Învataturile Parintelui Arsenie Boca

Despre viața creștină la nivelul sfaturilor

Viața creștină se produce la două nivele:

1. unul al poruncilor și

2. al sfaturilor evanghelice. 

Trăirea la nivelul poruncilor asigură mântuirea.

Trăirea la nivelul sfaturilor asigură desăvârșirea.

Pentru ca să poți urma pe Iisus la nivelul sfaturilor evanghelice, se cer în permanență, de dimineața până seara: lepădarea de sine, rugăciunea, postul. În modul de viață strict ascetic, aceste condiții se concretizează în: votul sărăciei de bună voie, al fecioriei, al ascultării necondiționate de povățuitorii în drept.

Se cere aceasta, pentu simplificarea vieții, ca să poți fi de vreo treabă cauzei lui Dumnezeu în lume. Dar, tocmai pentru împlinirea acestui rost, trebuie să avem, neapărat necesară, însușirea sufletească a smereniei. Cu aceste condiții, pricepute cât mai complet și limpede posibil, iar, pe de altă parte, urmărite cu entuziasm în realizarea lor (fără slăbire din cauza greutăților pe care le ridică firea veche și ispititorul), nevoitorul poate ajunge măsuri dumnezeiești de chip și asemănare a lui Iisus.

Toate aceste condiții explicate, aplicate practic cu de-amănuntul, sub controlul unuia care a trecut prin nevoințele acestea – deși, în linii generale, toți pricep despre ce este vorba – au ca scop de a da posibilitatea fiecărui creștin de a-și verifica putințele și neputințele, de a-și căuta cea mai bună înțelegere a vieții sale în destinația sa spre desăvârșire, pentru care a și venit în lumea aceasta.

Nu trebuie să ignorăm greutățile și barierele în fața cărora trebuie să ne oprim – dacă e cazul – chiar fascinația frumuseții trebuie ocolită sau „privită” cu prudență, mai ales dacă apare prea devreme.

„Strămutarea” ordinii naturale a organismului – și a minții care-l servește la acest nivel – este totuși un risc, un salt în ordinea mai presus de fire a lucrurilor. Însăși credința e un risc al rațiunii.

Postul e rânduit de Biserică pentru ca, după o perioadă de subțiere a minții, să se poată înțelege adevărurile fundamentale ale creștinismului: nașterea Rațiunii Divine (Logosul) în Om adevărat (cu postul Crăciunului înainte), Învierea din morți a Domnului – chezășie a trupurilor înviate (cu postul Paștelui înainte); adevărurile fundamentale că omul este fiul lui Dumnezeu, că viața noastră e capabilă de îndumnezeire, deoarece toți creștinii Îl avem pe Hristos contemporan cu noi, iar prin Botez suntem îmbrăcați lăuntric cu Hristos, Care El face toată desăvârșirea noastră dincolo de marginile puterilor noastre.

Deci, pentru trăirea creștinismului la nivelul sfaturilor, a sporirii de la chip la asemănare, trebuie smerenie și post, și să nu umbli de capul tău.

Credința relativă și credința absolută în Dumnezeu

Una, o avem noi, oamenii de rând; cealaltă, o avea Iisus.

A crede în limitele „rațiunii”… e o viclenie, nu o sinceritate a neputinței. Rațiunea, cât e fire, trăiește cu cinci bărbați nelegitimi: simțurile. Când caută cu adevărat adevărul, Îl găsește pe Iisus, Care o eliberează de amăgire.

Abia cu o rațiune luminată de har, mai presus de fire, putem ajunge Adevărul, Calea, Viața. 

Lepădarea de lume – primul pas către Împărăția lui Dumnezeu

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu, dar stricăciunea din lume este lucrarea păcatului.

Călugării fug de stricăciunea din lume, pentru că aceasta îi desparte pe oameni de Dumnezeu. Dar, pentru că stricăciunea este așa de tare țesută cu lumea, călugării se leapădă de lume.

De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.

Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.

Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.

Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.

Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. 

Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9).

 Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. 

Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte lumi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Voumul I , Editura „Credința strămoșească”, 2005

Parintele Arsenie Boca - Lumini pe Cararea Imparatiei

Lepădarea de lume – primul pas către Împărăția lui Dumnezeu

Mai pe larg, fuga de lume se petrece așa:

Prin Sfântul Botez, ne-am născut a doua oară, din apă și din Duh…

Deodată cu Botezul, mai primim încă două Sfinte Taine: Taina Sfântului Mir și Sfânta Împărtășanie – Taina unirii desăvârșite cu Hristos. Pe firea noastră cea veche, fire a lumii acesteia, doar de câteva zile, Se altoiește, ca pe un butuc, o mlăiță nouă – Hristos, Omul mai presus de fire, Omul mai presus de patimi. De la Botez, începe și se face cu putință și viața cea duhovnicească.

De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.

Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.

Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.

Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.

Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

Lumea va căpăta pentru toți înțelesul ei adevărat când va veni Hristos a doua oară, întru slavă, și o va lumina desăvârșit. Deci, din capul locului, spunem că nu suntem împotriva creației lui Dumnezeu, ci suntem numai împotriva păcătoșeniei ei, a cauzei care o desparte de Dumnezeu. De această notă morală rea a lumii, fug călugării.

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară. Frica de durerile și strâmtorările veacului acestuia fac pe fricoșii de la Apocalipsă (21: 8) să se arunce cu toată nesocotința în voile și în plăcerile ei, ca să se cruțe de oarecare suferință.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit

lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Călugării, ca fii ai lui Dumnezeu și fii ai Bisericii, se comportă în lume după situația în care se găsește Biserica... Biserica poate fi cu stăpânirea, într-unul din aceste trei feluri de situații:

- ca Biserică liberă,

- ca instituție socială protejată

sau

- sub stare de persecuție.

Biserica poate dăinui, după împrejurări, sub oricare dintre aceste regimuri:

- Dacă Biserica e liberă, credincioșii ei datorează ascultare, ca cetățeni, orânduirii statului.

- Dacă Biserica e protejată sau tolerată, ea nu trebuie să sacrifice nimic statului din doctrina și instituțiile ei esențiale.

- Dacă Biserica e persecutată, credincioșii n-au dreptul să se revolte contra stăpânirii.

În toate situațiile, autoritatea ei e de ordin spiritual. Capii Bisericii n-au nicio putere în privința lucrărilor din afară. Ei nu trebuie să recurgă niciodată nici la ațâțare, nici la împerecheri, nici la violență. De altfel, Biserica, întrucât este trupul tainic al lui Hristos, urmează, până la sfârșitul lumii, soarta lui Iisus și se orientează după chiar această viață mai presus de fire. Ca ucenici ai Lui, El ne scoate din lume pe aceeași cale pe care primul a mers. În privința aceasta, istoria se repetă cu fiecare ins. Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Pe drumul apropierii noastre de Dumnezeu, stă lumea, prin înțelegerea căreia trebuie să trecem. Fiecare om are o legătură cu lumea: dator este să o cunoască, după puterea ce i s-a dat.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește12 până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9). Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte umi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

12 Se șlefuiesc

Lepădarea de sine sau ieșirea din egoism –

al doilea pas către Împărăția lui Dumnezeu

Celui smerit, celui ce se leapădă de sine în întregime, i se deschid tainele dragostei dumnezeiești.

(Părintele Arsenie Boca)

Sufletul trebuie să se despoaie de toate lucrurile sensibile și vremelnice, iar poarta este Hristos, Cel Ce deschide calea.

Sufletul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.

Puțini din oamenii Bisericii înțeleg această lege și se hotărăsc să intre în această desăvârșită dezbrăcare și gol al minții.

Călătorul întru această cale nu poate să ducă nicio povară care să-l tragă în jos sau să-l împiedice în sus. Pentru că el nu vrea să caute și nu vrea să aibă nici un lucru care nu este Dumnezeu. E limpede, prin aceasta, că sufletul nu numai că trebuie să se lepede de tot ce ține de făpturi, dar trebuie încă să lepede și să nimicească și ceea ce este piedică în partea cugetătoare.

Învățătura Mântuitorului e clară și categorică: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa (Luca 9: 23) în fiecare zi cu bucurie și să-Mi urmeze. Căci cel ce vrea să-și mântuiască sufletul îl va pierde, dar cine își pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelia Mea îl va mântui” (Marcu 8: 34-35).

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Editura „Credința strămoșească”, 2005

Acatistul Sfantului Spiridon ( 12 Decembrie )

Troparul, glasul al 1-lea

Soborului cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător, purtătorule de Dumnezeu Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta, cu femeia cea moartă în groapă tu ai vorbit și șarpele în aur l-ai prefăcut. Și când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfințite. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine; slavă Celui ce te-a încununat; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!

Condac 1:

Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Icos 1:

Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 2:

Deși nu avem îndestulată vrednicie și pricepere noi, ticăloșii, pentru ca să lăudăm cu potrivite cuvinte minunile tale, dar pentru că din suflete curate și din inimi umilite îndreptăm către tine aceste mărturisiri, primește-le, Sfinte Ierarhe Spiridon, de la noi, care Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 2:

Care dintre noi, păcătoșii, s-ar putea lăuda că rugăciunea lui cu vrednicie va fi primită de tine, dacă nu ne sârguim a stinge pornirea patimilor noastre celor trupești, care sunt lucrare de la vicleanul diavol? Dar prin mulțimea înțelepciunii tale, socotind slăbiciunea firii noastre cu milostivire, pentru necazurile ce ne-au cuprins, primește cân­tarea aceasta:
Bucură-te, cel ce din pântece ai fost ales de Dumnezeu;
Bucură-te, cel care fără învățătură filosofică ai fost legii apărător, biruind pe filosofi;
Bucură-te, arhiereule împodobit cu darul Sfântului Duh;
Bucură-te, comoara legii noastre cea mult prețuită;
Bucură-te, de la care și cei mai învățați legiuitori s-au povățuit;
Bucură-te, lauda arhiereilor și a dascălilor;
Bucură-te, podoaba Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, mustrătorul obiceiurilor celor rele ale ereticilor;
Bucură-te, că din pruncie ai fost plin de înțelepciune;
Bucură-te, că la Soborul cel dintâi te-ai arătat mare învățător;
Bucură-te, care pentru lege te-ai luptat cu toată puterea;
Bucură-te, cel ce și astăzi de la noi, credin-cioșii, nu te depărtezi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 3:

Împovărați de multe ispite și în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-ne astăzi, mare nădejde punem în tine, ierarhe. Ajutorul celor fără de nădejde, mângâierea celor necăjiți, te rugăm, fii mijlocitor pentru sufletele noastre și împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Darul Duhului fiind cu tine, deși în tinerețe ai fost păstor turmelor celor necuvântătoare, la bătrânețe însă, fiind cu înțelepciune, ai știut a păstori și turmele cele cuvântătoare ale credincioșilor și la Soborul cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător; pentru aceasta îți aducem cântarea:
Bucură-te, episcopul Trimitundei;
Bucură-te, lauda poporului celui credincios;
Bucură-te, tămăduirea bolnavilor;
Bucură-te, că ești rugător lui Dumnezeu pentru cei cuprinși de patimi;
Bucură-te, că din primejdii mântuiești pe cei ce aleargă la tine;
Bucură-te, izbăvitorul patimilor celor trupești și sufletești;
Bucură-te, că oricine aleargă la ajutorul tău nu iese neajutorat;
Bucură-te, tămăduitorul rănilor celor de moarte;
Bucură-te, că, la orice întâmplare fiind chemat, ești grabnic ajutător;
Bucură-te, doctorul cel fără de plată;
Bucură-te, nădejdea tuturor;
Bucură-te, acoperământul și scăparea noastră;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 4:

Mult-milostive părinte, primește rugăciunea aceasta a noastră, a păcătoșilor, și cu obișnuita ta bunătate și milos­tivire mijlocește către Ziditorul tuturor, pentru ca să dăruiască vindecare și sănătate robilor Săi, celor ce te cheamă în ajutor și cu tine cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:

Astăzi, stând înaintea icoanei tale, noi, nevrednicii, ca și când ne-am afla chiar înaintea moaștelor tale, de care bo­găție suntem lipsiți, și mărturisind minunile tale, Sfinte Ierarhe Spiridon, ascultă această puțină rugăciune și întinde dreapta ta cea puternică și binecuvântătoare spre ajutorul nostru, pentru ca, după vrednicie, să săvârșim cântarea aceasta:
Bucură-te, cel ce ești cu îngerii slujitor;
Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;
Bucură-te, cel al cărui trup astăzi săvârșește minuni;
Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă;
Bucură-te, odor neprețuit al ostrovului Corfu;
Bucură-te, că ale tale minuni în toată lumea s-au vestit;
Bucură-te, cel ce nu cruți osteneala pentru a face binele;
Bucură-te, ajutătorul celor ce știu minunile tale;
Bucură-te, stâlp neclintit al creștinătății;
Bucură-te, lauda patriarhilor și a cuvioșilor monahi;
Bucură-te, că, slujind în biserică, serafimii te umbreau;
Bucură-te, prin care slujba Sfintelor cu vrednicie săvârșeai;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 5:

Așa precum la ostrovul Corfu, unde sunt moaștele tale, cu milostivire cercetezi și vindeci toate neputințele poporului celui binecredincios, care așteaptă ajutorul tău, îndură-te și de noi, nevrednicii; trimite ajutorul tău și ne izbăvește de durerea care ne-a cuprins, întărindu-ne a cânta lui Dumnezeu cântarea aceasta: Aliluia!

Icos 5:

Pentru ca să arăți marea ta milostivire neamului omenesc, tu izbăvești din nevoi pe cei ce se învăluiesc în călătoria pe marea lumii, când cer ajutorul tău puternic și din adâncul inimii te laudă cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, cârmuitorul cel prea bun al corăbiilor celor învăluite;
Bucură-te, scăparea deznădăjduiților înotători;
Bucură-te, alinarea valurilor tulburate;
Bucură-te, că prin suflarea ta valurile se potolesc;
Bucură-te, că risipești cu rugăciunea ta furtuna;
Bucură-te, că se luminează prin a ta mijlocire întunecimea norilor;
Bucură-te, că ești tare ajutător celor de tunet spăimântați;
Bucură-te, izbăvitorul celor înfricoșați de săgeata fulgerului;
Bucură-te, că tu, mijlocind către Mântuitorul, ne izbăvești de orice primejdii;
Bucură-te, nădejdea și scăparea noastră de acum;
Bucură-te, și pentru noi, păcătoșii, care în toate primejdiile la tine năzuim;
Bucură-te, pentru că nimeni, din câți aleargă la tine, nu rămâne fără ajutor;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 6:

Cinstitorule de Dumnezeu și dumnezeiescule Spiridon, ascultă rugăciunea noastră în ceasul acesta și, prin sfintele și de Dumnezeu primitele tale rugăciuni, ne izbăvește de războiul ce ne înfricoșează, precum ai izbăvit pe cei care erau învăluiți în mare când au chemat ajutorul tău, pentru ca și noi, ca aceia, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icos 6:

Ierarhule al lui Hristos, cinstite slujitor al darului, solește nouă, păcătoșilor, mijlocirile tale cele bogate către Stăpânul, pentru ca să ne învrednicim noi, păcătoșii, a ne împărtăși de bunătățile sufletești și trupești, cele făgăduite credincioșilor creștini, și să-ți cântăm:
Bucură-te, Sfinte Spiridon, ierarh al lui Hristos;
Bucură-te, cinstite slujitor al darului;
Bucură-te, vindecătorul bolnavilor;
Bucură-te, mir care alungi toată durerea;
Bucură-te, roua cea răcoritoare de fierbințeala patimilor celor mai cumplite;
Bucură-te, că prin ale tale rugăciuni slăbănogii se întăresc;
Bucură-te, de aproape ajutător al celor cu-fundați în multe primejdii;
Bucură-te, că tu rogi pe Domnul pentru toți câți se află pe patul durerilor;
Bucură-te, că și noi, păcătoșii, de la tine cerem ajutorul;
Bucură-te, că, văzând chipul tău pe icoană, toată durerea ni se alină;
Bucură-te, mare mângâietor al celor ce pătimesc;
Bucură-te, tare sprijinitor al celor neputincioși;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 7:

O, preamilostive și mult-îndurate Doamne, nu trece cu vederea lacrimile robilor Tăi, ci le ajută și-i miluiește cu iubirea Ta de oameni, izbăvindu-i de toate asupririle și de tot necazul care i-a cuprins, din pricina mulțimii păcatelor, și, precum pe soacra lui Petru ai ridicat-o din patul durerilor, așa ridică și pe robii Tăi din primejdia în care se află, pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Spiridon, cu care împreună Îți cântăm: Aliluia!

Icos 7:

Toate puterile cerești lăudând credința ta cea tare către Dumnezeu, cu tine împreună slujesc Ziditorului lumii Celui fără de început; iar noi, nepricepându-ne de altă rugăciune, îți aducem aceste cuvinte de laudă:
Bucură-te, cel care ai strălucit credința prin minuni;
Bucură-te, că prin credință ai putut face minuni;
Bucură-te, că rugăciunile tale niciodată n-au rămas neascultate;
Bucură-te, înțeleptule rugător către Dumnezeu;
Bucură-te, tămâie bineprimită înaintea Domnului;
Bucură-te, cel ale cărui rugăciuni au scăpat suflete din primejdii;
Bucură-te, cel ce biruiești puterile celor fără de lege;
Bucură-te, tare ajutător al credincioșilor;
Bucură-te, tăria cetăților celor locuite de popoarele dreptmăritorilor;
Bucură-te, nimicirea zidurilor celor tari ale celor fără de lege;
Bucură-te, că tiranii sunt biruiți auzind de puterea credinței tale;
Bucură-te, temelia asupra căreia s-a așezat semnul crucii;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 8:

Toți ocârmuitorii binecredincioși, având nădejdea către tine, în orice întâmplare nu se vor rușina, Sfinte Ierarhe Spi­ridon, fiind tu creștinătății mare folositor; pentru aceea nu trece cu vederea și ale noastre rugăciuni, milostive, și ne ajută și ne izbăvește de toate nevoile, măcar că suntem nevrednici de această dobândire, și vom cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

Având puterea darului primită de la Dumnezeu, tu ai prefăcut seceta în ploi, precum și mulțimea prisositoare a ploilor, prin ale tale rugăciuni, sfinte, s-a contenit, și de foametea aceea înspăimântătoare a scăpat poporul cel ce o aștepta, risipindu-se jintițele strângătorilor de grâu; pentru care cântam ție acestea :
Bucură-te, scăparea celor amenințați cu foametea;
Bucură-te, că tu, ca alt Ilie, ai prefăcut seceta cea tare a vremii în ploi;
Bucură-te, cel prin ale cărui primite rugăciuni s-au oprit ploile cele prisositoare;
Bucură-te, nădejdea cea bună a lucrătorilor de pământ;
Bucură-te, mulțumirea celor ce seamănă cu credință;
Bucură-te, secerișul cel îmbelșugat al semănătorilor;
Bucură-te, cămărașul cel bogat al săracilor;
Bucură-te, că în orice vreme de secetă, cerând ajutorul tău, îl și dobândim;
Bucură-te, că de la tine primim ajutor pururea;
Bucură-te, mângâierea celor cuprinși de nevoi;
Bucură-te, lauda credincioșilor;
Bucură-te, țarină bine roditoare;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 9:

Făcătorule de minuni, Sfinte Ierarhe Spiridon, după cum în vremea lui Constantin și a lui Constanțiu, prin ale tale rugăciuni, ai izbăvit poporul de primejdii, aducând peste semănăturile lor ploi hrănitoare și risipind jitnițele strângătorilor de grâu, așa și astăzi trimite mila ta asupra poporului ce locuiește în țara aceasta, dăruindu-i îmbelșugare și timp roditor, pentru ajutorul sărmanilor și al pruncilor, cu care împreună vom cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Când ai auzit pe săracul acela cerându-ți ajutor la necazurile lui, nu l-ai depărtat prin cuvinte întristătoare, nici l-ai deznădăjduit de la bogata dobândire, ci, prefăcând șarpele în aur, l-ai dat lui cu binecuvântarea ta, spre întrebuințare, și l-ai scăpat din cumpăna nevoilor; pentru care auzi această laudă:
Bucură-te, bogăția săracilor;
Bucură-te, ajutorul celor lipsiți;
Bucură-te, că ai schimbat șarpele în aur;
Bucură-te, că ai prefăcut firea jivinii în metal;
Bucură-te, că prin aceasta ai arătat netrebnicia metalului cea amăgitoare a fi de trebuință numai în cele de folos;
Bucură-te, că prin aceasta săracul s-a mântuit;
Bucură-te, că ai arătat minunea ta împrumutătorului;
Bucură-te, că prin rugăciunea ta iarăși în șarpe s-a prefăcut aurul;
Bucură-te, comoara neîmpuținată a săracilor;
Bucură-te, cel ale cărui daruri mintea noastră nu le poate judeca;
Bucură-te, vistierul darurilor lui Hristos;
Bucură-te, că averea lumii acesteia nu ți-a trebuit;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 10:

Asemenea săracului aceluia socotindu-ne și pe noi, care suntem săraci de faptele cele bune, dăruiește-ne ajutorul tău cu care, biruind toate pornirile vrăjmașilor de asupra noastră și năvălirea șerpilor otrăvitori de gânduri, care se luptă cu noi neîncetat, să dobândim cele spre folos pentru viața aceasta și pentru cea viitoare, cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10:

Cine nu se va înfricoșa de lucrurile tale, când va auzi cum cea moartă din mormânt ți-a răspuns când ai întrebat-o și cum au fost izbăviți corăbierii de înecare? Pentru zavistuitul pe care l-ai izbăvit de la moarte și pentru toate minunile tale, toți îți aducem această laudă:
Bucură-te, ajutorul văduvelor;
Bucură-te, descoperirea lucrurilor celor neștiute;
Bucură-te, că și cea moartă ți-a răspuns pentru credința ta;
Bucură-te, că răspunsul acela a făcut pe cei necredincioși să amuțească;
Bucură-te, că tu toate acestea le-ai făcut pentru credință;
Bucură-te, că ai săvârșit minuni de care s-au îngrozit aleșii păgânilor;
Bucură-te, că pentru slava Ziditorului ai voit a face acestea;
Bucură-te, că bunătățile pământului nu ți-au trebuit;
Bucură-te, că ai adunat avuțiile tale în cer;
Bucură-te, că, și astăzi, tot de acolo se revarsă milele tale;
Bucură-te și pentru noi, care mulțumim ție pentru câte ne dăruiești;
Bucură-te, că pentru toate cântăm ție: „Bucură-te!”;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 11:

Auzind cea moartă glasul tău, din mormânt ți-a răspuns la întrebarea ce i-ai pus; și precum cu credință ai făcut trupul cel fără suflare să dea glas, așa cu milostivire fă și trupurile noastre acestea, lipsite de bunătăți, să dobândească sănătate și mântuire, pentru ca și noi, împreună cu tine, sfinte, să aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icos 11:

Doctorul sufletelor și al trupurilor, Sfinte Ierarhe Spiridon, care pe împăratul Constantin l-ai izbăvit de boala ce avea și pe copilul femeii celei de atunci l-ai întors la viață, întoarce și ticăloasele noastre suflete, cele moarte de mulțimea păcatelor ce le-au cuprins, din îndemnul diavolului, și primește spre plată mulțumirea aceasta:
Bucură-te, tămăduirea credinciosului împărat;
Bucură-te, scăparea copilului femeii, cel ce era pe moarte;
Bucură-te, că prin tine a fost bucurată mama copilului celui vindecat;
Bucură-te, bucuria maicilor celor iubitoare de fii;
„Bucură-te!”, a zis ție împăratul Constantin;
„Bucură-te!”, ți-au cântat cu lacrimi femeia aceea și fiul său;
Bucură-te, cel ale cărui leacuri nu sunt amăgitoare;
Bucură-te, scăparea femeii celei desfrânate care a îndrăznit a se atinge de tine;
Bucură-te, că, văzând tu desfrânarea ei, pocăindu-se, s-a curățit;
„Bucură-te!”, a strigat ție desfrânata aceea, dacă a scăpat de păcate;
Bucură-te, tămăduirea trupurilor noastre;
Bucură-te, izbăvirea sufletelor noastre;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 12:

Nu cerem mai multă îndurare de la tine, părinte, decât ai arătat tuturor acelora care mai înainte de noi au ajuns la ajutorul tău și, pentru numele tău și mijlocirea ta, au dobândit de la Împăratul cerului și al pământului vindecare bolilor, sănătate și sporire către cele de folos, pentru ca, precum aceia, așa și noi, împreună cu tine, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Nu ne da morții, preafericite, precum pe femeia cea căzută în păcatul desfrânării, măcar că și decât dânsa suntem mai păcătoși; pentru că noi, rușinându-ne de faptele noastre cele ce din tinerețe ne-au cuprins, nu ne vom îndoi a mărturisi păcatele noastre către tine și a cere ajutorul tău, cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, mărturia celor ce și-au mărturisit păcatele către tine și s-au pocăit;
Bucură-te, mustrarea celor ce cu viclenie tăinuiesc păcatele lor;
Bucură-te, că nu suferi pe cei ce petrec în nelegiuiri;
Bucură-te, că te-ai arătat folositor tare celor ce s-au pocăit;
Bucură-te, că tu ai slobozit limba mândrului diacon ce se oprise, spre smerire;
Bucură-te, că tu ai întors capra de la cel ce o răpise, aducând-o la stăpânul ei;
Bucură-te, că tu mai înainte ai descoperit lucruri neștiute care aveau să fie;
Bucură-te, că mulți, văzând minunile tale, au venit la credință;
Bucură-te, că și noi de la tine așteptăm tămăduire;
Bucură-te, și ne fii mijlocitor pentru iertarea păcatelor noastre;
Bucură-te, că ai bucurat cu minunile tale tot neamul creștinesc;
Bucură-te, astăzi, și pentru noi, păcătoșii, și ne miluiește;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 13:

O, preabunule și întru tot lăudatule Părinte Spiridon, primind acest dar de acum, fii mijlocitor către înduratul Dum­nezeu, ca, pentru ale tale sfinte rugăciuni și a Sa iubire de oameni, să ne dăruiască sănătate și iertare de păcate, ca și noi, cu tine împreună, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori).

Apoi se zic iarăși Icosul 1: Popoarele credincioșilor... și Condacul 1: Apărătorului credinței...

Icos 1:

Popoarele credincioșilor, cunoscând mulțimea minunilor tale, prin care ai rușinat pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinței noastre, cu umilință te laudă cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinței;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiți;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că și tu ai lucrat strălucirea credinței;
Bucură-te, că pe potrivnici vitejește i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruință;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândețe primești la tine pe cei care au greșit;
Bucură-te, învățătorul dogmelor creștinești;
Bucură-te, care cu negrăită dulceață îndreptezi pe cei nepricepuți;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Condac 1:

Apărătorului credinței dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i aducem din inimă mărturisiri mulțumitoare, toți care prin ale lui înțelepte învățături ne-am luminat cu credința și să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridon, mare făcător de minuni!

Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitund...

Sfantul Spiridon este sarbatorit de crestini pe data de 12 decembrie.

Dăruit cu uşurinţa săvârşirii de minuni, ca un dumnezeu după har, Sfântul Spiridon nu încetează nici acum să lucreze pentru izbăvirea din necazuri a oamenilor.
Mult milostiv cu cei smeriţi, aspru cu cei mândri, sfântul se caracterizează printr-un neastâmpăr dumnezeiesc, ce îl face să iasă şi din raclă, cu trupul, călătorind spre salvarea şi celei din urmă oi, din turma sa cuvântătoare. Sfânt Părinte al Sinodului I Ecumenic, Marele Spiridon nu încetează a ne întări în credinţă, prin minunile sale de "ieri" şi de azi.
Potrivit "Vieţii" redactate de Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia, Cipru, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337) şi a fiului său, Constantius. Îl caracterizau simplitatea în purtări şi smerenia, ocupaţia sa fiind păstoritul oilor. Sfântul s-a însurat şi a avut o fată, Irina. Sozomen, în a sa "Istoria bisericească" (Cartea a II-a, cap. 11), mărturiseşte despre modestia şi intransigenţa sfântului. "Deşi a fost căsătorit, nu a fost din acest motiv şi deficitar în realizări spirituale". După moartea soţiei a fost înscăunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a păstorit-o până în anul 348, când s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în Biserica "Sfinţilor Apostoli" din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, minunile sale continuând peste veacuri, până în zilele noastre.Numele său provine de la cuvântul "spiris", care în limba greacă înseamnă "coşuleţ", ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, în locul mitrei episcopale. De altfel, conform "Erminiei" lui Dionisie din Furna, Sfântul Spiridon urmează a fi reprezentat ca un "bătrân, cu barba lungă şînţepoşatăţ, despicată şpuţinţ în două şi purtând scufie".
În prezent, sfintele moaşte ale ierarhului Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu, aflată la 100 de metri de mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora. Localnicii îl cinstesc pe sfântul lor protector prin patru procesiuni anuale, comemorând izbăvirea de foamete (1550), de o epidemie (1630), de ciumă (1673) şi de asediul turcesc (în 1716). Aceste procesiuni corespund evenimentelor menţionate în Sâmbăta Mare, în Duminica Floriilor, în prima duminică din luna noiembrie şi pe 11 august.

Cunoscut şi ca sfântul "călător", în preajma sărbătoririi sale, arhiereul Spiridon dispare cu trupul din raclă, iar când revine, corpul său este cald şi prăfuit, iar încălţările, tocite şi purtate, după cum arată şi iarba, şi pământul de pe tălpi.

În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare, în timp ce credincioşii cântă: "Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă".


Portretul moral şi duhovnicesc al Sfântului Spiridon


Darul facerii de minuni este legat de calităţile morale şi duhovniceşti de excepţie ale sfântului, aşa cum reies acestea atât din "Viaţa" sa, cât şi din cântările bisericeşti. Însuşirile sale unice poartă pecetea unei alegeri divine, după cum ne spune un irmos: "Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfinţit şi curat, propovăduitor al sfintelor dogme, şi vas preacinstit al darurilor Duhului". De asemenea, şi în "Acatist", Sfântul Spiridon este zugrăvit ca cel ce "a fost ales din pântece" şi "din pruncie a fost plin de înţelepciune" (Icos 2).

Chemării sale deosebite sfântul îi răspunde printr-o viaţă de profundă, intensă şi continuă asceză şi rugăciune. Cântările bisericeşti insistă pe efortul de disciplinare a trupului şi de supunere a acestuia sufletului: "Îmbărbătându-te mai întâi asupra patimilor, sufletul şi trupul ţi le-ai sfinţit". Minunile devin posibile numai prin domolirea patimilor: "Orânduindu-ţi îmboldirile trupului, de Dumnezeu însuflate, morţi ai sculat cu grăirea ta cea de viaţă făcătoare". De asemenea, "omorând cugetul trupesc şi ochii sufletului mai înainte curăţindu-i, cu totul te-ai făcut dumnezeiască biserică Duhului".

Sfântul avea însă o viaţă de intensă trăire duhovnicească, aşa cum reiese şi din troparul: "De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare", adică discernământul, cunoaşterea celor duhovniceşti prin experiere. Iubirea pentru Hristos stinge în el dragostea după cele trupeşti şi materiale: "Aprinzându-te de cărbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzătoare, fericite".

Sfântul ajunge la vederea luminii necreate, după cum spune irmosul: "Cu lucrări dumnezeieşti curăţindu-ţi sufletul, (...) te-ai îmbogăţit cu lumina preastrălucitoare a Dumnezeiescului Duh". El este cu totul desăvârşit, fiind numit "livadă a nepătimirii binemirositoare" şi "pahar al dragostei nedeşertat". Într-un alt irmos se spune că "luminându-ţi mintea cu nepătimirea şi înfrumuseţând-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca să alungi duhurile şi să dezlegi bolile celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine, preasfinţite".

Atitudinea smerită a sfântului şi bogăţia harismelor


Este ziditor să urmărim, în continuare, atitudinea smerită a sfântului faţă de puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort şi rugându-l să-l învieze, Sfântul este cuprins şi de compasiune, şi de frica de a nu se mândri, dacă ar face o minune. Căci, "temându-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei ce plângea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot: "Ce să facem, frate"?". Îndemnat la fapta milostivă, sfântul înviază pe copil, apoi şi pe mama sa, care, între timp, murise de bucuria de a-şi vedea iar copilul viu. Dintr-o adâncă smerenie, "a poruncit sfântul femeii şi celor ce se întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut".

De asemenea, Socrates Scholasticus, în "Istoria Bisericii" (Cartea I, cap.12), subliniază smerenia unică a Sfântului Spiridon, ce l-a determinat să continue să se ocupe cu păstoritul, chiar şi atunci când a fost încununat ca păstor al "oilor" cuvântătoare, adică episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor să cumpere de la sfânt 100 de capre, acesta nu îi plăteşte decât preţul pentru 99, vrând să îl înşele. Numai că, atunci când luă cu sine cele 100 de capre, una dintre ele se întorcea în ocolul ei, zbierând şi smulgându-se din orice legături, încât se mirau toţi cei de faţă. "Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean", i se adresează acestuia cu blândeţe, între patru ochi, făcându-l să îşi recunoască fapta şi să îşi plătească datoria.

Într-o altă situaţie, o femeie rămăsese însărcinată cu alt bărbat decât soţul ei şi nu voia să recunoască păcatul său. Sfântul o leagă prin cuvânt să nu poată naşte până nu îşi mărturiseşte păcatul. Aceasta însă, împietrită cu inima, nu a vrut să mărturisească, murind în dureri mari la naştere. Auzind acestea, sfântul nu se mândreşte cu puterile lui, ci "a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: "Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta"". Iar altuia care voia să i se închine ca unui zeu, pentru că îi spunea lucruri ce urmau să se întâmple, îi zice: "Eu sunt pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care este tăria şi puterea Lui cea atotputernică".


Smerenia Sfântului Spiridon transpare şi în veşmintele sale modeste. Aşa s-a întâmplat când a fost chemat de împăratul Constantius să îl vindece. "Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce". Unul dintre slujitorii împăratului, văzându-l îmbrăcat aşa sărăcăcios, nu îl recunoaşte şi nu îi dă voie să intre în palat, ba chiar îl loveşte peste obraz. Dar Sfântul Spiridon "fiind fără răutate, după cuvântul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o". De aceea şi imnograful îl numeşte "arhiereu fără răutate" şi "preabun păstor".

După ce îi vindecă trupul împăratului, sfântul caută să îi tămăduiască şi sufletul, după cum cântă stihira: "Cu învăţăturile tale l-ai plecat să caute pururea să cinstească pe toţi preoţii, ca pe nişte slujitori de totdeauna ai lui Dumnezeu". "Cinstirea" din cântare se referă la scutirea de dări a întregului cler şi a slujitorilor bisericeşti, decizie pe care o ia împăratul la sfatul sfântului, "judecând a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor".

Vindecându-l pe împărat, este silit să primească aur ca răplată, însă sfântul îl împarte la săraci: "Graiurile dumnezeieştilor porunci păzindu-le, întru tot fericite, durerile cele mari ale împăratului le-ai risipit şi aur ai dat tuturor celor de pe pământ, Spiridoane fericite. Că nimic nu ai câştigat pe pământ, strângându-ţi în cer bogăţia care rămâne în veac". Biruinţa sfântului asupra patimii după bani se oglindeşte şi în minunea prefacerii unui şarpe în aur, pentru ajutorarea cuiva în mari nevoi materiale, căci: "ai călcat în picioare năravul iubirii de argint şi miluind pe cel lipsit".

Blândeţea şi asprimea sfântului


Cântările îl numesc "Spiridon cel înţelept, cel blând şi simplu, cel întreg şi fără răutate". Multe irmoase cântă frumuseţea lui morală, caracterul liniştit şi "lesne iertător" al sfântului: "în pământul celor blânzi ajungând, părinte, ca un blând şi milostiv şi curat făcându-te"; "fără de răutate, drept, blând, milostiv şi răbdător, primitor plin de dragoste de străini, ierarh preasfinţit şi cu evlavioasă înţelepciune împodobit".

Luminânda îl zugrăveşte şi ea ca "pe cel blând şi liniştit, cel milostiv şi iubitor de săraci", fiind noi înşine îndemnaţi "să urmăm blândeţilor lui, nerăutăţii, bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni". Sfântul Simeon Metafrastul scria şi el că sfântul "vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini".

Compasiunea, dar şi umorul său sunt ilustrate de o întâmplare cu o ceată de hoţi care a încercat să îi fure oile. Dimineaţa, sfântul îi găseşte legaţi cu funii nevăzute. Milostiv, face rugăciune pentru ei, ca Dumnezeu să îi dezlege, iar la plecare le dă şi un berbec, amuzat, ca să nu le fi fost în zadar "privegherea" de toată noaptea. Fapta sa este în autentic duh evanghelic, nu doar un episod anecdotic, după cuvântul Mântuitorului care ne îndeamnă să răspundem răului cu o generozitate dezarmantă: "Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa" (Mt. 5, 40).

Cu toate acestea, sfântul este intransigent cu cei mândri, aşa cum reiese din minunea prin care "amuţirea diaconului odinioară a tămăduit-o". Mergând Marele Spiridon într-un sat Eritra, a intrat în biserică, cerându-i unui diacon să facă o rugăciune pe scurt, pentru că era ostenit de lungimea drumului şi de arşiţă. Dar diaconul lungi intenţionat rugăciunea, pentru că se mândrea cu glasul său şi îi plăcea să se asculte cântând. Sfântul, "deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicându-i: "Taci!". Şi îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă". În urma rugăminţilor rudeniilor şi prietenilor acelui diacon, sfântul abia se înduplecă să îi redea glasul. Îl lăsă însă cu o anumită poticneală în vorbă, ca să nu se mai mândrească cu vocea sa melodioasă şi cu glasul limpede. Căci "sfântul era aspru cu cei mândri şi măreţi în deşert".

Acest diacon se mândrea auzindu-şi propriul glas, dar Marele Spiridon se smerea ascultând glasuri îngereşti. "Când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind", spune troparul sfântului. Astfel, fiind la o Vecernie sfântul arhiereu numai cu slujitorii bisericeşti, nu era popor în biserică pentru a da răspunsurile cuvenite, dar se auzea din înălţime un glas dulce şi nepământean ce striga "Şi duhului tău" şi "Doamne miluieşte", la fiecare ectenie rostită de diacon. Glasul acela răzbătea până la cei ce erau departe de biserică, atrăgându-i să se apropie şi să-şi îndulcească urechile şi inimile. Dar "după ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât pe arhiereu cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau foarte mult".

 Sfântul Spiridon ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu prin viaţa sa, după cum mărturiseşte şi icosul: "Cunoscut-ai cu vieţuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse, şi sufletul tău locaş primitor Treimii făcându-l,pe Aceasta cu curăţie ai primit-o". Cunoscând prin experienţă dumnezeiască adevărul de credinţă, Marele Spiridon este numit "stâlp şi apărător al credinţei", aşa cum îl arată şi minunea săvârşită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).

În acel sobor erau prezenţi şi filosofi greci peripateticieni, între care se evidenţia unul care formula argumente sofistice în favoarea ereziei lui Arie, după care Iisus Hristos ar fi fost doar o creatură a Tatălui ceresc. Sfântul Spiridon, care făcea şi el parte din cei 318 Sfinţi Părinţi, îl va îndupleca pe filosof să vină la cunoaşterea adevărului nu cu înţelepciunea omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu.

Sfântul face o minune cu o cărămidă, vrând să arate deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi, pentru că ştia că în cei îndoielnici "ochii sunt mai credincioşi decât urechile". Făcând semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Marele Spiridon a strâns în mână cărămida şi "o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului". Cei de faţă s-au înfricoşat, "filosoful cel rău l-ai ruşinat" cântă o stihiră. Aceasta se vindecă de boala ereziei ariene, îmbrăţişând credinţa adevărată.

În acest fel se arată că Sfântul Spiridon urmează îndeaproape învăţătura Sfântului Pavel, care, deşi era un erudit, nu propovăduia prin intermediul înţelepciunii raţionale, ci prin "adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu"(I Cor. 2, 5-6).


sursa  http://ziarullumina.ro