COPII INDARATNICI, NEASCULTATORI, NECREDINCIOSI SI DESFRANATI

Acestia vin din urmatoarele pricini:

a) Parintii nu au pazit postul si nu s-au putut infrana de la poftele trupesti si asa au calcat zilele si timpurile neingaduite, care sunt: miercurea, vinerea, duminica, sarbatorile de peste an si cele 4 posturi mari. Toti copiii care rezulta sunt neascultatori si indaratnici, pentru ca nici parintii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu sa pazeasca zilele sfintite;

b) Mamele nu s-au pazit pana la curatenie deplina. Iar daca in vremea aceea tata a mai fost si beat, se naste un copil care va fi slabanog fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amandoua;

c) In vremea sarcinii, femeia nu s-a pazit de barbat. De aceea multi copii se nasc morti sau mor de tineri sau daca traiesc aluneca in curvie, pentru ca s-a intiparit pe ei pecetea curveasca inca din pantecele mamei lor. Caci toate prin cate trece mama, in vremea celor 9 luni de sarcina, fie bune, fie rele, se intiparesc in copil. Iar cand acesta va creste mare, toate ii vor rasari in cale.

In toate necazurile noastre nu putem gasi altundeva mangaiere decat in credinta ca totul ni se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu vrea pentru noi nimic mai mult decat mantuirea noastra si catre acest tel indreapta tot ceea ce ne chinuie.

Iar neplacerile si toate suferintele care va sunt date sa le simtiti, indurati-le cu blandete si Domnul cel milostiv vi le va include in canonul pe care fiecare trebuie sa-l duca pentru pacatele sale, dupa randuiala Bisericii.

Surse bibliografice:

Parintele Arsenie Boca, “Tinerii, Familia si copiii nascuti in lanturi”;



Sfaturi duhovnicesti pentru o familie fericita

• Mângâierile părinteşti date copiilor le aduc acestora încredere în sine şi îi ajută să înfrunte greutăţile vieţii.
• Când întoarceţi un ceas, nu întindeţi arcul prea tare, ca să nu se rupă. Tot astfel să faceţi şi cu copiii, de îndată ce veţi vedea că se zoresc, să slăbiţi frâul.
• Soţii trebuie să aibă acelaşi duhovnic.
• Dacă membrii unei familii nu vor întoarce “butonul” la aceeaşi “frecvenţă”, adică cea a Bisericii, nu se vor putea înţelege.
• Dacă aţi şti câtă vătămare aduce televizorul!
• Infrânarea şi curăţia tinerilor de astăzi vor fi socotite ca o mucenicie a conştiinţei.
• Căutaţi să se facă voia lui Dumnezeu şi toate vor merge bine.
• Greşelile părinţilor le plătesc copiii.
• Este bine ca părinţii să arate copilului lor că se mâhnesc pentru neorânduielile pe care le face şi să se roage pentru el, iar nu să-l zorească.
• Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire.
• Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei sale, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit.
• Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia.
• Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei.
• Soţii trebuie să cultive virtutea dragostei cât mai mult, ca să rămînă uniţi amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, “Preadulcele nostru Iisus”.
• Dumnezeu iubeşte şi poartă grijă multă de perechile care au mulţi copii.
• Dacă o femeie va face avort, vor plăti ceilalţi copii cu boli şi accidente.

Pr.Paisie Aghioritul.

sursa online

Lucrarea nemijlocită a harului dumnezeiesc

Lucrarea nemijlocită a harului dumnezeiesc asupra duhului omenesc

Dumnezeiescul har care e pretutindeni şi umple toate inspiră direct duhul omului, întipărind anumite cugete şi simţiri asupra acestuia, care îl întorc de la toate lucrurile mărginite către o altă lume tainică, mai bună, deşi nevăzută. Semnele proprii unor astfel de treziri sunt nemulţumirea de sine şi de toate ale sale, precum şi întristarea pentru ceva anume. Omul nu mai e mulţumit de nimic din jurul său; nici de averile sau de împlinirile lui, chiar de ar fi neînchipuit de bogat; umblă încoace şi încolo ca şi cum ar avea inima sfâşiată.
Pentru că nu află mângâiere în cele văzute, se întoarce către cele nevăzute, pe care le primeşte gata să le şi dobândească pentru sine în chip neprefăcut şi să se încredinţeze lor.
Mulţi dintre cei care şi-au pus întrebarea: „Cu ce sfârşesc toate acestea şi unde duc ele?” au lăsat totul şi şi-au schimbat nu numai simţămintele şi purtarea, ci însuşi modul de viaţă. Au fost împrejurări în care o astfel de nemulţumire s-a vădit îndeosebi în partea raţională a sufletului, precum la Iustin Martirul, care a căutat cu precădere lumina cunoaşterii Fiinţei Dumnezeieşti. Uneori, nemulţumirea se arată în partea poftitoare, ca la Fericitul Augustin, care a căutat mai ales pace pentru inima sa tulburată. Alteori, şi poate că cel mai adesea, nemulţumirea se vădeşte în partea mânioasă, în conştiinţă, precum la tâlharii Moise şi David din Ermopolis. Au fost numeroase cazuri în care sălaşul lăuntric al duhului a fost pe neaşteptate iluminat şi s-a sădit atunci o chemare care a întors duhul către o altă cale. „Tu… nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” spunea Mântuitorul despre aceasta (Ioan 3, 8).

Adesea sufletul este trezit de o amintire din trecut. Maria, nepoata lui Avramie Sihastrul, a fost convertită astfel5; tot aşa un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, care se pierdea în desfrâu6, şi tot aşa Sfântul Teofil, îngrijitorul bisericii. De undeva intră înăuntru ceva şi glasul conştiinţei rosteşte limpede: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut”, ceea ce copleşeşte cu totul pe cel ce uitase. Toate convertirile de după căderile tinereţii se pot pune pe seama acestui glas.

Nu e nici o îndoială că până şi aceste schimbări sunt pregătite cu multe ocolişuri de iconomia divină, prin diferite întâmplări care îl fac pe om să primească lucrarea harului. Tocmai de aceea şi aici spontaneitatea convertirii e oarecum relativă. Pe de altă parte, mai este nevoie să ştim şi că orice trezire prin har se arată prin chemări asemănătoare acesteia şi prin deşteptarea duhului din somnul în care zace. Chiar de ar veni printr-un mijloc văzut, harul rămâne însă nevăzut, cuprinde nemijlocit sufletul şi îl scoate din legăturile care îl chinuie la lumina cea dumnezeiască, pe tărâmul vieţii celei dumnezeieşti.
Lucrarea indirectă a harului dumnezeiesc asupra duhului omenesc

Toate mijloacele care sunt cuprinse aici sunt îndreptate către ruperea legăturilor care înlănţuie duhul. Slobozeşte duhul, iar el, de bunăvoia sa va începe să grăbească spre acel ceva de la care el însuşi provine, adică spre Dumnezeu. 

După cum am văzut, legăturile care înrobesc duhul se întrepătrund, fiind alcătuite din: 1) mila de sine; 2) lumea; 3) diavolul. Lucrarea de nimicire pe care o săvârşeşte harul atunci când trezeşte duhul se îndreaptă tocmai împotriva acestora.

1) Mila de sine. Legăturile care înlănţuie cel mai strâns duhul, sunt acelea ale atotcuprinzătoarei milei de sine, care domină toate aspectele vieţii noastre fizico-mentale. Aceste legături sunt puntea de legătură şi pentru altele, dintre cele ce vin de la lume şi de la diavol. Iată de ce are atâta însemnătate să le nimicim, deşi acest lucru e atât de anevoios lucru. Din pricina faptului că necredinciosul trăieşte numai la nivel trupesc şi raţional legăturile de acest fel se întind asupra întregii sale vieţi fizico-mentale, formând o mrejă bine ţesută şi strâns înfăşurată.

Pentru a înţelege felul în care sunt nimicite aceste legături, trebuie să înţelegem că acel ceva de care se alipeşte viaţa omului, care o hrăneşte şi în care se vădeşte cu precădere pe sine, este şi temelia pe care ea se aşează. Câtă vreme această temelie e trainică şi viaţa omului se statorniceşte în ea şi nu se teme de nimicire ba chiar nici nu se aşteaptă la aşa ceva. De pildă, atunci când cineva se predă pe sine artei, deşertăciunii lumeşti sau chiar şi studiului şi trăieşte în aşa ceva, devine dependent de lucrul acela şi se aşează în el cu toată tăria, gândurile şi speranţele sale. Pentru că toată mila de sine a vieţii decurge din aceasta şi înlănţuie duhul, temeiul acestei mile de sine devine în mod firesc temeiul tare şi de neclintit al legăturilor care cuprind duhul, asemeni unui cârlig de care se agaţă toate aceste legături. Prin urmare, pentru a le nimici şi a slobozi duhul din legăturile milei de sine, dumnezeiescul har care trezeşte nimiceşte de obicei toate acele temeiuri pe care se sprijină egoismul atât de îngăduitor cu sine. După ce a zdruncinat acestea, harul slăbeşte legăturile şi dă duhului chinuit şi împovărat prilej pentru a-şi înălţa fruntea.
Mila de sine are multe temeiuri. Este într-adevăr o parte a firii noastre; o găsim adică şi în trup şi în suflet, în viaţa cea din afară, ca şi în întreg modul nostru general de viaţă. Această milă faţă de trup ia diferite chipuri. De pildă aprinderea spre desfrânare, luxul, pofta trupească, iubirea de petreceri, iubirea de plăceri, grija şi silinţa pentru lucrurile de zi cu zi, iubirea de onoruri, iubirea de putere, de reuşite în afaceri, iubirea de înavuţire. Mai e şi dorinţa de a atrage prin înfăţişare, de a avea cunoştinţe sus-puse şi de a apărea foarte rafinat în viaţa socială. Există şi acea înclinaţie spre arte, spre studiu, spre aventuri. Toate acestea, sub multe chipuri, alcătuiesc temelie trainică egoismului nostru care, fără a se îndoi de tăria şi trăinicia ei, se sprijină liniştit de ea, şi fiind bine-hrănit, creşte de la zi la zi, manifestându-se în moduri diferite în funcţie de persoană.

Îndreptându-şi puterea spre nimicirea acestui sprijin pe care egoismul păcătosului s-a aşezat şi se odihneşte, harul dumnezeiesc mântuitor săvârşeşte următoarele lucruri pentru a trezi pe păcătos din somnul său: cel robit de plăcerea cărnii va cădea bolnav şi, slăbindu-i trupul, va slobozi duhul şi îi va da tărie să-şi vină în fire şi să devină cumpătat.

Cel preocupat de puterea şi de farmecul său va fi lipsit de acest farmec şi ţinut într-o stare de nespusă istovire.

Cel ce îşi află scăpare în propria sa putere şi tărie va fi supus robiei şi umilinţei.

Cel ce se bizuie grozav pe avuţiile sale, se vor lua de la el.

Cel ce se făleşte cu multa sa ştiinţă de carte va fi făcut de ruşine.

Cel ce se bizuie pe solide legături şi relaţii personale, i se vor tăia.

Cel ce se bizuie pe statornicia orânduirii stabilite în jurul său, o va vedea nimicită prin moartea celor pe care îi cunoaşte sau prin pierderea celor mai de seamă avuţii materiale.

Există vreo altă cale de a trezi pe cei ţinuţi în legăturile nepăsării de fericirea cea din afară altfel decât prin necazuri şi durere? 

Oare nu e viaţa noastră plină de necazuri tocmai pentru ca să sprijine voia lui Dumnezeu de a ne ţine trezi?

Fiecare nimicire a acestor temelii ale nepăsătoarei mile de sine reprezintă un punct de cotitură în viaţă şi deoarece vine întotdeauna pe neaşteptate, lucrează într-un mod copleşitor şi mântuitor, în această privinţă, simţământul că viaţa omului se află în mare primejdie lucrează cu cea mai mare putere.

 Această simţire slăbeşte toate legăturile şi taie egoismul din rădăcină; omul nu mai ştie încotro să fugă. Iarăşi, simţirea unei desăvârşite părăsiri ţine de aceeaşi împrejurare deosebită şi e de acelaşi fel. Amândouă aceste simţăminte lasă omul singur cu el însuşi. De la sine, cea mai ticăloasă dintre făpturi, omul se întoarce neîntârziat către Dumnezeu.

2) Celelalte legături ale duhului îl cuprind din lume şi zac mai la suprafaţă decât cele dintâi. 

Lumea, cu învăţăturile, ideile şi rânduielile ei, în general cu întregul său ansamblu prefăcut în lege de neclintit, apasă cu o mână grea şi despotică asupra fiecăruia dintre vlăstarele ei. Ca urmare, nimeni nu cutează nici măcar să se gândească la o răzvrătire împotriva ei sau la o lepădare de puterea ei. Toţi o cinstesc şi se supun cu atâta sfială legilor ei. O încălcare a acestora e socotită drept o mârşăvie. Lumea nu e o persoană, dar duhul ei stă cumva foarte apăsător asupra pământului, ne influenţează şi ne ţine ca legaţi. E limpede că puterea lumii e psihologică şi imaginară, nu fizică sau reală. Prin urmare, nu e nevoie decât să risipim această putere închipuită a lumii şi prilejul de a ne putea înfrâna de la desfătările ei va fi mult mai aproape de noi. Aşa lucrează în noi mântuitoarea iconomie dumnezeiască.
Tocmai cu acest rost, ea păstrează neîncetat două alte lumi sfinte, dumnezeieşti, în lăuntrul lumii şi al nostru înşine. Prin ele, dumnezeiasca iconomie arată iar şi iar deşertăciunea vieţii lumeşti, aducând-o mereu în faţa noastră şi ajutându-ne să o vedem şi mai limpede. Cele două lumi dumnezeieşti sunt natura văzută şi dumnezeiasca Biserică. Experienţa arată cât de adesea mintea, întunecată de cele lumeşti, se trezeşte prin contemplarea dumnezeieştii zidiri sau prin intrarea în Biserică. De pildă, un om care stă la fereastră şi priveşte un arbore în iarnă îşi vine în fire. Un altul, după o convorbire care l-a răscolit şi după ce simţise dulceaţa păcii pe care o simte sufletul într-o biserică, părăseşte vechile sale căi şi se închină slujirii lui Dumnezeu.

Natura văzută şi templul lui Dumnezeu nu numai că adesea au redat simţirea şi cumpătarea unor creştini nepăsători şi păcătoşi, ci au convertit chiar şi păgâni la adevărata închinare a lui Dumnezeu şi credinţă în El.  Contemplarea frumuseţilor zidirii văzute a lui Dumnezeu a întors-o de la cele trupeşti pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara.

Puterea şi înrâurirea lor vin din faptul că îi dăruiesc duhului – care este împovărat, istovit, obosit şi chinuit de deşertăciunea lumii – cel mai bun şi mai binecuvântat fel de viaţă, într-un chip plin de însufleţire şi claritate. Umplându-l pe neaşteptate cu bucuria unei astfel de vieţi, ele îl încredinţează că, predându-se el însuşi în stăpânirea acestei lumi, nu face decât să se necăjească şi să se chinuie singur, că fericirea deplină poate fi aflată în lumea de dincolo şi că dacă prietenia cu lumea aceasta acum este atât de chinuitoare, la ce să se aştepte după aceea?

Chemarea către lumea dumnezeiască şi despărţirea de lumea deşertăciunii se naşte tocmai din această trăire sufletească. Uneori, ea se petrece sub chipul unei rupturi violente, alteori se desăvârşeşte treptat.

Al doilea mod de slobozire din lanţurile lumii se poate face înfăţişându-i păcătosului un fel de viaţă – prin harul lui Dumnezeu Cel Care proniază toate – cu totul potrivnic celui cu care el este deprins. Toate convertirile săvârşite prin mijlocirea martiriului, şi pentru care există nenumărate pilde, descoperă tocmai acest lucru. Uneori mucenicia unui singur om a convertit oraşe şi sate întregi. Lucrarea unei puteri duhovniceşti dintr-o altă lume deosebită de a noastră este vădită aici. Câteodată înfrângerea părea neîndoielnică, dar nu era; cel ce săvârşea lupta muceniciei rămânea de nebiruit, plin de bucurie duhovnicească, nepăsător la nimic din cele ce se petreceau în jurul său. Înţelegerea bruscă a acestei înfăţişări de viaţă potrivnice şochează mintea şi risipeşte prin ea farmecul căilor vieţii de aici. 

 Pildă spre aceasta stă convertirea tâlharului de către împăratul Mauricius care, în loc să îl pedepsească, l-a tratat cu multă bunătate ca şi cum ar fi fost vrednic de aşa ceva. Alt exemplu este convertirea femeii desfrânate care a fost rugată de o altă femeie să se roage şi să îi redea viaţa singurului ei fiu care murise. O altă desfrânată s-a pocăit după ce a văzut nişte călugări smeriţi lucrând rugăciunea şi cugetarea cea dumnezeiască, în vreme ce ea se dedase la lux şi la desfrâu chiar în aceeaşi casă.

Toate convertirile prin pilda vieţii ţin de acest mod. Puterea cu care lucrează ele stă în faptul că păcătosul întâlneşte oameni mulţumiţi şi împăcaţi, care nu au nici desfătările, nici plăcerile avute din belşug de alţii, ce nu-şi găsesc nici mulţumirea, nici pacea. De aici vine destrămarea amăgirii lor şi schimbarea vieţii.

Al treilea mod de retragere din lume se face prin ruşinarea ei în faţa fiilor săi. Iulian s-a înălţat pe sine mai presus de toţi; s-a ridicat cu îngrozire împotriva creştinilor şi a ameninţat să îi zdrobească cu toată puterea sa. Dar apoi s-a prăbuşit pe neaşteptate. Aceasta nu numai că i-a întărit pe cei credincioşi, dar şi mulţi necredincioşi au venit la adevăratul Dumnezeu. Un sat întreg s-a ridicat asupra Sfântului Macarie din cauza unei mărturii mincinoase; l-au bătut, l-au chinuit, l-au pedepsit – şi lumea a biruit. Dar apoi s-a descoperit adevărul, i-a ruşinat pe toţi şi i-a întors la evlavie şi frică de Dumnezeu. 

Tot aici fac parte şi toate împrejurările care i-au făcut pe oameni să-şi vină în fire prin prăbuşirea şi moartea neaşteptată a celor mari şi puternici ai lumii. Ruşinarea lumii o micşorează în ochii prietenilor ei, vădindu-i neputinţa. Pe de o parte, îi îndepărtează de ea; pe de alta, le dă curajul de a-i face faţă.

În al patrulea rând, adesea se întâmplă ca până la urmă lumea însăşi să îndepărteze şi să alunge pe om de la ea în aparenţă de bunăvoia ei, întrucât nu îi mulţumeşte aşteptările sau îl dezamăgeşte. 

Noi căutăm fericirea; dar în lume nu găsim decât mărire, onoruri, putere, bogăţie, plăcere – nici una nu satisface pe cel ce caută. 

Omul cu discernământ vede curând amăgirea şi îşi vine în fire. Vedem cum mulţi dintre sfinţii lui Dumnezeu dându-şi seama de deşertăciunea şi tulburarea lumii s-au retras din ea şi I s-au afierosit cu multă hotărâre Lui. Fiul risipitor din parabolă şi-a zis: „Eu pier aici de foame” (Luca 5, l7).

3) Al treilea rând de legături ale duhului vine din partea Satanei şi a demonilor săi. Sunt nevăzute şi se suprapun în cea mai mare parte cu legăturile milei de sine şi ale lumii, pe care Satana le întăreşte cu înrâurirea sa şi prin care ţine mintea în întuneric, însă mai e un lucru, care vine direct de la Satana, o laşitate subţire şi o teamă care pot tulbura sufletul păcătosului oricând, dar mai ales atunci când se gândeşte la cele bune. E ca atunci când stăpânul îşi ameninţă sluga, care a făcut vreun lucru potrivnic voii sau planurilor sale. Tot de la Satana vin tot felul de linguşeli duhovniceşti.

 De pildă, unii au o nădejde prea mare, neîntemeiată, în mila dumnezeiască; această nădejde nu e cumpătată, ci devine din ce în ce mai afundată în iubirea de păcat. La celălalt capăt sunt oamenii care deznădăjduiesc prin îndoială şi necredinţă. Astfel de oameni se încred în ei înşişi şi au atâta trufie personală încât înăbuşă orice simţământ de căinţă.

Într-adevăr, multe vin în chip nemijlocit de la Satana, deşi e anevoios să le arătăm. Dar tot păcatul îşi are izvorul în el, căci el e stăpânitorul lumii păcătoase. Unul dintre vicleşugurile sale este să se ascundă. Adică dă păcătoşilor siguranţa că nu e prin preajmă şi ca urmare lucrează cu îndărătnicie şi sălbăticie înăuntrul sufletului păcătos. Născoceşte şi strecoară îndemnuri la răzvrătire contra firii, făcându-i pe păcătoşi să cârtească împotriva lui Dumnezeu Care nu îngăduie cele ce în ochii lumii sunt fireşti şi care hotărăşte că puterea lor singură nu este de ajuns pentru a le face faţă.

Dumnezeiescul har, care îl face pe om să îşi vină în fire, deseori îi smulge pe păcătoşi din gura iadului batjocoririi sataniceşti. L-a făcut pe Satana de ocară şi l-a supus pe el batjocoririi, descoperindu-i neputinţa şi nebunia şi vădindu-i viclenia. 

Aşa a fost ruşinat în persoana lui Simion Magul, a Sfântului Ciprian din Antiohia şi a multor altora. Toate aceste întâmplări au fost însoţite de convertirea şi iluminarea multora dintre cei orbi. În zilele petrecute de Domnul pe pământ, demonii, izvorul necredinţei şi al îndoielii, au devenit prooroci ai credinţei. Şi sfinţii mucenici, prin puterea Atotputernicului Dumnezeu adesea i-au silit atât pe tatăl cât şi pe fiii minciunii să rostească adevărul prin statui.
Această descoperire a uneltirilor celui viclean îi dă păcătosului simţământul că se află în mâini vrăjmaşe, răuvoitoare, că e înşelat şi momit să se vatăme singur, că este dus în chip amăgitor pe o cale întunecată spre pierzare şi că demonii ţin să se bucure de aceasta. Acest lucru naşte negreşit un simţământ de teamă pentru bunăstarea proprie, prudenţă, bănuială, silă şi dezgust faţă de cel viclean şi de născocirile lui, patimile şi năravurile rele, ca şi de toată viaţa de mai înainte.

 De aici, nu mai e decât un pas până la Izvorul adevărului, binelui şi fericirii: adică, Dumnezeu.
3. Cuvântul lui Dumnezeu ia locul tuturor căilor de mai înainte.
 Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, sub diferite chipuri, se adaugă tuturor celorlalte căi deja abordate, limpezindu-le şi descoperindu-le rostul lor ultim. Fără acest Cuvânt, acele mijloace lasă totuşi pe om într-un fel de stare de nesiguranţă şi deci nu împlinesc tot ceea ce ar trebui. Apostolul Pavel a fost iluminat de o apariţie cerească. Dar Domnul nu a săvârşit totul în el pe loc, ci a spus: „Du-te la Anania, iar el îţi va spune ce să faci”. Iustin Martirul, Sfânta Mare Muceniţă Varvara şi împăratul loasaf au întrezărit minciuna, dar pentru a cunoaşte adevărul, aveau nevoie de călăuze şi tălmăcitori pe măsură. Tocmai de aceea Domnul Proniatorul aşează ca poruncă aceasta: „Dumnezeu… vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17, 30). „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Acest cuvânt al Apostolilor este vestit acum în toate marginile pământului prin urmaşii lor.

Lucrul cel mai de seamă este să se vestească adevărul căii dumnezeieşti  a mântuirii, să se vorbească despre oameni şi locuri binecunoscute spre care cel trezit ar trebui să se îndrepte pentru tălmăcire, astfel ca să nu irosească acea trezire sau să rătăcească de la calea ei, risipind timp şi putere fără rost.

 În Biserică ar trebui să se audă neîncetat învăţătura de credinţă – şi într-adevăr se aude. Adevăraţii credincioşi se vor întări şi mai mult prin ea, în vreme ce cei căzuţi şi cei treziţi vor afla o călăuză nemijlocită şi adevărată. Cât de crucială este datoria preoţilor de a vesti căile mântuitoare ale lui Dumnezeu în orice vreme, fără acea bizuire pe o presupusă cunoaştere de obşte!
Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îmbunătăţeşte toate căile arătate mai sus, dar le poate şi înlocui. El trezeşte pe păcătos mult mai deplin şi mai limpede. Prin înrudirea sa cu duhul, care tot de la Dumnezeu vine, intră în lăuntrul acestuia, până la despărţirea sufletului de duh. însufleţeşte pe acesta din urmă, şi sădeşte în el seminţele din care să rodească faptele vieţii duhovniceşti (de aceea se mai numeşte Cuvântul şi sămânţă).

 Puterea sa de a trezi este cu atât mai însemnată cu cât lucrează deodată asupra întregii persoane, asupra întregii fiinţe: trup, suflet şi duh. Sunetul sau partea sonoră a Cuvântului atrage atenţia auzului şi un gând intră şi se aşează în suflet. Puterea sau energia nevăzută e doar pe jumătate. Plinătatea cunoaşterii e întotdeauna biruitoare, căci atunci nu mai e nici un loc în care să se ascundă inima vicleană.

În virtutea potrivirii sale atotcuprinzătoare cu lucrarea de trezire a păcătoşilor, Cuvântul lui Dumnezeu străbate toată lumea şi ajunge la urechile noastre în diferite chipuri. Se aude neîncetat în biserici la fiecare slujbă dumnezeiască, şi în afara bisericilor, la orice ceremonie religioasă. 

Se aude în predicile Părinţilor şi în orice carte ziditoare şi luminătoare de suflet. Se aude în toate convorbirile folositoare, ca şi în zicerile populare pline de înţelepciune. Se află în şcoli, în picturi şi în oricare lucru văzut ce înfăţişează adevărurile duhovniceşti. Judecând după toate acestea, suntem înconjuraţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi cuprinşi de el din toate părţile. De pretutindeni ajunge la noi glasul trâmbiţei pentru nimicirea cetăţilor păcatului, asemeni zidurilor Ierihonului.

Cuvântul lui Dumnezeu şi-a arătat deja şi încă îşi arată puterea biruitoare asupra inimii omeneşti. Nu e nevoie decât să se poarte de grijă ca acele căi prin care se răspândeşte Cuvântul lui Dumnezeu să se păstreze neîncetat, astfel ca nici adevărata propovăduire să nu înceteze, închinarea dumnezeiască să se săvârşească după tipic şi în chip ziditor, iconografia să fie înălţătoare şi evlavioasă, iar cântarea simplă, cumpătată şi umilicioasă. Împlinirea tuturor acestora cade în seama celor ce slujesc la altare. Tocmai de aceea ei sunt cea mai puternică şi trebuincioasă armă în mâinile Proniei Dumnezeieşti pentru convertirea păcătoşilor. Trebuie ca ei să înţeleagă aceasta şi să grăiască cu putere nu doar în biserici, ci şi prin case, folosind orice prilej atât pentru a înfăţişa lumea lui Dumnezeu, cât şi pentru a vădi amăgirea sufletului nostru prin nălucirile minţii şi ale trupului.

sursa https://cartiortodoxe.com

Obârşia vieţii creştine stă în trezirea prin har. 

Calea spre mantuire

 Trebuie să cunoaştem şi să înţelegem bine  pentru a putea hotărî în chip neîndoielnic dacă trezirea care ni se întâmplă este de la har sau nu. Iar dacă cineva o trăieşte deja, să putem afla dacă aceasta i se trage într-adevăr de la har sau îi vine dintr-un entuziasm personal.

Adevărata viaţă creştină este o viaţă în har. Viaţa trăită de la şi prin sinele omului, oricât de frumoasă ar părea sau oricât de apropiată de chipul vieţuirii creştine, nu va fi niciodată creştină.

Obârşia vieţii creştine stă în trezirea prin har. Omul care nu a nesocotit această trezire, nu se va lipsi niciodată nici de călăuzirea harului şi nici de unirea cu el, atâta vreme cât va stărui într-o cuvenită luare aminte la el. Tocmai de aceea este nevoie să îşi dea bine seama dacă trăieşte trezirea prin har sau ea deja s-a petrecut. Ca să răspundem acestei probleme, se pot spune următoarele: judecaţi singuri cele ce vi se întâmplă, călăuzindu-vă după însuşirile trezirii prin har, care se vădesc mai ales în împrejurări deosebite. Deşi aceste însuşiri sunt de regăsit atât în împrejurările deosebite cât şi în cele obişnuite, ele se descoperă mult mai limpede, mai pronunţat şi mai vădit numai în cele dintâi.

[...] astfel, în timpul  treziri prin har, nimicirea a toată orânduirea vieţii păcătoase iubitoare de plăceri se săvârşeşte fulgerător în prezenţa conştiinţei, în locul ei se arată o altă cale, dumnezeiască, mai presus de cea dintâi, singura adevărată şi mulţumitoare.

 Se poate înfăţişa pe scurt această cale în felul următor: Dumnezeul Cel închinat în Sfânta Treime, Care a zidit lumea şi poartă grijă de ea, ne mântuieşte pe noi, cei căzuţi, în Domnul lisus Hristos, prin harul Sfântului Duh, sub povăţuirea şi îndrumarea Sfintei Biserici şi printr-o viaţă de încercări şi purtare a crucii, care duce la fericirea veşnică, fără de sfârşit a vieţii viitoare. El adună oameni, întâmplări, locuri şi înseşi pricinile prin care totul e pus în mişcare.

Această cale dumnezeiască în întregul ei se întipăreşte adânc în sufletul păcătosului prin lucrarea harului, înfăţişând celui căzut potrivnicia vădită dintre propriile sale fapte şi tot ceea ce trăise şi simţise pe această cale dumnezeiască, el se vede silit să o încuviinţeze şi să o urmeze pe cea din urmă. Lucrul îl copleşeşte. Fiecare pas al dumnezeieştii căi aruncă o mustrare şi o ocară asupra păcătosului pentru nebunia şi nepurtarea de grijă de mai înainte, care îl apasă încă şi mai mult, căci în acelaşi timp sufletul vede jalnica neînsemnătate a vechiului său mod de viaţă. Sub o asemenea lucrare, inima este slobozită din legăturile ce o ţineau şi devine liberă, putând astfel să aleagă în voie noul mod de viaţă. Aşa săvârşeşte lucrurile harului. Nimiceşte tot ceea ce era vechi şi rău în conştiinţă şi simţire, dăruindu-le din plin pe cele noi şi bune. Omul rămâne cu totul copleşit, liber însă să aleagă viaţa cea nouă sau să se întoarcă la cea de mai înainte.Vrednic de luare-aminte este şi faptul că trezirea prin har se însoţeşte întotdeauna de către acest simţământ de copleşire şi de către un fel de teamă. Aceasta poate fiindcă se petrece dintr-o dată, pe neaşteptate, îl prinde pe păcătos la răspântiile vieţii ca pe un tâlhar şi îl aduce înaintea dumnezeieştii judecăţi de neocolit. Sau poate fiindcă este un fel nou fel de viaţă, în vădită potrivnicie faţă de cel mai vechi. Şi nu e numai nou, ci şi desăvârşit în toate privinţele, aducător de fericire, pe când în jalnicul mod de viaţă de mai înainte nu afla decât povara inimii şi nesfârşitele învârteli ale duhului în jurul lui însuşi.

Cu toate acestea, punctul de plecare a tuturor lucrărilor bune ale deşteptării prin har se face prin conştiinţa limpede a noii şi dumnezeieştii căi. Plecând de la această înţelegere, ne vin în minte toate experienţele trecute ale lucrării harului iar conştiinţa noului fel de a fi şi de a vieţui poate veni pe două căi: a) uneori, calea însăşi, în întregul ei sau numai în parte, intră, în chip văzut şi prin simţiri, prin chiar lucrarea harului, în lăuntrul păcătosului asupra căruia ea se revarsă; b) alteori, duhul omului este adus pe această cale, simţind-o lăuntric.

1. Intrarea căii dumnezeieşti în chip văzut şi prin simţiri
Atotmilostivul nostru Domn descoperă conştiinţei celui ce s-a întors la El lumea dumnezeiască pentru care duhul este menit să trăiască, prin diferite mijloace. Deseori, El însuşi Se descoperă în chip văzut, luând un chip oarecare vreunei persoane care este trează sau doarme. Aşa i-a apărut Apostolului Pavel pe drumul spre Damasc, lui Constantin cel Mare, Sfântului Mare Mucenic Eustatie Plachida (20 septembrie), lui Neanias în drumul său către locul de chinuire a creştinilor (acesta este Sfântul Mare Mucenic Procopie, 8 iulie), lui Paternutie în timp ce dormea (9 iulie) şi la mulţi alţii.

Uneori, El are bunătatea de a trimite persoane sfinte din cealaltă lume atât în stare de trezie cât şi în vis, fie sub propriul lor chip, fie sub vreun alt chip. Astfel, Maica Domnului a apărut de multe ori, singură sau cu Fiul Cel mai înainte de veci, sau însoţită fie de un sfânt, doi sau mai mulţi. Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, de pildă, a fost convertită de apariţia în vis a Maicii Domnului cu Pruncul, care i-a dat un inel de logodnă (25 noiembrie). Şi îngerii au apărut de nenumărate ori, fie singuri, fie în ceată. De pildă, o oştire de Sfinţi îngeri i-a apărut Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, împotrivindu-se unei hoarde de puteri ale întunericului (2 octombrie). Sfinţii au apărut de multe ori; de pildă, Episcopul Mitrofan i-a apărut unui medic luteran, unei fetiţe bolnave, ca şi altora.

Uneori lumea de dincolo şi mai ales ierarhiile şi puterile ei, se înfăţişează minţii necunoscătoare în vreun chip izbitor, cum s-a văzut în pilda Sfântului Andrei mai sus amintită şi în multe altele, în aceste cazuri, oameni întorcându-se la Dumnezeu au văzut fie fericitele cete ale celor drepţi, cum i-au apărut împăratului Indiei şi fratelui acestuia după ce împăratul îi dăduse Apostolului Toma aur cu care să îi ridice un palat, pe care el l-a dat săracilor (6 octombrie); fie groaznicele chinuri ale păcătoşilor, pe care le-a văzut Isihie Hozevitul (3 octombrie); fie săvârşirea judecăţii în ceasul morţii, cum s-a întâmplat cu Petru Vameşul, care a aruncat cu o pâine în faţa unui cerşetor (22 septembrie); fie s-a întipărit gândul la moarte şi la soarta omului de după aceea, cum a fost cazul cu împăratul loasaf (19 noiembrie), Sfântul Clement (24 noiembrie) şi un tânăr desfrânat, al cărui părinte a făgăduit să vină în fiecare noapte în încăperea în care zăcea, după moartea sa.

Uneori, vreunuia i se îngăduie să cunoască în chip nemijlocit o putere nevăzută printre alte puteri şi fapte văzute. Este o putere reală, dar cu totul deosebită de acestea din urmă, venind din cealaltă lume. În general, din această categorie fac parte toate minunile, a căror înrâurire avută în diferite convertiri e cu neputinţă de stabilit. Până şi Mântuitorul a spus că necredincioşii nu vor putea fi încredinţaţi dacă nu vor vedea semne şi minuni (vezi Ioan 4, 48). Cele mai multe s-au arătat după Hristos Mântuitorul, în vremurile de început ale creştinismului, prin Apostoli, iar mai târziu prin sfinţii mucenici. Neîndoielnica lucrare a nevăzutei puteri dumnezeieşti pe pământ adesea a convertit sate şi oraşe întregi, dar nu a fost întotdeauna în întregime materială, într-adevăr, sângele martirilor stă la temelia Bisericii. Mai sunt apoi şi acele împrejurări în care s-a arătat puterea dumnezeiască însăşi, fără vreun mijlocitor omenesc, precum în timpul convertirii Sfintei Maria Egipteanca, sau prin mijlocirea sfintelor icoane, moaşte şi celelalte. Astfel, iudeii din Beirut s-au convertit prin lucrarea minunată a icoanei Răstignirii Domnului.

În toate aceste arătări, mintea, tulburată de tot felul de lucruri şi farmece din lume şi robită fără nădejde de scăpare în puterea orânduirii celor din afară văzute, simţuale, se vede în faţa apariţiei izbitoare, neaşteptată şi fulgerătoare a puterilor şi fiinţelor superioare, din lumea nevăzută. Se smulge într-o clipită din legăturile ei, intră cu putere în celălalt fel posibil de viaţă şi trăire şi, copleşită, se statorniceşte în acesta. Acelaşi lucru se întâmplă prin stârnirea electricităţii dintr-un corp de către electricitatea altuia. Aceasta din urmă o smulge din legăturile materiei şi, după ce o atrage către suprafaţă, o păstrează la sine.

2. Duhul este adus pe calea cea dumnezeiască şi o vede lăuntric

După cum am văzut, duhul este închis şi înfăşurat în numeroase legături. Dar prin însăşi firea lui, el este văzătorul căii dumnezeieşti. Puterea aceasta a sa e gata să se arate neîntârziat şi într-adevăr se arată de îndată ce piedicile care o stinghereau au fost îndepărtate. Astfel, pentru trezirea duhului adormit din om şi aducerea lui până la vederea căii dumnezeieşti, harul dumnezeiesc fie 1) lucrează nemijlocit asupra lui şi, manifestându-şi puterea sa, îi dă prilejul de a rupe legăturile care îl ţineau, fie 2) lucrează în chip indirect asupra lui, îndepărtând învelişurile grosolane şi mrejele lor, dându-i astfel slobozire spre îndreptare.
sursa https://cartiortodoxe.com

Patimile si pacatele - intuneca mintea si-l despart pe crestin de harul lui Dumnezeu

 Caracteristica esenţială a patimii se referă la faptul că în ea se manifestă o sete infinită, o sete care-şi caută saţietatea, dar care nu şi-o poate găsi.

 Patimile reprezintă setea după Dumnezeu a omului întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla împlinirea. 

Ceea ce spune Sf. Nil Ascetul despre stomac, că prin lăcomie devine o mare ce nu poate fi umplută, se potriveşte pt. Orice patimă (obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă, deoarece ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei infinite a patimilor). 

Sau, potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, omul pătimaş se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-şi potolească setea infinită cu nimicul patimilor sale, o dată ce obiectele pe care le asimilează (consumă) acelea se transformă în nimic. Din această perspectivă putem spune că, omul pătimaş este un om care  consumă (natura, obiecte, oameni), dar nu asumă nimic.

 De aceea, omul în loc să oglindească pe Dumnezeu (fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu), devine o „oglindă răsturnată”, el reflectă pe faţa sa patimile care-l desfigurează. În acest context putem vorbi de-o filiaţie dumnezeiască (omul – fiu al lui Dumnezeu: chipul unui sfânt e plin de lumină, pace şi echilibru sufletesc), şi de-o filiaţie demonică (omul – fiu al Diavolului: chipul unui om pătimaş e desfigurat, întunecat, schimonosit şi încruntat). 

Prin căderea originară omul şi-a mutat privirea (faţa) de la Dumnezeu la pom (lume), adică de la persoană la obiect, astfel încât, interlocutorul omului nu mai e o persoană, ci un obiect:  omul devine ceea ce  contemplă.  Cu alte cuvinte, orice realitate pe care omul o va pune în locul lui Dumnezeu e ceva ce se epuizează, iar din faptul că izvorul vieţii nu mai este Dumnezeu, omul va căuta mântuirea în posesiunea tot mai multor lucruri. E ca şi cum am spune că omul nu păcătuieşte pt. a face răul, ci pt. a se mântui. 
Această sete după valoarea infinită (Dumnezeu) vine, aşadar, dintr-o „experienţă a concavităţii noastre ” (D. Stăniloae), a insuficienţei pe care trebuie s-o împlinim prin valori ce există în afară de noi. Această experienţă concavă din punct de vedere duhovnicesc se defineşte ca o sete infinită a omului de a-şi umple golul lăuntric. Setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că omul, având o natură spirituală, are o tendinţă spre infinit (Dumnezeu) care se manifestă şi în patimi, dar în patimi această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit (Dumnezeu), care este de ordin spiritual, spre lume. 
Omul nu-şi găseşte echilibrul sau împlinirea prin el însuşi, astfel încât, el trebuie să-şi manifeste tendinţa după un centru (reper) extramundan (Dumnezeu). 
Prin patimi reperul acesta a fost mutat de la Dumnezeu la lume, a.i, sufeltul care este spiritual în loc să se umple de Dumnezeu (adică de ceva tot spiritual), în loc să caute legătura cu Dumnezeu, caută să se umple cu obiecte finite şi trecătoare, iar setea lui va rămâne mereu nesatisfăcută (această experienţă pe care orice om pătimaş o reiterează prin modul său de viaţă o putem defini ca fiind  sfinţenia înnăbuşită a omului). 
De asemenea, această sfinţenie înnăbuşită ne arată că patima este ceva  iraţional (adică prin patimi omul vrea la nesfârşit să-şi potolească setea după ceva infinit prin ceva finit).
 Acesta este iadul, adică starea de a vrea să consumi obiecte nemaiavând trupul. Unele patimi sunt ale trupului, altele sunt ale sufletului, dar strânsa unitate dintre trup şi suflet face ca patimile trupeşti să fie împletite cu cele sufleteşti, adică să se condiţioneze reciproc: vezi lista celor 8 păcate la Sf. Ioan Cassian.
 De pildă, lăcomia pântecelui pune în mişcare pofta desfrânării, şi amândouă au nevoie de bani pt. a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste 3 patimi se întristează ş.am.d. 

Putem vorbi în acest context de o înlănţuire (concatenatio) între cele 8 patimi, sau de o condiţionare strânsă între biologic şi spiritual, un domeniu influenţând pe celălalt atât în decăderea, cât şi în refacerea sau sfinţirea omului. Atât lăcomia pântecelui (patima 1), cât şi mândria (patima 8) îşi au rădăcina în iubirea egoistă de sine, iar egoismul reprezintă o rupere de Dumnezeu, şi implicit de oameni. De aceea, aşa cum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă sau rup legăturile dintre ei. 

  Patimi şi afecte 

Există o legătură foarte strânsă între patimi şi afecte, în sensul că posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. Afectele (de ex., nevoia de-a mânca, frica) ţin cu totul de firea umană, ele nefiind prin urmare condamnabile. 
Mai mult, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei. De reţinut faptul că, afectele nu fac parte din constituţia originară a firii (firea omului înainte de căderea originară), nefiind creată o dată cu ea ( de ex., înainte de cădere omul nu avea această nevoie de-a mânca, această nevoie nu făcea parte din firea umană). 

Pe scurt, afectele au apărut în fire după căderea omului. Asceza,adică lupta pt. des-pătimire nu trebuie să conducă la desfiinţarea afectelor (lucru, de altfel, imposibil), ci la menţinerea în graniţele lor fireşti. 
Acest element de afectivitate trupească nu este condamnabil şi nu trebuie să luptăm împotriva lui, căci el constituie baza creşterii noastre în viaţa spirituală: „Afectele devin bune în cei ce să străduiesc, atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de cele trupeşti, le folosesc spre câştigarea celor cereşti. 
De pildă, pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în bucurie curată pt. conlucrarea minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osând viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăinţa care ne aduce întristarea de pe urma răului săvârşit în timpul de aici” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Pe scurt, asceza înseamnă disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare a lui. Mai mult, asceza înseamnă sublimarea, adică transpunerea pe un plan mai înalt a acestui element de afectivitate trupească, nu abolirea lui. Punând măsură plăcerii în cele materiale, se produce un transfer în favoarea spiritualului, crescând placerea omului pt. cele lucrurile spirituale. 
  
 Cauzele ultime ale patimilor şi efectele lor 

Patima reprezintă în esenţa ei o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre o altă ţintă decât cea naturală (Dumnezeu), spre lumea care îl îngustează şi-l face pe om egoist. Prima cauzaă a căderii omului nu a fost mândria, deoarece mândria era deja un rău (cauza căderii îngerilor). Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, prima cauză a căderii a fost influenţa duhului satanic asupra minţii umane. Diavolu a determinat (produs) o confuzie în mintea omului („Dumnezeu a zis El, oare...?” – Facere 3,1). 
Omul a avut o scurtă întunecare a minţii, uitând care este cauza lui adevărată şi deci ţinta lui, întorcându-şi deci dorinţa dinspre ea, spre lume. De asemenea, slăbirea minţii a avut ca efect o intensificare a lucrării simţurilor. 
Există 3 factori sau 3 cauze care produc patimile în om: -  Mintea slăbită sau întunecată 

-  Intensificarea lucrării simţurilor (simţurile au ieşit din subordinea minţii, şi chiar mai mult a atras mintea în subordinea ei) 

O alegere exclusivă şi iraţională a plăcerii (cele 3 cauze se intercorelează între ele, astfel încât, în fiecare dintre ele sunt implicate şi celelalte). Patimile reprezintă, aşadar, o precumpănire cantitativă şi ierarhică a simţurilor asupra minţii umane, de aceea este f. Importantă „păzirea minţii” în lupta ascetică. Un alt efect al vieţii pătimaşe este egoismul: păcatul sau patima îl rupe pe om atât de Dumnezeu, cât şi de semeni (cf. Etimologiei termenului Diavol: gr. Diabolos, care vine din dia – doi şi vb. Balla – a rupe, a sfâşia, deci lucrarea diavolului constă în a rupe în două, a sfâşia o unitate sau comuniune). 
   
Lupta pt. despătimire echivalează cu o împărtăşire a darurilor sau harurilor Sf. Duh. Aceste daruri au menirea de a reface şi intensifica legătura omului cu Dumnezeu. 
Aceste daruri sunt în primul rând de luminare a minţii, astfel încât, ele întăresc mintea în orientarea ei spre Dumnezeu. Pe scurt, lupta pt. despătimire echivalează cu o activare a darurilor Duhului Sf, precum şi o influenţă nemijlocită a Lui. 

Cele 7 daruri ale Duhului Sf sunt: duhul temerii (reţinerea sau teama de a face păcatul), duhul tăriei (săvârşirea faptelor bune), duhul sfatului (deprinderea discernământului, care ne ajută să îndeplinim cu cea mai bună judecată poruncile dumnezeieşti şi să deosebim faptele ce se potrivesc mai bine în fiecare împrejurare,  duhul ştiinţei (care ne învaţă cum să realizăm practic binele, duhul cunoştinţei (care ne descoperă însăşi raţiunea sau motivaţia adâncă a fiecărei porunci şi a fiecărei virtuţi), duhul înţelegerii şi duhul înţelepciunii. 
Darurile Duhului Sf. ne călăuzesc şi ne susţin în cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu. 
Faza iluminării este cea a cunoaşterii lui Dumnezeu prin mijlocirea naturii şi a faptelor omeneşti. Ea este o cunoaştere ce urmează imediat după treapta nepătimirii, care este o curăţie de patimi. 
  
 ÎNDUMNEZEIREA SAU DESĂVÂRŞIREA OMULUI PRIN UNIREA CU DUMNEZEU 

Curăţirea de patimi e echivalentă cu creşterea dragostei lui Dumnezeu. 
Deci, există o strânsă legătură între dragoste şi nepătimire. Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei, pt. faptul că ea e opusul patimilor, care reprezintă egoismul. 

Unde sunt patimi nu poate exista iubire adevărată, deoarece prin patimi omul foloseşte lumea şi semenii pt. a-şi satisface pornirile egoiste: „Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticeii) Sfinţii ajung la desăvârşire şi la asemănarea cu Dumnezeu atunci când izvorăşte iubirea lor faţă de toţi oamenii, aşa cum a trăito Hristos.
 Adevărata iubire duhovnicească pe care o are omul duhovnicesc depăşeşte logica vieţii obişnuite, astfel încât, el primeşte simţirea unor stări duhovniceşti similare celor lui Hristos: „Dacă faţa celui iubit ne preface în chip vădit în întregime şi ne face radioşi, fericiţi şi neîntristaţi, ce nu va face faţa Domnului coborând în chip nevăzut în sufletul curat” (Sf. Ioan Scărarul). 
Cu alte cuvinte, iubind faţa celui iubit, aceasta are putere să ne transforme, să ne treacă de la starea „omului trupesc” la cea a „omului duhovnicesc”. Îndumnezeierea se referă la starea de împărtăşire sau comuniune a omului cu Dumnezeu. Fericirea veşnică va consta în contemplarea feţei lui Hristos (Apocalipsa 22,4). Perspectiva veşnică a îndumnezeirii va consta în aceea că, toţi oamenii vor fi în Dumnezeu şi vor vedea toate în Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate şi-L vom vedea în toate. 


 ELEMENTE ESENŢIALE ALE SPIRITUALITĂŢII CREŞTINE. NOTE DE CURS ,Lect dr. DANIEL LEMENI 
sursa https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/formare-duhoviceasca-an-2-sem-1.2503201401.pdf