PILDE CRESTINE - 2016

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

***

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
- Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"


http://romanidiaspora.blogspot.com

Viata Monahala.Mănăstirea Ciolpani, jud. Buzău.(18 03 2015)

Limitarea noastră este împreună cu oamenii, dar aceștia ascund un conținut mai adânc, comuniunea cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții. Pentru ce să ne adunăm aici noi toți, dacă noi suntem pliroma obștii noastre? Nu. Noi suntem spectatorii pliromei. Conținutul mănăstirii nu suntem noi, monahii. Noi suntem martorii acestui conținut, credincioșii acestui conținut, noi suntem cei inițiați de acest conținut. Am venit aici pentru acest conținut, care sunt îngerii, sfinții, Dumnezeu. Aceasta este obștea noastră, comunitatea noastră. Mănăstirea nu este obștea fiecărui stareț în parte, ci este obștea lui Dumnezeu. Nimic în mănăstire nu rămâne nepărtaș acestei relații, a mărturiei prezenței lui Dumnezeu, a îngerilor, a sfinților.

Dacă luăm aminte la Nașterea lui Hristos, vom vedea că o mărturisesc păstorii. Dar mai înainte de toate o mărturisesc sfinții Vechiului Testament și îngerii. Păstorii nu ar fi crezut în nașterea lui Hristos, dacă nu li s-ar fi spus despre ea mai înainte și nu ar fi crezut-o mai înainte de ei sfinții, adică profeții mari și mici din Vechiul Testament. Aceștia erau pliroma, păstorii erau numai martorii faptului dar îngerii din cer au luminat și au slavoslovit faptul. Același lucru îl observăm și în cuvintele, minunile, în Răstignirea lui Hristos, în Schimbarea la față, în Botezul Său.

Același lucru s-a întâmplat și la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Preasfânta a intrat în Sfânta Sfintelor, când arhiereu era dreptul Zaharia, care o iubea atât de mult, încât și-a vărsat sângele pentru ea. Mai înainte de moartea lui, Arhiereul a spus iudeilor: „Voi veți vărsa sângele meu, dar duhul meu îl va lua Dumnezeu”. În continuare, în timpul rămânerii Născătoarei de Dumnezeu în Sfânta Sfintelor întâlnim pe îngerul care o hrănea zilnic, și cântările îngerești. Imnograful zice: „Tu care ai fost hrănită de mâna îngerului și ai auzit cântări îngerești”[1]. Îngerii și sfinții împreună cu Dumnezeu umplu locul în care a intrat Preasfânta. Altminteri, ce motiv ar fi avut să intre în Sfânta Sfintelor?

Acest lucru ni se întâmplă și nouă, monahilor. Noi suntem martorii pliromei îngerilor și sfinților, cei împreună-șezători cu ei, cei de un cort cu ei, împreună-locuitori cu Hristos, cei ce suntem împreună cu Hristos. Suntem cu adevărat afierosire, care se săvârșește în taina Bisericii universale. Toate cele sensibile – pe care le facem, pe care le spunem, pe care le asumăm și le îmbrăcăm – sunt cele de jos din nor, negura, întunericul, acoperământul, vălul care ascunde lumina lui Dumnezeu, ca să nu pătimim și noi orbire, precum Sfântul Apostol Pavel. Hristos a lăsat să strălucească cea mai mică rază din lumina Lui și Apostolul Pavel a orbit. Atunci a fost nevoie să fie săvârșită o nouă taină prin apostolul Anania, ca să poată să vadă din nou cele văzute. Cu cât mai mult nu avea nevoie de alte taine ca să le vadă pe cele nevăzute?

Viața monahilor este lumina sfinților, a îngerilor și a lui Dumnezeu, dar în paralel viața monahilor mărturisește despre toți aceștia. Nu este întâmplător faptul că Biserica noastră a recunoscut că petrecerea monahală este ceva unic, este centrul vieții bisericești, de aceea a dat-o ca cel mai bun exemplu credincioșilor. Petrecerea monahală nu îl slujește pe Dumnezeu. Prin ascunderea ei, slujește în primul rând neputința omenească. Monahul intrat în cele nepătrunse ale propriului său pustiu, privește prin ascunderea lui la deplina participare a lui Dumnezeu, la o viață duhovnicească și harismatică. Dar pentru această viață avem nevoie de povățuitori, care sunt îngerii și sfinții. Fiecare înger și fiecare sfânt – îngerul pe care îl iubim și sfântul pe care îl chemăm astăzi și sfântul care se prăznuiește astăzi și a cărui viață am citit-o și sfântul pe care îl vom citi mâine și a cărui viață o vom cunoaște – este pentru noi o harismă a lui Dumnezeu, un loc de încercare al lui Dumnezeu. Orice în mănăstire, fiecare palmă de pământ este însuflețită, înduhovnicită și ni-i oferă pe îngeri și pe sfinți.

Fiecare înger și fiecare sfânt umplu mănăstirea foarte intens și foarte puternic, fiindcă este o încântare a Duhului, o încântare a sfințeniei, iar ei sunt ca niște bureți pe care îi pui în apă și o absorb, se umplu în întregime și se îngreunează. Dacă niște sfinte moaște umplu de bună mireasmă biserica și pe închinători, închipuiți-vă fiecare înger și fiecare sfânt câtă sfințenie și cât Duh Sfânt au absorbit. Este atât de mult, încât putem spune că și în cel mai mic semn și cea mai mică urmă a unui sfânt se află deplin Dumnezeu, fiindcă viața sfântului a fost ca o topitoare, o ascundere, o limitare a sinelui său, prin faptul de a fi picurat înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi lacrima, sângele, căldura, osteneala, bucuria, necazul și întristarea lui. Această danie exclusivă a lui i-a dăruit sfințenia, care este revărsare a sfințeniei lui Dumnezeu și participare la ea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

Arhim. Dumitru Cobzaru - Iubirea Maicii Domnului

Noi nu ajungem la deplinatatea iubirii Maicii Domnului si de aceea nu putem intelege pe deplin intristarea ei. Iubirea ei era desavarsita. Ea iubea nemasurat de mult pe Dumnezeul si Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire si norodul. Si ce n-a trait ea atunci cand oamenii pe care-i iubea atat de mult si a caror mantuire o dorea pana la capat, au rastignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru ca in noi iubirea de Dumnezeu si de oameni e mica.

Asa cum iubirea Maicii Domnului e nemasurata si neinteleasa, asa si intristarea ei e nemasurata si neinteleasa pentru noi.

O, Fecioara Preacurata, Maica lui Dumnezeu, spune-ne noua, copiilor tai, cum iubeai pe Fiul si Dumnezeul tau cand traiai pe pamant? Cum se veselea duhul tau de Dumnezeu, Mantuitorul tau [Lc 1, 47]? Cum priveai fata Lui preafrumoasa cu gandul ca El este Cel pe Caruia Ii slujesc cu frica si dragoste toate puterile ceresti? Spune-ne, ce simtea sufletul tau cand tineai in bratele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tau cand, impreuna cu Iosif, L-ai cautat vreme de trei zile in Ierusalim? Ce chinuri ai trait atunci cand Domnul a fost dat spre rastignire si a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Inviere si cum tanjea sufletul tau dupa Inaltarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase sa cunoasca viata ta impreuna cu Domnul pe pamant, dar tu n-ai vrut sa asterni aceasta in scris si ai invaluit in tacere taina ta.

Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.

Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.



Intr-o zi, pe cand eram un tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine. Intr-o zi ascultam in biserica o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spalati-va si va veti curati” (Is 1, 16), mi-a venit gandul: “Poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul“. Si, lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit “Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul“. Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatia ei. Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde era Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).

Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.

Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.

Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.

Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci si nu stiu ce i-as putea da in schimb eu, pacatosul, pentru dragostea ei fata de mine, necuratul, si cum voi multumi bunei si milostivei Maici a Domnului.

Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.

Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”, Editura Deisis)

Sf Siluan Athonitul - Despre Maica Domnului

Cine nu vrea nu se vindeca.

Cine vrea este vindecat de Harul lui Dumnezeu.

 In cele din urma intelegem cine este de vina, intelegem ce se intampla inlauntrul nostru si ne lasam convinsi sa ne vindecam.

Boala este strigatul sufletului.

Sufletul cere vindecare, caci a fost ranit tare prin pacate, patimi si ganduri rele. 

Sa alergam repede la duhovnic sa spovedim pacatele si sa ne rugam cu lacrimi la Maica Domnului pentru ieratrea si indurarea Domnului.

Un suflet curat  are  carcasa ( trupul ) vindecat, sanatos.

Sa alergam la Maica Domnului.

 Sa alegem sa traim in curatie trupeasca si sa cerem trezvie, sa nu pacatuim nici cu gandul.

 Sa slujim Domnului. Doar Lui, nu si celui rau ( mamonei ). Sa fugim de pacat, caci in momentul in care suntem partasi cu diavolul, cadem de la fata Domnului. Si sufletul e ranit cu pacat de moarte. Mania , pizma, lacomia , clevetirea , desfranarea  si  ura sunt pacate de moarte.

Sa alergam la Maica Domnului, dar cu credinta. 

Credinta se manifesta prin vointa. 

Daca omul vrea sa se faca sanatos: “Vrei sa te faci sanatos?”, sa raspunda: “Da, vreau sa ma fac sanatos!”. 

Cand vrea cu adevarat, manifesta credinta adevarata. Cand are credinta adevarata, va manifesta si vointa adevarata.

 Ceilalti oameni care traiesc cu dumnezeii lor se chinuiesc, nu-si gasesc odihna, nu-si gasesc vindecarea.

Hristos cere indeplinirea poruncilor din Sfanta Scriptura cu adevarat. Sa traim curat, sa iertam din toata inima , si sa iubim aproapele, chiar si cel cazut in pacat.Sa uram pacatul, iar pe omul cazut sa-l iubim, sa-l ajutam.Judecarea celui cazut aduce osanda.

 Crestinii adevarati au aceasta sansa, Il au pe Hristos, o au pe Maica Domnului.

Cei care credem in Hristos, cei care suntem membri vii ai Bisericii si credem in Maica Domnului, o consideram Maica a noastra, sa alergam cu indrazneala la ea. Sa alergam si sa o rugam. Sa o rugam din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, cu toata credinta si puterea din noi.

 Sa aratam evlavie, sa facem metanii, sa-i sarutam icoana, sa ne ungem trupul cu untdelemn din candela ei ca sa se tamaduiasca trupul si sufletul nostru, sa ne vindecam de bolile trupesti si sufletesti.

Sa alergam la slujbele Sfantului Maslu, cele vindecatoare de suflet”.


(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)