Cand se indeparteaza de la noi harul Sfantutui Duh ?

Cand se da darul Sfantutui Duh

- Cand omul cade in pacate de moarte, se indeparteaza de la el harul Sfantutui Duh primit la Botez ?

Darul Sfantului Duh, care se trimite la Sfantul Botez prin lucrarea lui Dumnezeu cea atotsfiintitoare, lucreaza in om dupa masura credintei lui, fiindca el este fagaduit de Dumnezeu celor ce vor crede in El (Isaia 44, 3; 59, 11; Iezechiel 36, 27).

Darul Sfantului Duh se da omului care se roaga, crede in El si se pocaieste de pacatele sale (Luca 11,13; Fapte 8,15; 2, 38).
Insa darul Prea Sfantului Duh se departeaza de om din cauza pacatelor sale grele.

Dar daca omul isi cunoaste greutatea pacatelor sale si se va intoarce din toata inima cu credinta tare spre Dumnezeu, atunci - prin energia lui Dumnezeu cea atotsfintitoare - iarasi va dobandi de la Dumnezeu darul Prea Sfantului Duh pe care l-a pierdut prin pacat.

Iar de va ramane crestinul in pacate grele si nu se va intoarce prin pocainta si fapte bune catre Prea Bunul Dumnezeu, unul ca acela ramane in osanda si intuneric fata de darul lui Dumnezeu.

Caci Dumnezeu nu mantuieste cu sila pe om, caci El nu este spargator de usi (Apocalipsa 3, 20).


- Cum lucreaza Dumnezeu prin energiile Sale la crestini si in cei care nu sunt crestini ?

La crestinii cei botezati in numele Prea Sfintei Treimi, lucreaza prin darul cel felurit al Duhului Sfant (I Corinteni 12, 4-6), iar la popoarele pagane lucreaza prin pronia, prin mila si nemarginita Sa putere si intelegere (Romani 9, 15-16), caci Dumneznu nu este numai al crestinilor, ci al tuturor popoarelor (Psalm 116,1-2).

- Ce legatura este intre energiile necreate ale lui Dumnezeu si harul Sfantului Duh pe care-l primeste crestinul la Sfantul Botez ?

Harul Prea Sfantului Duh este una dintre energiile divine si face pe crestini prin Botez fii ai lui Dumnezeu dupa dar (Tit 3, 3-5; Ioan 3,1), iar harul Duhului Sfant, dupa care primim infierea cea dupa dar, vine la noi prin energia cea atotsfintitoare a lui Dumnezeu.

Nu se trimite fiinta lui Dumnezeu la om, ci harul, dupa cum zice dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur ca " Dumnezeu nu se trimite, ci harul.

Nu Duhul curge din har, ci harul curge din Duh" (Vezi si Filocalia, vol. 7, Bucuresti,1977, p. 218).


Toata intelepciunea oamenilor vine de la Dumnezeu (Facere 41, 38-39; Iesire 28, 3; 31, 3-6).


Deosebirea intre intelepciunea lui Dumnezeu si cea a oamenilor este ca intelepciunea lui Dumnezeu este preasfanta si nemarginita pentru ca izvoraste din fiinta Lui cea necreata si atotcuprinzatoare (Romani 1 1, 33; Psalm 91, 4-5); iar intelepciunea oamenilor credinciosi si sfinti este izvorata din darul Duhului Sfant dat lor de Dumnezeu, fiind marginita si dupa masura credintei fiecaruia (Facere 18, 19; I Regi 16, 12-13; II Paralipomena 16, 9; Iov 14,16).


De la zamislire, in cei mai multi oameni lucreaza numai energia sau puterea lui Dumnezeu atotcreatoare, apoi pronia si altele.


Iar darul Prea Sfantului Duh, prin care omul devine fiu al lui Dumnezeu dupa dar, il primeste cand se boteaza in numele Prea Sfintei Treimi (Tit 3, 3-5; I Ioan 1, 2; Fapte 2, 38).


Celelalte daruri diferita, precum al inainte-vederii, al proorociei si al vindecarilor se dau ulterior omului de la Dumnezeu dupa voia Lui (I Corinteni 12, 11) si dupa masura credintei (Galateni 3, 5), pentru intarirea Bisericii (I Corinteni 12, 7) si pentru convertirea necredinciosilor (I Corinteni 14, 10).


Darurile lui Dumnezeu trebuie sa fie intru bunatate, spre folosul tuturor (I Corinteni 4,1-2; I Timotei 4,14; I Petru 4,10).



- Intelepciunca lui Dumnezeu, adica Sophia, este si ea una din energiile necreate ale lui Dumnezeu ?

Intelepciunea si atotstiinta lui Dumnezeu sunt si ele desavarsite energii ale Sale (I Regi 2, 3; Iov 12,13; Pilde 8,14). 

Intelepciunea lui Dumnezeu este preainalta (Iov 21, 22; 28, 24; Daniel 2, 21; Fapte 15,18). Intelepciunea si stiinta lui Dumnezeu sunt neratacitoare (Iov 36, 3). Intelepciunea lui Dumnezeu este nemarginita si nemasurata ( Psalm 91, 5; Psalm 146, 3; Isaia 40, 28; Romani 11, 33); este mai presus de intelegere (Psalm 138, 5-9), nu are hotar si lucreaza in creatia lui Dumnezeu in multe feluri (Efeseni 3,10).

- Ce legatura dumnezeiasca nepatrunsa este intre intelepciunea si pronia lui Dumnezeu ? Cum lucreaza una si cum cealalta ?

Atat intelepciunea cat si pronia lui Dumnezeu sunt energii dumnezeiesti necreate si Dumnezeu lucreaza mai presus de mintea omului dupa voia si planurile Lui necunoscute de noi (Ieremia 32, 19; I Corinteni 1, 21).

- Oamenii indumnezeiti si sfinti " purtatori de Dumnezeu" poarta in ei mai multe daruri si o mai mare parte din energiile necreate ale lui Dumnezeu ?

Duhul este unul, iar darurile sunt impartite si felurite, dupa vrednicia fiecaruia (I Corinteni 12, 4). La fel si lucrarile sunt felurite, dar acelasi Dumnezeu lucreaza toate intru toti (I Corinteni 12, 6).

Daca darurile si lucrarile Duhului sunt felurite, apoi si energiile necreate prin care Dumnezeu trimite darurile Sale celor sfinti si credinciosi sunt felurite.

 Caci prin energia sfinteniei ii sfinteste, prin energia cea duhovniceasca si atotluminatoare ii lumineaza si prin energia proniei Sale poarta grija de ei. Caci darurile lui Dumnezeu sunt felurite, dar din acelasi Duh Sfauit izvorasc.

-Diavolii poarta si ei o parte din energiile necreate ale lui Dumnezeu ?

Nici o zidire a lui Dumnezeu nu poate fi lipsita de una sau mai multe energii necreate ale lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este nescris imprejur si necuprins pretutindenea, aratandu-se in toate si peste tot. 

 Dumnezeu este si in satana si in diavoli, fiindca este necuprins si pe toate le cuprinde.

 Deci, precum satana este in vazduh dar nu se vatama, fiind si Dumnezeu de fata acolo, si precum pacatul este prezent in suflet, asemenea si darul lui aste prezent in suflet, nimic vatamandu-se sau amestecandu-se, intunericul cu lumina, nici nu poate rautatea sa aiba impartasire cu curatenia.

Deci la Dumnezcu nu este nici o rautate ipostatica de vreme ce El nu se vatama de nimic (Sfantul Macarie cel Mare, Cuvantul 16, Omilii, Bucuresti, 1775). Energiile lui Dumnezeu care sunt in diavoli formeaza puterea Lui cea atotstapanitoare, deoarece diavolii nu pot face nimic fara voia si ingaduinta lui Dumnezeu (Iov 1,12-13; 2, 4-7; II Corinteni 12). 


,,Ne vorbeste Parintele Cleopa,, - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000sursa http://www.sfaturiortodoxe.ro

Iubirea Vrajmasilor (2011)

Potrivit învăţăturii Părintelui Sofronie, porunca iubirii de vrăjmaşi alungă orice urmă de mândrie din noi. 

Pentru a o împlini trebuie să ne smerim până la capăt, ca să facem loc Duhului Sfânt înlăuntrul nostru.

Sfântul Siluan spune că iubirea de vrăjmaşi este criteriul cel mai sigur al pre­zenţei Sfântului Duh în noi, căci în omul iubitor de vrăjmaşi sălăşluieşte îmbelşugat Duhul Sfânt.

Iar prezenţa Duhului lui Dumnezeu în noi înseamnă în acelaşi timp şi prezenţa adevărului în noi, fiindcă Duhul Sfânt, Împăratul Ceresc, Mângâietorul, este şi Duhul Adevărului Care ne călăuzeşte la tot adevărul.

Iubirea de vrăjmaşi este, aşadar, calea cea mai bună către adevărata cunoaştere de Dumnezeu, întrucat Duhul ne conduce la „cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu” şi „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.

Poruncile dumnezeieşti sunt menite să ne slobozească din robia păcatului şi a morţii, iar cei ce prin harul lui Dumnezeu au dobândit iubirea de vrăjmaşi au biruit deja moartea.

De aceea spune Sfântul Siluan că mântuirea omului care nu-şi iubeşte vrăjmaşii este îndoielnică, întrucât Sfântul Duh nu locuieşte în chip văzut înlăuntrul său.

Mântuirea nu se dobândeşte numai din credinţă, cum afirmă unii, nici numai din fapte bune, cum socotesc alţii, ci izvorăşte din petrecerea Duhului Sfânt deopotrivă în sufletul şi în trupul nostru.

Pentru creştinii ortodocşi mântuirea este o experienţă ontologică, iar nu o convingere abstractă.

Dumnezeu caută inima omului ca să Se sălăşluiască într-însa, dar inima va fi cu desăvârşire slobodă să devină lăcaşul Domnului numai atunci când mintea este răstignită prin poruncile dumne­zeieşti, îndeosebi prin porunca iubirii de vrăjmaşi.

Numai atunci, după cuvântul Apostolului, „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste noi”.

Cel ce nu se străduieşte să-i poarte pe toţi semenii lui în inimă nu este vrednic de Dumnezeu. 

Oare Domnul îşi va recunoaşte chipul Său în noi în Ziua Judecăţii dacă în dra­gostea noastră nu-i vom cuprinde pe toţi oamenii în mod egal şi fără excepţie? El ne va număra printre oile turmei Sale celei alese şi ne va face casnicii Lui numai dacă vom fi urmat pilda samarineanului milostiv, care, în pofida urii evreilor, avea o inimă plină de îndurare.

Silindu-ne a ne arăta milostivi fată de fraţii noştri, Dumnezeu va veni în ajutorul nostru şi ne va lărgi inima, şi astfel îi vom îmbră­ţişa pe toţi în inima noastră şi chiar vom suferi pentru fiecare în parte. Trebuie, aşadar, să ne îmbrăcăm cu „milostivirile îndurării” şi cu o adâncă smerenie, dacă vrem să dobândim dumnezeiasca universalitate.

Un exemplu simplu este de ajuns ca să înţelegem cât de mare şi de minunată este iubirea de vrăjmaşi. 

Să presupunem că am avut o neînţelegere cu fratele nostru pentru care noi înşine suntem de vină. Şi totuşi, ne vine greu să ne smerim înaintea lui şi să-i spunem: „Am greşit, iartă-mă!’ 

Cu cât mai grea ne este însă răstignirea atunci când trebuie să-l iubim pe cel ce ne-a rănit, deşi conştiinţa ne dă mărturie că suntem nevinovaţi! 

Însă aceasta este calea lui Hristos Care ne-a iubit până în sfârşit, măcar că îi eram vrăjmaşi.

El nu Şi-a cruţat propria viaţă, ci a luat asupra Sa toată tragedia omenirii, cumplitul blestem al întregii lumi căzute.

Ba mai mult, în fiecare Liturghie Domnul ne îngăduie nouă, vrăjma­şilor Lui, să ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi Sângele Sau căci singura Lui dorire este ca toţi oamenii să se mântuiască. 

Iubirea de vrăjmaşi este, prin urmare, „nebunia” credintei noastre, „nebunia crucii”. 

Şi vai de cel ce nu primeşte această nebunie, căci el însuşi suferă de un alt fel de nebunie, cum­plită şi nimicitoare: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”.

Cu adevărat, pentru un asemenea om Dum­nezeu nu există, căci el nu se înduioşează la vederea lui Hristos-Dumnezeu care îşi întinde mâinile pe cruce din iubire pentru vrăjmaşii Săi. 

Atât de împietrit este acest nebun, încât în inima lui nu mai poate pătrunde cuvântul vieţii, cuvântul Crucii –tocmai acel cuvânt care ne tâlcuieşte in chipul cel mai grăitor ce înseamnă iubirea de vrăjmaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”

Aşadar, în sânul adevăratei Biserici sălăşluiesc acele suflete de Dumnezeu purtătoare care îl cunosc pe Domnul şi dragostea Lui până la moarte şi păzesc poruncile Sale. 

Osândiţi fiind, ei nu se apără; ocărâţi fiind, binecuvântează, prigoniţi fiind, rabdă. Ei răsplătesc răul cu binele, urmând pilda lui Hristos, „Începătorul şi plinitorul credinţei noastre”.

Iar noi, credincioşii, avem binecuvântarea de a trăi alături de aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu, de a vorbi cu ei şi de a ne izbăvi de greşeli prin rugăciunile lor.


Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015

Despre păzirea de cărţile care cuprind învăţături mincinoase

Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfînt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii.

Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii.

 Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic. Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească.

De ţi-ai îngăduit a-ţi mîzgăli de tot tablele sufetului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el?”, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.

Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decît cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti . 

Înţelepciunea pămîntească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7).
 Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămîne pînă ce va lua sfîrşit, cînd pămîntul şi lucrurile de pe dînsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pămîntească, vor arde (2 Petru 3, 10).

Sfînta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfîntul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului.

Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. 
Ca atare, ei au fugit cu toată rîvna de împreună vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. 

Va fi o vreme, a proorocit Sfîntul Apostol, cînd învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca (2 Timotei 4, 3-4).

Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvîrşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfînt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni ..

Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (2 Timotei 3, 13).

Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfînt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfînta Biserică. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000. 

Vorbe din intelepciunea Sfintilor Parinti

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CITIREA EVANGHELIEI, A SFINŢILOR PĂRINŢI

Despre citirea Evangheliei

Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă înfrîntă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvîrşită de Cuvîntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvînt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gîndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu rîvnă ca să fii vindecat.

Să dobîndeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sînt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sînt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mîndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mîntuitorul nu îi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încît mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetînd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Nu cuteza să tîlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfîntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tîlcuirea ei după bunul plac?

Sfîntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi tîlcuirea lui sînt dar al Sfîntului Duh. Numai această tîlcuire o primeşte Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această tîlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tîlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfînta Scriptură.

Şi cuvîntul lui Dumnezeu, cuvîntul mîntuirii, se face pentru cei ce îl tîlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorît pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tîlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pămînteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemînă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia râmîne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvîntul vieţii, fiind duh, rămîne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cînd Domnul era pe pămînt cu trupul Său cel preasfînt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sînt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvîrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor îl face şi desăvîrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfînta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădînd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrînt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cît aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).
Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare înrîurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gînduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

Fă cunoştinţă cu Sfinţii încă de pe acum din vremea vieţii pămînteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Cînd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strînsă decît legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (1 Corinteni 1, 10).

Însuşeşte-ţi gîndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mîntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mîntui.

Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sînuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gîndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sînt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gîndurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sînt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi.

Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sînt alcătuite sub insuflarea sau înrîurirea Sfîntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială Duhul Sfînt.

Toate apele pămîntului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.

Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adînca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvînt, mîntuirea şi desăvîrşirea creştină.

După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mîntuiască şi chiar să atingă desăvîrşirea creştină.

Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sînt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile.

Iarăşi: aceste cărţi sînt asemenea unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mîntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

Grăit-a Sfîntul Epifanie al Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm.”

Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rîvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cînd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vîrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mîntuitoare, îl luptă prin trîndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cît de mîntuitoare armă este ea pentru noi şi cît o urăşte vrăjmaşul.

Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.

Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gînduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stîmesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mîini. Pe lîngă faptul că vei deveni un visător sterp, gîndurile tale, aflîndu-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărîre; iar această tulburare şi această nehotărîre sînt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rînduiala cuvenită Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mîntuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adînci, ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000.