Parintele Calistrat ---- CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Chemarea lui Dumnezeu 

Pe noi ne cheamă Dumnezeu la pocăinţă; astăzi lumea s-a făcut comodă, nu mai vrea să ştie de nevoinţă. Deşi Împărăţia lui Dumnezeu este o comoară, noi vrem s-o luăm fără să săpăm. 

Oamenii găsesc fel de fel de motive ca să nu ţină postul: pentru că muncesc, de parcă postul a fost dat pentru cei ce stau degeaba; pentru că pleacă în străinătate sau la şcoli, de parcă noi nu ar trebui să fim lumina oamenilor şi, în loc ca oamenii să înveţe ceva de la noi, facem şi noi ca ei sau de parcă postul s-ar fi dat doar pentru cei ce stau acasă; nu ţin postul pentru orice boală ce li s-ar întâmpla, când de fapt postul este chiar un remediu pentru boală (în afară de unele boli foarte severe în care lipsa unor alimente pun în pericol viaţa). 

[...] sunt credincioşi care ţin doar câte o săptămână din post şi îndrăznesc să se ducă să se împărtăşească.

Este o chemare la sfinţenie, sfinţenia însemnând nu numai un tipic strict în viaţă, ci mai ales cultivarea bunătăţii. În zadar postim, citim la Psaltire, facem metanii, dacă ne comportăm cu răutate; e ca şi cum luăm medicamente care nu-şi mai fac efectul.

Este o chemare de la întuneric la lumină, la lumina cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi. La Pildele lui Solomon, la capitolul 9 se spune: ,,inţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, a înjunghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii: „cine este neînţelept să intre la mine”.

Noi ne-am adunat la acest ospăţ pentru a ne înţelepţi: aici Se pogoară Duhul Sfânt, aici se frânge cuvântul lui Dumnezeu; trebuie însă să recunoaştem că suntem neînţelepţi. Ca să primim har, trebuie să ne smerim, altfel vom ieşi afară deşerţi.

„Pogorât-a pe cei puternici de pe scaune şi a ridicat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi”; cum vom mânca de nu vom fi flămânzi?

De aceea ne întoarcem de la Liturghie deşerţi, pentru că stăm în biserică de parcă am fi sătui, nu avem nici o sete de a cunoaşte, de a ne sfinţi. Cum ne vom umple, când noi suntem plini? De aceea, fericiţi sunt cei smeriţi, săraci cu duhul, care se defaimă pe ei înşişi, care se arată goi pentru a se umple în harul lui Dumnezeu.

„Cine este neînţelept să vină la mine” – spune Duhul Sfânt, numai că „înţelepţii” acestei lumi nu vor să mai ştie de altfel de înţelepciune afară de nebunia lor. Ei măsoară, caută peste tot, în ceruri şi în mări, dar niciodată nu coboară în adâncul sufletelor lor să vadă ce este acolo, să scoată acel mort din lăuntrul lor.

Este o chemare la pacea sufletelor departe de războiul poftelor. „Nimeni dintre cei legaţi cu pofte şi cu desfătări lumeşti nu este vrednic să vină” (rugăciune ce o spune preotul în taină în timpul Sfintei Liturghii). „Cine tânjeşte păcătuieşte” – spun Sfinţii Părinţi. Dorinţele noastre din care se nasc multe gânduri ne fac ca în timpul Sfintei Liturghii, deşi suntem în biserică cu trupul, totuşi să fim departe prin gândurile noastre.

Este o chemare a conştiinţei. Omul pe care nu-l mustră conştiinţa este mort sufleteşte. Conştiinţa este acel cocoş care cântă şi ne aduce aminte, ca oarecând Apostolului Petru, că am greşit. Ea ne cheamă la această cină să ne cerem iertare şi să ne împăcăm cu Cel pe Care prin purtarea noastră L-am trădat.

Clopotele şi glasul slujitorilor ne cheamă la acest ospăţ, noi însă ne îndeletnicim cu altele. Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies s-o văd; te rog, iartă-mă (Luca 14, 18; s.n.). Ţarina reprezintă treburile cu care ne îndeletnicim şi pentru care nu dăm curs chemării lui Dumnezeu. 

Mulţi oameni muncesc fără pauză şi nu fac nimic ca să-şi cultive sufletul.Ba chiar ei se simt îndreptăţiţi în munca pe care o fac şi cer să fie înţeleşi de Dumnezeu: „Te rog, iartă-mă”. Dar care a fost răspunsul: nu vor gusta din cina Mea. Câţi nu muncesc astăzi prin străinătate fără a mai face nimic pentru suflet? Ei se odihnesc cu un ajutor financiar pe care îl dau Bisericii, numai că în Împărăţia lui Dumnezeu nu se intră cu bani, ci cu suflete curate; păcatele nu se şterg cu bani, ci cu pocăinţă; dacă nu ne curăţim sufletele de patimi, totul este în zadar, pentru că: nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. 

Câţi din cei de la ţară în sezonul muncilor nu mai ştiu nici de duminică?! Şi toţi aceştia se odihnesc cu gândul că muncesc pentru copii, pentru casă, însă nici casa, nici copiii nu ne vor mântui. Şi chiar ei vor fi osândiţi dacă nu vor avea sufletele curate; dar cum să le aibă dacă văd că părinţii lor nu merg la biserică, nu se roagă, nu citesc Scriptura, cum vor face copiii ceea ce nu fac părinţii? Doar să fie ei mai înţelepţi decât părinţii, însă ce război vor avea, căci bineînţeles că cel ce nu are odihnă niciodată faţă de treburile lumeşti îşi va sili şi copilul să iasă la ele. Nu vrem să defăimăm munca, ci vrem să tragem către calea de mijloc: mâncarea este indispensabilă omului, dar prea multă îi strică, somnul la fel, la fel munca este indispensabilă pentru viaţa omului, dar orice lucru bun făcut fără dreaptă socoteală devine rău.

Altul a răspuns: cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. De ce cinci? Pentru că cinci sunt simţurile omului: mirosul, auzul, văzul, gustul şi pipăitul. Acestea reprezintă boii care îl trag pe om către satisfacerea poftelor trupeşti. Pofta gustului şi a mirosului, fascinaţia auzului şi a văzului, dezmierdările pipăitului, toate acestea neţinute sub control ne depărtează tot mai mult de viaţa curată în Dumnezeu.

Dorinţa de a stăpâni, de a-şi însuşi un lucru nu se poate naşte fără cele cinci simţuri fără de care n-am putea percepe acel lucru; această dorinţă de a stăpâni ne face să nu mai vrem să fim supuşi. Astfel, oamenii avari după cele materiale ajung împietriţi la inimă şi nu-i mai sensibilizează durerea altora. În felul acesta creşte în ei răutatea şi, încet-încet, coboară într-o prăpastie întunecoasă, rece şi fără de dragoste a unei vieţi ce nu vrea să ştie de Dumnezeu.

Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Dacă această pildă s-ar fi spus în zilele noastre, poate că, în loc să se zică „femeie mi-am luat”, se spunea „televizor mi-am luat”, pentru că nu femeia opreşte pe om de la viaţa în Dumnezeu, ci preocuparea omului, acea însoţire a lui, acele îndeletniciri care-l îndepărtează de Dumnezeu. De data aceasta nu e ocupat cu munca, nici cu dorinţa de a tot strânge, ci acum are o altă îndeletnicire: cea a timpului pierdut în desfătări şi desfrânări.

Cei chemaţi nevoind să vină, a zis stăpânul casei către slugă: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. 

Noi suntem acei săraci care ne-am adunat la Liturghie, care precum săracii cerem Har de la Dumnezeu.Suntem neputincioşi în viaţa duhovnicească, orbi de lumina înţelepciunii sfinte, şchiopătând în calea Domnului. Şi nu se ruşinează Dumnezeu cu noi cei slabi vrând să-i ruşineze prin noi pe cei tari, nu se ruşinează Dumnezeu cu noi cei neînţelepţi vrând să-i ruşineze pe înţelepţii lumii acesteia.

S-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Totdeauna mai este loc. Uşa este deschisă pentru cei care până acum încă n-au gustat din cina Domnului. Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Noi, slujitorii cuvântului lui Dumnezeu, suntem trimişi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – să convingem prin predică poporul să se întoarcă la Dumnezeu, către cina pâinii cereşti, şi cât de frumos spune Sfântul: să silim prin frumuseţea cuvântului lui Dumnezeu. Iată care este sila de la Dumnezeu: bunătatea Sa. 

În loc ca noi oamenii să ne rugăm la Dumnezeu, Dumnezeu se roagă la noi: veniţi la Mine toţi cei însetaţi şi Eu vă voi adăpa pe voi. Pământul dacă nu este însetat nu trage apa de la ploaie, aşa şi noi, dacă nu suntem însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi suntem monotoni în viaţa noastră duhovnicească, nu vom primi nimic de la Dumnezeu.

Este o chemare la mucenicie. Dacă Sfinţii Mucenici se sfârşeau în chinurile tiranilor, şi viaţa fiecăruia dintre noi poate fi o mucenicie: murind pentru omul cel vechi din noi şi înnoindu-ne zi de zi în viaţa cu Hristos; este o mucenicie înceată şi până la moarte ne topim ca o lumânare în încercările din viaţa noastră, arzând pentru dragostea lui Hristos.

Este o chemare la propovăduirea vieţii creştineşti. Nu numai noi, preoţii, putem predica, ci fiecare dintre creştini poate fi o lumină pentru cei din jur prin faptele sale – felul cum se îmbracă, cum se poartă; acestea sunt o predică tăcută care mustră în tăcere pe cei care nu fac la fel.

Este chemarea la împărtăşirea cu Hristos. Ca să ne împărtăşim cu Preacuratele Taine trebuie să avem ceva din asemănarea lui Hristos; ceea ce Hristos a făcut pe pământ să fie pentru noi un exemplu. Această Evanghelie se citeşte în preajma sărbătorilor de iarnă şi dacă vrem să ne împărtăşim şi să semănăm cu Hristos trebuie să ştim că Hristos nici n-a umblat mascat, nici n-a pocnit din bici şi nici n-a aruncat cu petarde.

Şi mai este o ultimă chemare. Dacă până acum la celelalte chemări cine a voit a dat curs, iar cine nu a voit nu a venit, la această ultimă chemare, ori că vor voi, ori că nu vor voi, cu toţii vor veni.

 De această dată slugi neînduplecate vor veni la noi şi atunci nici ţarina grijilor vieţii, nici boii dorinţelor lumeşti, nici femeia distracţiilor noastre, nimic din toate acestea nu îi vor mai îndupleca pe cei trimişi ca să nu ne ia cu ei. Este acea chemare pe care toţi trebuie să o urmeze: moartea şi chemarea la judecata lui Dumnezeu.Chema-va cerul de sus şi pământul de jos, ca să judece pe poporul Său (Psalm 49, 5). Atunci toate se vor da pe faţă şi se va vedea de ce a fost atâta suferinţă pe acest pământ, atunci vom primi fiecare după ceea ce am făcut în viaţă. 

Nu Dumnezeu ne va judeca, ci însăşi viaţa noastră; ceea ce am făcut ieri, ceea ce facem astăzi, noi singuri ne suntem judecători prin ceea ce am ales: dacă am ales răul, la rău vom merge, dacă am ales binele, la bine vom merge.

" Desertaciunile lumii." de Ieromonah  Ioan Buliga

  Editura  Man. Lacul Romanesc.

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Pr. Calistrat: în clipa în care am bestemat, blestemul se întoarce peste...

Satana nu este o putere, ci un tolerat de Dumnezeu. Puterea e la noi, creştinii, că suntem botezaţi, avem înger păzitor, ne rugăm lui Dumnezeu. Dracul se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva (greşeli, păcate). Dar, vă spun, nu numai acestea sunt păcate care sunt consemnate în îndreptarele de spovedanie, ci mai sunt păcatele lipsirii, faptele bune pe care le puteai face şi nu le‑ai făcut (v. Iacov 4, 17). Pentru că se creează punţi de intrare a dracului în noi prin aceste lacune. Să nu te aibă cu nimic la mână – să fii mereu spovedit! Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana poate şti slăbiciunea ta şi te‑a înşelat, dar inima nu i‑ai dat‑o şi numele lui Dumnezeu din tine nu s‑a şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că‑L recunoşti multmilostiv şi iertător, te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrățişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L‑ai părăsit. (Pr. Arsenie Papacioc)

Rugăciunile , Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti  se bazează pe cuvintele pline de Duh Sfant ce sfintesc si curata tot raul din jur, aduc pace si linişte sufletească, vindeca boala si izgonesc toata  lucrarea diavoleasca.

Vrăjile sau blestemele se bazează  pe forţa cuvintelor si a lucrari duhurilor rele si acestea  sunt dovada răutăţii sufletului omenesc, cum spunea părintele Cleopa.

 Blestemul se naşte din ură, mandrie, egoizm, gelozie sau invidie şi este o formă de răzbunare sataniceasca. 

Din pacate, lumea in ziua de azi practica blestemele si cuvintele de hula mai des decat respira, iar altii dracuie ca la usa cortului. 

Nu exista loc pe fata pamantului sau om care sa nu fie blestemat si injurat, cu voia sau fara voia acestuia. Unii, demonizati intru totul, bleastama tot pamantul si toti oamenii zilnic , nestiind de fapt ca se osandesc la gheena pe vecie. Si ei si tot neamul lor.

Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină.

Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte.

Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă.

Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.

Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui.

De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului.

Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. 

De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.

Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n’a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).

După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. 

Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. 

Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă.

 Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?

Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?

Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. 

Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.

Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. 

Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.”

 Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).

Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.

Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici.

 Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.

Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. 

Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!”

 Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. 

Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. 

S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.

Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.

Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.

Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.

Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească.

 Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. 

Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. 

În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului.

 Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.

Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat.

Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte.

Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica. Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.

Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.

Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace.

Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură.

El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. 

Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă.

Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.

Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi.

Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.

De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. 

Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc: „Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. 

Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).

Se cade fiecarui crestin sa apeleze la duhovnic , din trei  in trei ani,  pentru a dezlega pe toti cei vii si adormiti  de vraji si blesteme ce acesta lea facut cu voia sau fara voia lui, chiar si cu gandul.

Asupta crestinului spovedit si impartasit cu vrednicie, ce duce o viata curata si sfanta, aceste blesteme nu au nici o putere, chiar mai mult decat atat, cei imbunatatiti, care citesc psaltirea si se roaga pentru cei cazuti in pacat. aceste blesteme pier ca fumul in vatra.                       
                           

Extras din „Sfinţi şi mari duhovnici despre exorcizare şi tămăduire” Autor Benedict Stancu, ieromonah
Editura Sophia

Învataturile Parintelui Arsenie Boca

Despre viața creștină la nivelul sfaturilor

Viața creștină se produce la două nivele:

1. unul al poruncilor și

2. al sfaturilor evanghelice. 

Trăirea la nivelul poruncilor asigură mântuirea.

Trăirea la nivelul sfaturilor asigură desăvârșirea.

Pentru ca să poți urma pe Iisus la nivelul sfaturilor evanghelice, se cer în permanență, de dimineața până seara: lepădarea de sine, rugăciunea, postul. În modul de viață strict ascetic, aceste condiții se concretizează în: votul sărăciei de bună voie, al fecioriei, al ascultării necondiționate de povățuitorii în drept.

Se cere aceasta, pentu simplificarea vieții, ca să poți fi de vreo treabă cauzei lui Dumnezeu în lume. Dar, tocmai pentru împlinirea acestui rost, trebuie să avem, neapărat necesară, însușirea sufletească a smereniei. Cu aceste condiții, pricepute cât mai complet și limpede posibil, iar, pe de altă parte, urmărite cu entuziasm în realizarea lor (fără slăbire din cauza greutăților pe care le ridică firea veche și ispititorul), nevoitorul poate ajunge măsuri dumnezeiești de chip și asemănare a lui Iisus.

Toate aceste condiții explicate, aplicate practic cu de-amănuntul, sub controlul unuia care a trecut prin nevoințele acestea – deși, în linii generale, toți pricep despre ce este vorba – au ca scop de a da posibilitatea fiecărui creștin de a-și verifica putințele și neputințele, de a-și căuta cea mai bună înțelegere a vieții sale în destinația sa spre desăvârșire, pentru care a și venit în lumea aceasta.

Nu trebuie să ignorăm greutățile și barierele în fața cărora trebuie să ne oprim – dacă e cazul – chiar fascinația frumuseții trebuie ocolită sau „privită” cu prudență, mai ales dacă apare prea devreme.

„Strămutarea” ordinii naturale a organismului – și a minții care-l servește la acest nivel – este totuși un risc, un salt în ordinea mai presus de fire a lucrurilor. Însăși credința e un risc al rațiunii.

Postul e rânduit de Biserică pentru ca, după o perioadă de subțiere a minții, să se poată înțelege adevărurile fundamentale ale creștinismului: nașterea Rațiunii Divine (Logosul) în Om adevărat (cu postul Crăciunului înainte), Învierea din morți a Domnului – chezășie a trupurilor înviate (cu postul Paștelui înainte); adevărurile fundamentale că omul este fiul lui Dumnezeu, că viața noastră e capabilă de îndumnezeire, deoarece toți creștinii Îl avem pe Hristos contemporan cu noi, iar prin Botez suntem îmbrăcați lăuntric cu Hristos, Care El face toată desăvârșirea noastră dincolo de marginile puterilor noastre.

Deci, pentru trăirea creștinismului la nivelul sfaturilor, a sporirii de la chip la asemănare, trebuie smerenie și post, și să nu umbli de capul tău.

Credința relativă și credința absolută în Dumnezeu

Una, o avem noi, oamenii de rând; cealaltă, o avea Iisus.

A crede în limitele „rațiunii”… e o viclenie, nu o sinceritate a neputinței. Rațiunea, cât e fire, trăiește cu cinci bărbați nelegitimi: simțurile. Când caută cu adevărat adevărul, Îl găsește pe Iisus, Care o eliberează de amăgire.

Abia cu o rațiune luminată de har, mai presus de fire, putem ajunge Adevărul, Calea, Viața. 

Lepădarea de lume – primul pas către Împărăția lui Dumnezeu

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, dar stricăciunea din lume este lucrarea păcatului.

Călugării fug de stricăciunea din lume, pentru că aceasta îi desparte pe oameni de Dumnezeu. Dar, pentru că stricăciunea este așa de tare țesută cu lumea, călugării se leapădă de lume.

De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.

Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.

Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.

Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.

Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. 

Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9).

 Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. 

Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte lumi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Voumul I , Editura „Credința strămoșească”, 2005

Parintele Arsenie Boca - Lumini pe Cararea Imparatiei

Lepădarea de lume – primul pas către Împărăția lui Dumnezeu

Mai pe larg, fuga de lume se petrece așa:

Prin Sfântul Botez, ne-am născut a doua oară, din apă și din Duh…

Deodată cu Botezul, mai primim încă două Sfinte Taine: Taina Sfântului Mir și Sfânta Împărtășanie – Taina unirii desăvârșite cu Hristos. Pe firea noastră cea veche, fire a lumii acesteia, doar de câteva zile, Se altoiește, ca pe un butuc, o mlăiță nouă – Hristos, Omul mai presus de fire, Omul mai presus de patimi. De la Botez, începe și se face cu putință și viața cea duhovnicească.

De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.

Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.

Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.

Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.

Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

Lumea va căpăta pentru toți înțelesul ei adevărat când va veni Hristos a doua oară, întru slavă, și o va lumina desăvârșit. Deci, din capul locului, spunem că nu suntem împotriva creației lui Dumnezeu, ci suntem numai împotriva păcătoșeniei ei, a cauzei care o desparte de Dumnezeu. De această notă morală rea a lumii, fug călugării.

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară. Frica de durerile și strâmtorările veacului acestuia fac pe fricoșii de la Apocalipsă (21: 8) să se arunce cu toată nesocotința în voile și în plăcerile ei, ca să se cruțe de oarecare suferință.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit

lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Călugării, ca fii ai lui Dumnezeu și fii ai Bisericii, se comportă în lume după situația în care se găsește Biserica... Biserica poate fi cu stăpânirea, într-unul din aceste trei feluri de situații:

- ca Biserică liberă,

- ca instituție socială protejată

sau

- sub stare de persecuție.

Biserica poate dăinui, după împrejurări, sub oricare dintre aceste regimuri:

- Dacă Biserica e liberă, credincioșii ei datorează ascultare, ca cetățeni, orânduirii statului.

- Dacă Biserica e protejată sau tolerată, ea nu trebuie să sacrifice nimic statului din doctrina și instituțiile ei esențiale.

- Dacă Biserica e persecutată, credincioșii n-au dreptul să se revolte contra stăpânirii.

În toate situațiile, autoritatea ei e de ordin spiritual. Capii Bisericii n-au nicio putere în privința lucrărilor din afară. Ei nu trebuie să recurgă niciodată nici la ațâțare, nici la împerecheri, nici la violență. De altfel, Biserica, întrucât este trupul tainic al lui Hristos, urmează, până la sfârșitul lumii, soarta lui Iisus și se orientează după chiar această viață mai presus de fire. Ca ucenici ai Lui, El ne scoate din lume pe aceeași cale pe care primul a mers. În privința aceasta, istoria se repetă cu fiecare ins. Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Pe drumul apropierii noastre de Dumnezeu, stă lumea, prin înțelegerea căreia trebuie să trecem. Fiecare om are o legătură cu lumea: dator este să o cunoască, după puterea ce i s-a dat.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește12 până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9). Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte umi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

12 Se șlefuiesc

Lepădarea de sine sau ieșirea din egoism –

al doilea pas către Împărăția lui Dumnezeu

Celui smerit, celui ce se leapădă de sine în întregime, i se deschid tainele dragostei dumnezeiești.

(Părintele Arsenie Boca)

Sufletul trebuie să se despoaie de toate lucrurile sensibile și vremelnice, iar poarta este Hristos, Cel Ce deschide calea.

Sufletul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.

Puțini din oamenii Bisericii înțeleg această lege și se hotărăsc să intre în această desăvârșită dezbrăcare și gol al minții.

Călătorul întru această cale nu poate să ducă nicio povară care să-l tragă în jos sau să-l împiedice în sus. Pentru că el nu vrea să caute și nu vrea să aibă nici un lucru care nu este Dumnezeu. E limpede, prin aceasta, că sufletul nu numai că trebuie să se lepede de tot ce ține de făpturi, dar trebuie încă să lepede și să nimicească și ceea ce este piedică în partea cugetătoare.

Învățătura Mântuitorului e clară și categorică: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa (Luca 9: 23) în fiecare zi cu bucurie și să-Mi urmeze. Căci cel ce vrea să-și mântuiască sufletul îl va pierde, dar cine își pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelia Mea îl va mântui” (Marcu 8: 34-35).

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Editura „Credința strămoșească”, 2005