseşte şi îngăduie să fii ispitit” (Sf. Isaac Sirul). Sf. Macarie cel Mare, desigur din experienţa vieţii sale, spune că puterea harului de care se învredniceşte sufletul creştinului “se câştigă numai cu luptă mare, cu răbdare multă şi îndurare, prin ispite şi încercări”.

Ispitele vădesc ce-i în inima omului (Deut. 8:2; 32:31; Iac. 1:3). Ispitele ne cheamă la pocăinţă, la ispăşirea şi înlăturarea păcatelor. Ispitele sunt toiag de întoarcere la Dumnezeu, pricini de trezire, îndreptare şi apropiere de Dumnezeu. “Precum părinţii iubitori de fii, întorc pe fii lor, care fac lucruri nesocotite, cu ameninţări, aşa şi Dumnezeu îngăduie ispitele ca pe un toiag care întoarce pe cei vrednici de la viclenia diavolului” (Sf. Petru Damaschin). 

“Necazurile încercărilor, scrie Sf. Maxim Mărturisitorul, sunt aduse peste unii pentru ştergerea păcatelor săvârşite, peste alţii pentru ştergerea celor ce le săvârşesc acum, şi iarăşi pentru alţii pentru oprirea celor ce vor să le facă. Dar afară de acestea, mai sunt şi cele care vin pentru dovedire, ca de pildă cele venite asupra lui Iov”.

Tot Mărturisitorul înşiră cinci pricini pentru care Dumnezeu îngăduie să fim războiţi de către dracii ispitelor: “cea dintâi, pentru ca războiţi fiind şi războindu-ne în apărare, să venim la puterea de a deosebi virtutea şi păcatul. 

A doua, ca dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată. 

A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngânfăm ci să învăţăm a ne smeri. 

A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită. 

A cincia, care e mai presus de toate, ca devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea celui ce ne-a ajutat”.

Ispita e un foc curăţitor, un mijloc de încercare a credinţii şi a virtuţii, de îmbunătăţire, desăvârşire şi mântuire. 

Fapta bună în mijlocul ispitelor se vădeşte. Răul ajută binele, ispitele şi suferinţele ajută curăţirea şi desăvârşirea sufletului. 

Cine caută un bine, mai mare, e atacat şi împiedicat de o ispită mai mare, spune Fericitul Simeon Metafrastul.

 Încercările ne vin spre învăţătură şi spre mântuire. Prin ele suntem pedepsiţi, dar nu omorâţi; învăţaţi, dar nu părăsiţi. 

“Nimeni nu învaţă, fără să fie ispitit”, constată Sf. Isaac Sirul. Tot Sf. Isaac spune “Când pui început îmbunătăţirii, pregăteşte-te de ispite. Întâmpină-le cu îndrăzneală, ca Iov. Dacă nu te pregăteşti să biruieşti ispitele, depărtează-te de lucrarea virtuţilor”.

,,Toată bucuria să aveţi, fraţii mei, când cădeţi în multe feluri de ispite, scrie Sf. Iacob, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi fără niciun fel de lipsă,,, (Iac. 1:2-4).

Ispitele sunt exerciţii de întărire în credinţă şi în voinţă, mijloace de formare a caracterului creştin, la care nu se poate ajunge decât prin sforţări şi lupte <<până la sânge>> (Evr. 12:4). 

“Tocmai pentru aceasta stau la mijloc ispitele şi încercările cele multe, supărările şi luptele şi picăturile de sudoare, constată Sf. Macarie, pentru ca să vădească cine a iubit numai pe Domnul singur cu adevărat până la moarte cu toată voinţa şi din toată puterea lui”.

Ispitele vădesc şi sporesc în noi iubirea lui Dumnezeu, în braţele căruia aflăm ajutor şi ocrotire. oricât am fi de buni sau de sfinţi, cu cât se inmulţesc mai mult ispitele, cu atât ne vom simţi mai aproape de Dumnezeu. cu cât sunt mai grele şi mai îngrozitoare, cu atât frica de primejdia lor ne face să ne întoarcem şi să ne refugiem sub aripile proniei lui Dumnezeu.

Ispitele sunt prin urmare mijloace de progres duhovnicesc, focuri curăţitoare de suflet, prilejuri de înălţare şi desăvârşire morală. De aceea toţi oamenii sunt ispitiţi. Cunoscând valoarea morală, binefăcătoare, a ispitelor, Psalmistul se roagă <<Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă… >> (Ps. 25:2).

Pentru cei încercaţi în cuptorul ispitelor se păstrează răsplătirile şi cununile, spune Sf. Ioan Carpatiul. Pentru ei este scris: <<…necazul vostru în bucurie se va întoarce>> (In. 16:22)

Ispitele au deci un rol pronietor şi mântuitor, sub mâna ajutătoare şi ocrotitoare a Bunului Dumnezeu, care nu ne lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci odată cu ispita aduce şi scăparea din ea, ca să o putem răbda (1 Cor. 10:13). Faptul acesta este foarte important de ştiut, că ispita nu e peste puterile omului. Dumnezeu permite ispita, dar pe măsura puterilor omeneşti, în scopul îmbunătăţirii spirituale. Tot Dumnezeu este acela care scapă din ispită pe cei credincioşi, iar pe cei nelegiuţi îi păstrează, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii (2 Petr. 2:9).

Cu încredinţarea aceasta, că Dumnezeu nu ispiteşte, dar permite ispita pe măsura puterii omului şi scapă pe cei credincioşi din cursele ei, ne rugăm Cerescului Tată: << Şi nu ne duce – Doamne – pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău>> (Mt. 6:13).

Pr. Ilarion Felea
Fragment din cartea “Spre Tabor”, vol I
sursa familiaortodoxa.ro