Duhul cel Sfant se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna
Darul harului divin, Duhul Cel Sfant, se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna. Mandria si superficialitatea alunga insa harul ceresc.
Sufletele iubitoare de adevar si de Dumnezeu, care Il cauta neincetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie sa fie indemnate de altii; ele se simt tintuite de Crucea lui Iisus si zilnic recunosc pasirea lor inainte, progresul lor duhovnicesc, fara insa a se umple de mandrie.Fiind flamande dupa dreptatea virtutilor, ele primesc iluminarea mintii in duh, dupa cuvantul lui Hristos Insusi:
“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, caci aceia se vor satura“!
De fapt, aceasta saturare nu va fi deplina decat dupa eliberarea de trup. Dumnezeu trimite bogatiile sale in mod gradat, in masura staruintei celui ce i le cere. Şi, cu toate darurile primite, aceste suflete nu se cred a fi cineva, isi simt permanent si nimicnicia si josnicia. Nu se incred in sine niciodata, ci dimpotriva, de la Domnul asteapta harul si implinirea setei lor arzatoare dupa El. Şi cu cat primesc mai mult, cu atat mai neansemnate se simt, si ard nesatios dupa Mirele ceresc. Duhul Sfant le aprinde din ce in ce mai tare.
Sufletele timide insa, care nu indraznesc sa-L ceara pe Duhul Sfant, care se trandavesc crezandu-se incapabile de asa ceva, care se lasa prada indiferentei si nu nadajduiesc in Dumnezeu si in faptul ca El poate sa le schimbe, sa le elibereze de patimi, aceste suflete pierd vesnicia din cauza lipsei lor de straduinta. La fel si cele care s-au straduit, dar s-au delasat, n-au mai perseverat, au cazut din nou; si caderea din urma este cu mult mai grea si mai grozava! Au nesocotit harul ceresc, l-au tratat cu neglijenta, cu indiferenta; drept este deci sa nu-l mai primeasca niciodata!
Cand harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie sa urcam, sa luptam in continuare, altfel suntem pierduti. Cei care au primit mangaierea harului si se multumesc cu aceasta mangaiere, cu aceasta placere spirituala si se incred in aceasta, traind fara grija, curand de tot vor cadea in mandrie, inima lor nemaifiind zdrobita si gandurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunsi pe o inalta treapta a desavarsirii, sunt multumiti de ei si, fara sa-si dea seama, aluneca jos de tot din cauza neatentiei lor si a increderii in sine si in puterile lor. Parerea lor inalta despre ei insisi ii face sa piarda si putinul har ce li se daruise; Iisus a spus-o doar: “Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are si ce i se pare ca are i se va lua“. Celui care Il iubeste cu adevarat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va parea ca n-a facut nimic inca. Niciodata nu se va lauda cu faptele sale.Chiar de ar posti pana s-ar usca, tot nu va crede ca s-a infranat. Chiar de va intelege lucruri tainice si va avea descoperiri ceresti, i se va parea ca nimic nu stie inca. Unul ca acesta se topeste de dorul dupa Dumnezeu si nimic altceva nu mai stie.
Se afla intr-o continua si infrigurata asteptare, cuprins de dorinta arzatoare de a se uni cu Hristos. Asteptarea aceasta ii este sustinuta de credinta certa ca va obtine pana la urma mantuirea deplina, scaparea de patimi si sfintirea trupului ca sa-L poata primi intr-insul pe Duhul Sfant. Sunt necesare insa incercari multe, grele si neincetate pentru a determina un suflet sa ajunga in starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituala ce se castiga dupa multa experienta. Şi numai daca va rezista tuturor ispitelor ce i se pregatesc de catre rautatea diavolului si nu va cadea, ci le va birui prin rabdare, numai atunci acest suflet se va invrednici de darurile Sfantului Duh. Sfintenia nu coboara pe pamant decat in aceste vase alese, care s-au curatit cu multa straduinta si cu munca istovitoare. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta
Prin neascultare, Adam a pierdut doua lucruri deodata: a pierdut inocenta si curatenia; si a pierdut mostenirea cereasca.
Astfel, a ramas ca un ban falsificat, care nu mai are valoare. El nu a pierit cu totul, insa a ramas doar in firea lui trupeasca; a murit de la fata lui Dumnezeu, a pierdut prezenta lui Dumnezeu pe care o avea permanent cu sine inainte de cadere. Ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, si pe cele rele, si pe cele bune. Nu le distruge imediat pe cele rele nu pentru ca le-ar tolera, ci pentru ca nici nu priveste la ele. Asa cum in lume exista locuri de pierzanie, de desfranare, pe langa care cel drept trece insa netulburandu-se si fara sa le vada, caci pentru el sunt moarte. Tot astfel Dumnezeu ii trece cu vederea pe cei rai, nu Se odihneste in ei, pentru ca acestia sunt morti pentru El. Pe cel drept harul insusi il invata daca este cu adevarat ales de Dumnezeu; unul ca acesta simte in el o prefacere continua, fara insa sa se mandreasca cu ea, ci mereu rusinandu-se de trecutul lui. Se considera a nu fi nimic, ci numai cenusa si praf, ca David, care spunea: “Sunt un vierme, si nu om, batjocura oamenilor si dispretul poporului“. Numai aceasta smerenie ne reda mostenirea pierduta de Adam – inima vesnic infranta si zdrobita. Toti dreptii se cunosc intre ei, se simt, chiar daca harul lucreaza diferit in fiecare. Cu totii insa au acelasi duh, aceeasi limba, merg pe acelasi drum ingust, sufera cu totii aceleasi prigoniri, aceleasi batjocuri. Cu totii pribegesc si lumea nu-i primeste. Şi daca Hristos, Dumnezeul nostru, a fost batjocorit si chinuit asa cum a fost, toti cei care-L iubesc si-I urmeaza Lui trebuie sa sufere ca si El, caci „sluga nu poate fi mai mare ca Stapanul“.
Sa ne crucificam cu Domnul cel crucificat, sa nu cautam viata comoda si admiratia oamenilor. Numai asa vom avea parte de proslavirea impreuna cu Cel ce S-a proslavit. Mireasa, adica sufletele noastre, trebuie sa sufere impreuna cu Mirele, caci numai astfel devine tovarasa lui pe vecie. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta, fara sa mergi pe drumul cel aspru, cel stramt.
Adam era imbracat la inceput in stralucire prin cuvantul lui Dumnezeu. Acest cuvant era hrana trupului sau, si abia dupa calcarea poruncii si-a vazut trupul gol si a simtit rusinea in inima lui.Caci tot ce a creat Dumnezeu a fost curat, iar trupurile goale nu sunt ceva spurcat si de rusine, ci numai gandurile noastre poftitoare sunt pacatoase si de rusine. Nu goliciunea este pacat, ci intentia cu care se dezgoleste trupul omului. Şi lui Adam, desi a cazut, i-a ramas cunostinta asupra a ceea ce este bine si rau. Şi regretand greseala facuta, s-a luptat sa nu mai pacatuiasca inaintea lui Dumnezeu; de aceea a si fost scos din iad sufletul sau de catre Hristos cel inviat. Noi insa am mostenit cu totii prima lui neascultare, dar si posibilitatea de a repara greseala mostenita.
Sa cautam deci sa recastigam mostenirea pierduta, sa avem frica si credinta in Dumnezeu, insa fara a-I cerceta intentiile. Mintea noastra este prea mica si nu poate cuprinde infinitul. Noi insine nu putem sti cum iau nastere gandurile noastre atat de variate; cum vom avea deci pretentia sa declaram ca am inteles intentiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afunda in cercetare se rataceste, cautand sa afle ce si cum lucreaza Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate sa-L inteleaga. Cand copilul suge laptele mamei nu se intreaba cum si de unde vine el, ci soarbe si se satura. Asa si noi sa luam din Dumnezeu ceea ce ne trebuie noua, ceea ce ne vindeca sufletele noastre.Dumnezeu este chiar in noi insine, dar noi nu stim. Hristos ni-L descopera noua insine; pe El sa-L ascultam, El este mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat invataturi. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Sa implinim deci cuvantul lui Hristos, si vom sti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trai impreuna cu El, caci El va veni si Se va odihni si-Şi va face locuinta in inima celui ce-L iubeste.Dumnezeu ne cere iubirea si prin iubire El ne trimite si cunostinta. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu devine un teolog fara sa stie si fara sa vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aseza pe cei curati, pe cei care asculta glasul lui Dumnezeu, care ni S-a facut noua cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, asa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile si, cand s-a intors, nu slabise deloc, ci era plin de stralucire. Acea stralucire simboliza focul divin din sufletele dreptilor, ce se va arata la inviere. Sufletele acestea devin o biserica a lui Dumnezeu, pentru ca ele au lasat totul, ca Maria, sora Martei, si s-au asezat la picioarele Domnului. Celui care iubeste, asculta si staruieste in dragostea lui, Dumnezeu ii urmareste sufletul si ii trimite putere ascunsa. Vine intotdeauna un semn de sus ca Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si acest semn ne intareste, ne da siguranta mai mare si ne aprinde dragostea si mai mult. Asa cum a spus el despre Maria, care-L iubea, acele cuvinte care i-au dat ei putere si duh si au umplut inima ei: “Maria partea cea buna si-a ales”…
Şi nu este de mirare ca cei care se apropie trupeste de Domnul primesc putere! Duhul Sfant cade peste cei credinciosi si ii invata in ascuns ceea ce ei nu stiu, si nu mai au nevoie sa caute prin carti. Iubirea lor atrage darul de sus al iluminarii.
Celor care lasa totul pentru Dumnezeu, Acesta le va trimite Duhul Adevarului, Mangaietorul sufletelor lor. Omul ceresc se uneste cu omul pamantesc si Domnul Se descopera sufletelor acestora si ii invata totul.
(din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti) sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro
Infricosata judecata - Ziua judecatii: o zi strasnica si inspaimantatoare. Nu mai avem de-a face cu Mielul Acela bland, Care a venit pentru iertare si rascumparare, ci cu un plin de marire Judecator, inconjurat de ingeri. Care va da sentinta cea grozava: "Duceti-va de la Mine!"
O, dar pentru ce ii gonesti Mantuitorule, Tu Care esti lumina si acoperamantul oamenilor? Si unde ii trimiti, Tu, Care ai venit sa ii chemi la Tine pe toti?
"Duceti-va, blestematilor, in focul cel de veci, care este gatit diavolului si ingerilor lui.
A trecut vremea milei si a indurarii. Acum nu mai au trecere nici lacrimile, acum este judecata nepasatorilor la pocainta. Despartire de dumnezeiasca slava, foc vesnic.
Nici cu mintea nu mai inteleg, nici cuvinte pe limba pamanteasca nu pot descrie sau infatisa deznadejdea celor ce merg acolo. O, Dumnezeule, Dumnezeule, de atatea ori am auzit de munci, de viermele neadormit si gheena, de foc neadormit, si numai una din ele inspaimanta si pe cel mai nesimtitor si de rea credinta. Dar cat de infricosate vor fi toate la un loc si vor fi vesnice, vesnice! Foc care nu lumineaza. Cainta, ca ce usor puteai sa fii in rai.
Lumina in rai, va fi, nu soarele acesta material ci, lumina Sfintei Treimi, si cei care vor fi despartiti de Dumnezeu, vor fi in adanc de intuneric.
Amarul ce il vei avea fiind departat de cei mantuiti, aceasta mare cainta, este viermele neadormit. Dorinta arzatoare de a scapa este setea.
Se produce un amar si o furie pe ei insisi, si aceasta va fi scrasnirea dintilor.
Ferice, de mii de ori ferice, de cei care, prin o mica venire in fire, se pregatesc, dupa cum spune Biserica, prin Evanghelii, pentru mantuirea lor.
Ferice deci de cel care cunoaste lucrul si-si mantuie sufletul, caci atunci amar mare va fi. Fiul lui Dumnezeu, rupt de pacatele oamenilor, plin de sange, rastignit, alungat, scuipat, insultat, lovit cu bice cu plumb, batut in cuie pe cruce intre talhari, impuns in coasta. Cine le-a facut altcineva decat pacatele tale?
Ce va zice Dumnezeu Tatal, pacatosule, care nu ai facut o cat de mica cainta la o spovedanie ferma si curata si plina de bunavointa din partea unui duhovnic care te-ar fi inteles?
Va zice Tatal: "Nemultumitilor, viata Fiului Meu este mai de pret decat toate vietile intregii omeniri si a ingerilor, si Eu am jertfit-o. Sangele Fiului Meu era cel mai scump margaritar al raiului, si l-am varsat tot pe pamant. Tu M-ai silit sa-ti sterg pacatele si tu nu ai vrut sa intelegi cata ura am fata de pacat.
Sunt Judecator, sunt Tata. Ca Judecator, te judec dupa dreptatea Mea, si ca Tata te judec pentru moartea Fiului Meu."
Daca nu ai vrut cu nici un chip sa-ti randuiesti viata dupa invatatura sigura a Bisericii, mai poti nadajdui atunci mila de la un Judecator si Tata ca Acesta?
Fara hotar este dragostea pentru Fiul Lui, dar tot fara hotar este ura pentru pacatul de care omul nu s-a pocait.
Ni se cutremura sufletele, ne sta vorbirea pe loc. O, suflete pacatoase! O, judecata viitoare!
Greselile pentru care vom fi judecati, se impart in patru feluri: 1. Rautatile pe care le facem noi; 2. Rautatile pe care le fac altii din cauza noastra; 3. Bunatatile pe care nu le-am facut; 4. Bunatatile pe care nu le-au , facut altii, impiedicati de noi.
Toate, toate cu tot amanuntul vor fi cercetate.
Sfantul Grigorie de Nissa spune: "toate cate am gandit cu gandul, fie mici, si cu vorba." Sfantul Grigorie de Nazianz spune: "De orice cuvant in plus vom da raspuns, cu atat mat mult de orice cuvant rusinos, si cu atat mai grozav, de orice cuvant care a ranit pe cineva, chiar daca acela este pacatos, ca si pentru el s-a rastignit Domnul Hristos".
Acolo, atunci nu se va putea ascunde nimic, asa cum se pacaleste aici lumea cu fel si fel de fete, adica de infatisari. Sfantul Vasile cel mare spune: "Le vom vedea toate deodata, asa cum s-au facut".
A vorbit cineva impotriva cuiva? Cine ? Nu stim. Este lauda adevarata sau fatamicie? Nu stim. Acolo, atunci se stiu toate, toate se stiu, ca este Dumnezeu Care cunoaste ascunsurile inimii fiecaruia.
O, infricosata judecata a lui Dumnezeu!
O, si mai infricosata hotarare: "Mergi in focul cel de veci. Du-te de la Mine, blestematule! Ce nu am facut sa te scap de aceasta osanda si cat de vinovat esti, de chiar pe Mine Ma pui in situatia sa te blestem si sa te lipsesc de fata Mea?"
Acum ascultati: pentru toate pacatele omului, Dumnezeu a randuit doua judecati. Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te intelege, si pacatele de care te pocaiesti nu se mai au in vedere la judecata, ca mila Domnului te iarta; ori ramai la judecata cea mare unde nu te va mai judeca mila Lui ci dreptatea Lui.
Parintele Arsenie Papacioc
Predica la Duminica Infricosatei Judecati - PF Daniel - AUDIO Duminica Infricosatei Judecati - Dan Puric - VIDEO
Patima mâniei este considerată de Sfantul Ioan Casian „ucigătoare" prin efectele devastatoare pe care le are asupra sufletului şi, implicit, asupra vieţii duhovniceşti.
Cât timp ea se află în inimile noastre drumul spre desăvârşire ne este închis, deoarece sufletul robit de mânie nu poate lucra nici o virtute.
Şi aceasta pentru că mintea este orbită de „întunecimile vătămătoare" ale acestei patimi.
Raţiunea este considerată de Sfântul Ioan a fi soarele nostru lăuntric, care luminează gândurile şi ascunzişurile inimii.
Dacă, din cauza mâniei, acest soare interior apune, atunci întunericul patimilor va pune stăpânire pe fiinţa noastră. De aceea, cel aflat în robia mâniei bâjbâie în noaptea păcatelor şi nu poate ajunge la lumina virtuţilor. Sfântul Ioan Casian ne aminteşte, însă, că mânia este o pornire a sufletului lăsată cu înţelepciune de Dumnezeu după căderea omului în păcat, pentru ca prin ea fiinţa umană să stârpească cu desăvârşire orice imbold al patimilor. Astfel, mânia ne-a fost zidită în noi spre o „slujire bună", şi anume spre a ne mânia împotriva pornirilor pătimaşe ale sufletului şi asupra păcatelor făptuite.
Ea este, în acelaşi timp, armă împotriva ei înseşi, atunci când ne mâniem pe semeni, neîngăduind cuibărirea acestei patimi în ascunzişurile inimii. In acest sens explică Sfântul Ioan povaţa Sfântului Apostol Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi" (Efeseni 4, 26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva păcatelor proprii, şi de mânia cea rea îndreptată în mod greşit spre aproapele. Trebuie să facem distincţie între aceste două feluri de mânie. Mânia cea dreaptă este numai cea îndreptată împotriva propriilor patimi. Sfântul Ioan ne atenţionează ca nu cumva să ne îndreptăm această pornire a sufletului asupra aproapelui sub pretextul dorinţei de a-l ajuta să se vindece de patimi.
Căci preocupându-ne de tămăduirea altora, noi înşine nefiind încă vindecaţi, putem cădea uşor în „boala mai cumplită a orbirii". Pornirea mâniei trebuie îndreptată doar asupra noastră. De aceea, trebuie să ne vedem mai întâi bârna din ochiul nostru şi nu paiul din ochiul celuilalt, pentru ca nu cumva din cauza bârnei noastre să ni se întunece sufletul şi să nu mai vedem „soarele dreptăţii". Scopul mâniei este unul singur: retezarea din rădăcină a „pornirilor ticăloase" ale inimii, pentru ca acestea să nu se transforme în păcate cu fapta. Sfântul Ioan Casian supune atenţiei în acest capitol şi faptul că unii caută să-şi îndreptăţească pornirile mâniei asupra celorlalţi printr-o interpretare voit greşită a Sfintei Scripturi.
Astfel ei consideră că dacă în Scriptură se spune: „Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său" (Psalmul 105, 40), se pot considera şi ei îndreptăţiţi să se mânie. Sfântul Ioan consideră că această interpretare a Scripturii este „trupească şi strâmtă, adică după literă", nefiind corectă.
Aici Scriptura trebuie înţeleasă în mod spiritual, alegoric. Mânia lui Dumnezeu trebuie înţeleasă ca dreapta răsplată căreia ne va face părtaşi la Judecată. Omul se teme în faţa unor judecători foarte drepţi de mânia lor pedepsitoare atunci când conştiinţa îi este apăsată de o vinovăţie, iar acest lucru îl face nu pentru că aceşti judecători ar avea în sufletele lor o mânie răzbunătoare, „ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem în faţa celui ce aplică legile, după o examinare şi cumpănire dreaptă". Chiar dacă judecata este făcută cu multă blândeţe şi bunătate, totuşi ea este considerată ca fiind săvârşită cu mânie de către cei ce vor trebui să fie osândiţi din vina lor. Sfântul Ioan subliniază faptul că mânia nu trebuie izgonită numai din sufletele noastre, ci pentru ca rugăciunile noastre să fie bineprimite înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne silim să aducem pace şi în sufletele celor care s-au mâniat împotriva noastră, după cuvântul Mântuitorului: „Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău" (Matei 5, 23-24).
In ceea ce priveşte tămăduirea de această patimă Sfântul Ioan ne învaţă ca mai întâi să o izgonim din inimă, iar apoi să sădim în locul ei virtutea răbdării.
Este metoda terapeutică esenţială în izbăvirea de patimi, având drept scop smulgerea păcatelor din rădăcină şi izgonirea lor definitiv. De aceea, Sfântul Ioan o recomandă în cazul fiecărei boli sufleteşti datorate patimilor. Trebuie ca mai întâi să o smulgem din fundul inimii noastre pentru a nu o mai săvârşi în cuvânt şi în faptă, nu invers. Căci dacă ne abţinem să o făptuim în cele exterioare, dar o lucrăm în interior, cu gândul şi cu inima, nu vom avea nici un folos, ba dimpotrivă ea va creşte în sufletul nostru şi, mai târziu, nu o vom mai putea înăbuşi deloc.
De aceea, chiar de va trăi cineva în singurătate şi nu va avea pe cine să se mânie, dacă nu şi-a stârpit mânia din ascunzişurile inimii, ea se va înmulţi în sufletul său, iar atunci când va avea prilej de manifestare, o va face cu o violenţă de neoprit.
Sfântul Ioan aseamănă această ascundere a viciilor în inimă cu nişte cai fără frâu care stau în boxe la alergări, aşteptând deschiderea lor, iar când aceasta are loc ei „ţâşnesc năvalnic spre pieirea propriului vizitiu". Izgonind patima din inimă trebuie să sădim în locul ei virtutea răbdării, care stăvileşte pornirile „ticăloase" ale inimii şi izvorăşte blândeţea.
Iată, pe scurt, care sunt sfaturile terapeutice ale Sfântului Ioan Casian, prin urmarea cărora sufletul doritor de vindecare îşi va redobândi sănătatea în vederea câştigării mântuirii.
Urmările robirii sufletului de patima mâniei „A patra luptă o avem de dat împotriva mâniei, care trebuie alungată cu totul din suflet pentru otrava ei ucigătoare.
Cât timp stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă, nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplaţii şi nici să dăm sfaturi înţelepte altora.
Nici părtaşi la viaţa adevărată şi păstrători statornici ai dreptăţii nu vom mai rămâne, dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice Scriptura: «Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu» (Ps. 30, 9).
Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea, chiar de am trece de înţelepţi în ochii tuturora, «Pentru că mânia sălăşluieşte în sânul celor nebuni» (Ecclesiast 7, 8), dar nici viaţă fără de moarte nu vom putea dobândi, oricât de prevăzători s-ar părea că suntem judecaţi de oameni: «Căci mânia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (Pilde 15, 1). Nu vom fi în stare să păstrăm nici cârma dreptăţii ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii, oricât de desăvârşiţi şi vrednici de respect am fi socotiţi de toată lumea: «Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o întâlnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem în nici un chip câştiga, oricât de nobili şi cinstiţi am fi prin privilegiul naşterii, «căci bărbatul mânios este necinstit» (Pilde 11, 25). Nici la un sfat înţelept nu vom fi în stare să ne ridicăm vreodată, oricât de severi şi plini de adâncă ştiinţă am părea, fiindcă «cel iute la mânie săvârşeşte nebunii» (Pilde 14, 7). Nici la adăpost de tulburări primejdioase şi feriţi de păcate nu vom putea fi, chiar dacă nici o nelinişte nu ne vine din partea altora, fiindcă «un om mânios aţâţă cearta şi cel aprig săvârşeşte multe păcate» (Pilde 29, 12). („Aşezămintele... ", cartea aVIII-a,cap. l,p. 211-212) „...Fericitul Apostol... după ce a zis: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi», adaugă îndată: «Soarele să nu apună peşte mânia voastră, nici să daţi loc diavolului» (Efeseni 4, 26-27).
Dacă este vătămător să apună soarele peste mânia voastră şi dacă, mâniindu-ne dăm îndată loc în inima noastră diavolului, cum ne-a dat poruncă să ne mâniem, zicând: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi»? Oare nu este limpede că acest lucru, adică mâniaţi-vă împotriva viciilor şi furiei voastre, ca nu cumva voi, închizând ochii, soarele dreptăţii, Iisus, din cauza mâniilor voastre, să înceapă să apună peste minţile voastre întunecate, şi, plecând El, să faceţi loc în inimile voastre diavolului? Despre acest soare aminteşte în mod vădit Dumnezeu, prin profet, când zice: «Celor ce se tem de numele Meu, le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate în aripile voastre» (Maleahi 4, 2). însă pentru cei păcătoşi,... pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune că acest soare apune la amiază, după vorba profetului: «Soarele va apune pentru ei în miezul zilei» (Amos 8, 9). Sau cel puţin, după semnul figurat, spiritul, sau raţiunea, care pe drept cuvânt este numită soare, deoarece luminează toate gândurile şi ascunzişurile inimii, nu trebuie stinsă de patima mâniei. Apunând raţiunea, întunericul patimilor şi diavolul, autorul acestora, ar pune stăpânire pe întreaga simţire a inimii noastre şi cufundându-ne într-o neagră mânie, ca într-o noapte oarbă, n-am mai şti ce să facem". (Ibidem, cap. 9-10, p. 215-216)
„Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". (Ibidem, cap. 12, p. 217) „Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28). Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?... Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare. Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire... Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte. Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte. Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment... Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători. De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia. Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi... De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo. Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină. De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit. Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220) „Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt. In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)
Ghenunchi pustnicului Zosima au ramas imprimati in piatra dupa ce acesta sa rugat la Dumnezeu .
Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a "hotarat" exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat.
pustnicul Zosima
A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. "Un om cu viata ingereasca" a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti - unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012.
Pustnici multi, si doar intr-un singur munte?
Cine ar fi crezut Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur.
O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic "ingrijitorul sihastrilor". Fratele Ioan Din mila lui Dumnezeu am aflat de Ioan Baron.Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. "In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?", a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si "paranormal", care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea "de a se face nevazut" ("cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca"), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?!
Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?...
Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, "de profesie", Nicolae Iurniuc - cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca "parca din pamant", in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele. Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus "buna seara", dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au "zavorat" sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele - era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.
Calatorie in munti .
Reporterul si calauza sa Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, "apocaliptica" parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri Cel ce vorbeste cu sfintii E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca "si-l inchipuiau altfel", "mai monahal, asa". Scorbura cu sihastre Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica "sarut mana", n-a vrut nicicand sa fie "cineva", sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut.
Unii monahi ii zic si azi "parinte", iar el aproape se amuza - "habar n-am de ce-mi zic asa!" -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles "dorul de singuratate". Un "dor" pe care l-a avut inca din copilarie, care e "innascut", crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor. Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care sta aici doar "cu ascultare". Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in "groapa" (chilia) lui din varful Giumalaului, unde "era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om...". Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent "sa dam raportul" de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri "delicate", dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile. O aratare a muntilor Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut... "Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor. Cabanuta cu sihastri A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu' parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost "ca o manusa", la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din '59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca "se facea nevazut" din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele.
Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!... N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite... Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul... Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta..." Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: "Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi". Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.
Femeile "zavorate".
Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca!
Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!... Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: "Mult ti s-o dat, frate Ioane, da' si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!...". La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara. In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda E formidabil cu cat firesc vorbeste despre "vecinii" lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: "Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari... Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo?
Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia - au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici "sa il vada". Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice "zavorate", retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele - Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele... Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine... exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici - eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi...". Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor - undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele. Urcusul spre Rai Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il "aleg" pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii. A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina.
A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera "crucea" sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis "bine", dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo.
"Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?", i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapteore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: "Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?". De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors. Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti - sublimi, dumnezeiesti!
380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: "Cum ai rezistat, omule bun?!". Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi. Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. "Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor... Uitai de foame, de frig. Muntii astia... Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu' de-a dara... De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu... nu stiu cum sa va zic... cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil...". Maica fara nume Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare "foarte speciala". Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. "Frate Ioane", i-a zis, "eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma. Cabana fratelui Ioan N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?". Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: "Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui "i se arata" sihastrii astia cu viata nelumeasca...". S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea... Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. "Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame... Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca "o vedeam", simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?... Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: "Doamne ajuta". O intreb: "Nu sunteti cumva maica fara nume?". Ea, c-o voce asa, pierduta: "Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea...". Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: "Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!...".
http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Manastirea Rarau, este o icoana facatoare de minuni pictata de mâna Dumnezeiasca , unde s-au savarsit multe minuni, este mult iubita de credinciosii care pasesc pragul bisericutei de lemn.
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Manastirea Rarau, este o icoana facatoare de minuni pictata de mâna Dumnezeiasca , unde s-au savarsit multe minuni, este mult iubita de credinciosii care pasesc pragul bisericutei de lemn.
Manastirea Rarau se afla in satul Chiril, comuna Crucea, judetul Suceava, fiind o manastire cu obste de calugari, ctitorita de catre domnitorul Petru Rares, in anul 1538. Manastirea se afla pe Muntele Rarau, la aproximativ 25 de kilometri de asezarea de la poalele acestuia, la ea ajungandu-se din Piatra Neamt sau din Targu Neamt, trecand prin Poiana Teiului, Brosteni si ajungand in satul Chiril.
Părintele Daniil Tudor, autorul „Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului“ (1958), după ce citea acest acatist în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni de la Rarău, spunea credincioşilor că darurile Dumnezeieşti le primim de la Dumnezeu prin Maica Domnului, prin Sfânta Icoană Făcătoare de Minuni, pe măsura credinţei, smereniei şi a jertfirii pentru semenul nostru. De aceea, trebuie să intrăm în Biserică cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă, să facem trei metanii în faţa Sfintei Icoane, să o sărutăm, apoi să ne aşezăm în genunchi şi să punem fruntea pe ea, rugându-ne astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi“.
Cei care au duşmani, să se roage astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte pe toţi duşmanii mei (Gheorghe, Ioana,…) şi la urmă şi pe mine, păcătosul“. După aceasta, să treacă în genunchi pe sub Sfânta Icoană şi să se roage Maicii Domnului. Maica Domnului ne va milui cu darurile Sale, ne va umple inima de bucurie duhovnicească şi ne va da puterea de a ne ruga.
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pastrata in biserica centrala a Manastirii Rarau, minunea dumnezeiasca din munte
„Mână dumnezeiască a pictat icoana făcătoare de minuni, astfel încât, Maica Domnului te privește cu smerenie și dragoste dumnezeiască în orice loc te-ai afla în biserică. Din gura Maicii Domnului izvorăște mir“. Credinciosii care vin din toate colturile tarii si se inchina icoanei facatoare de minuni se vindeca sufleteste si trupeste, dupa credinta fiecaruia. Aici gasesc alinare in necazuri si greutati. O altă icoană, considerată făcătoare de minuni și adăpostită de Mănăstirea Rarău, este și cea a Sfântului Ioan Evanghelistul. Pelerinii sosiți la lăcașul sfânt de pe Rarău pot găsi adăpost în casele de oaspeți ale mănăstirii timp de 24 de ore și au privilegiul de a se mărturisi pe timpul nopții, după ce vor fi văzut minunățiile pe care Dumnezeu le-a pus pe acele meleaguri.
