Păcatul, de când ia fiintă în mintea omului si până îl duce pe om la sinucidere, la moarte are 12 trepte. Dumnezeu i-a dat atâta putere omului să nu gresească! Putere de sine stăpânitoare. Omul are atâta putere, pusă de Dumnezeu în el, că dacă ar veni toti dracii din iad, nu-l pot face să păcătuiască. Voi nu cititi la Psaltire: Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi. Si iarăsi spune în Sfânta Scriptură: Dumnezeu l-a zidit pe om si l-a lăsat în mâna sfatului său.
Am să vă spun cum îl ia păcatul pe om, de la treptele cele mai de jos si îl duce până la sinucidere, dacă omul nu bagă de seamă să oprească păcatul de la început. Ce este păcatul? După mărturia Sfintei Scripturi, păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, sau boldul mortii, si este urâciune înaintea lui Dumnezeu, fiind lucrul diavolului. În Sfânta Scriptură, păcatul se numeste „furnico-leu”. Furnico-leul a murit de foame, pentru că nu avea de mâncare.
Pentru că la început păcatul este cât o furnică, numai un gând, mai pe urmă, dacă nu-l vom ucide prin împotrivire, spovedanie si rugăciune, el va ajuge puternic ca un leu. Sfântul Efrem Sirul spune că păcatul este un drac rău, care, furisându-se, pune stăpânire încet-încet pe sufletul nostru. Si pentru a putea scăpa de acest drac si să oprim păcatul să pătrundă în mintea noastră si-n inima noastră, trebuie să avem o mare trezvie a atentiei, care se naste din frica de Dumnezeu, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede, se teme; iar cel ce se teme, se trezeste”.
Prima treaptă a păcatului este când cineva nu vrea să facă o faptă bună. Dumnezeu a dat putere omului să facă toată fapta bună; si el, dacă nu vrea să facă fapta bună, are păcat. A doua treaptă a păcatului este când cineva face binele, dar cu scop rău. Sfântul Ioan Damaschin spune asa: „Binele nu este bine, când nu se face bine”. Bunăoară să vă dau un exemplu: Cineva posteste si nu mănâncă, dar vorbeste de rău si are ciudă pe cineva. Ce foloseste postul trupesc, dacă n-are postul sufletesc unit cu el. Sau face milostenie, dar din avere de furat. Sau face fapta bună, dar se mândreste; amestecă cu slavă desartă, cu mândrie. Iar i-a pierdut plata diavolul.
Deci face fapta bună, dar nu-i bună, că-i amestecată cu răul. Sau face fapta bună cu scop rău. Fapta bună făcută cu scop rău trece de partea scopului, si dacă scopul este rău si fapta bună se face rea. Dacă scopul este bun, atunci fapta bună rămâne întemeiată si bună. Tot asa, când face cineva fapta milosteniei, cu scopul de-a fi lăudat de oameni, sau rugăciunea sau postirea sau altă faptă bună, care nu priveste spre slava lui Dumnezeu, ci spre alt scop oarecare lumesc, acea faptă bună este fără de suflet. Este moartă. Fapta bună are trup si suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei, iar sufletul sau viata ei este scopul, dacă scopul este bun si drept. În treapta a doua a păcatului este si lucrarea cea cu lipsă a faptei bune. Când cineva face fapta bună, dar n-o face desăvârsit, ci cu lipsă.
Toată fapta bună trebuie să se facă desăvârsită si plină, nu cu stirbire. Când fapta bună este făcută cu lipsă si nu desăvârsit, atunci ne aflăm în a doua treaptă a păcatului. Vă dau un exemplu. Când cineva se roagă lui Dumnezeu, dar nu cu mintea si cu inima, ci numai cu buzele si cu gura, răspândindu-se cu mintea la lucrurile veacului de acum. Ori se gândeste la târg, ori la ceea ce mai are de făcut, ori îsi aduce aminte că n-a dat mâncare la animale, orice altceva. Acela este în treapta a doua a păcatului. A treia treaptă a păcatului este bântuiala lucrului celui rău. Adică atunci când vine momeala gândului celui rău în minte. Îi vine omului un gând de curvie, sau de mânie, sau de ucidere, sau de mândrie, sau de slavă desartă, sau de viclenie, sau de zavistie, sau de ură, sau de răzbunare, sau, în sfârsit orice gând pătimas si rău, când bântuieste mintea omului, aceasta este a treia treaptă a păcatului.
A patra treaptă a păcatului este consimtirea sau unirea. Când unim mintea noastră cu gândurile pătimase care le-am amintit mai sus sau cu oricare alt gând de păcat. Păcatul vine întâi simplu în mintea noastră. Orice gând pătimas, să zicem: femeie, bani, slavă, n-ar fi un păcat. Este momeala gândului simplu al păcatului. Dar când noi gândim la femeie si începem a ne unii cu gândul, oarecum cu patimă, si la bani si la slavă si la orice, am trecut atunci cu mintea în treapta a patra a păcatului. Ne-am unit cu mintea, cu gândul cel rău al păcatului. Se mai numeste această treaptă si consimtire. Adică atunci când mintea începe a consimti să stea de vorbă cu gândul cel rău si pătimas. A cincea treaptă a păcatului este lupta. Lupta se dă de aici înainte pe toate treptele păcatului.
Lupta este aceea când omul a consimtit cu mintea să stea de vorbă cu păcatul, cu gândul pătimas, gândul păcatului, si îndată, fiind pătruns de frica lui Dumnezeu, începe a lupta, a- l scoate din minte. Vede că nu-i bun. I-a venit un gând de ură, de desfrânare, un gând de răzbunare, un gând de mândrie, de trufie sau de zavistie sau de pizmă sau de răutate, si îndată, văzând că nu-i bun, începe a se lupta să-l scoată din minte. În această treaptă se încaieră la luptă trei minti. Mintea drăcească, mintea omenească si mintea sfintelor puteri. Diavolii trag mintea noastră spre rău, spre păcate; sfintele puteri sau îngerii, spre gânduri bune, iar mintea omului stă în mijloc si de bună voie se pleacă spre bine sau spre rău. În acest timp, cât mintea noastră se luptă, fie primind gândurile rele de la draci, fie pe cele bune de la îngeri, lupta aceasta în mintea omului este vrednică sau de cununi sau de pedeapsă vesnică.
După această treaptă, trece în a sasea treaptă a păcatului, care este învoirea. Dacă a cedat de bună voie după această luptă să se învoiască cu gândul pătimas, cu gândul păcatului, a trecut acum în treapta a sasea a păcatului si trece de bunăvoie de la învoire la imaginatie si începe să si le închipuie. A saptea treaptă este păcatul cu mintea. După ce omul a primit un gând pătimas, începe a se îndulci cu mintea. Omul de la gând începe a-si imagina păcatul. Ori îsi închipuieste fata femeii pe care o iubea cu patimă, sau cândva a avut patimă asupra ei, ori îsi închipuie fata aceluia pe care-l urăste. N-ai pătit câteodată, când stai la rugăciune si e cineva care te urăste si ai ciudă pe el, parcă te sfădesti cu el? Parcă dacă ar fi acolo de fată i-ai zice ceva. Acum mintea este în luptă în treapta a saptea.
Diavolii iau fata celuia ce ne urăste sau ne-a ocărât sau ne-a făcut vreun rău, si răscolesc amintirea răului care ni l-a făcut si însotesc tinerea în minte a răului cu imaginatia si dau război sufletului grozav, ori cu fata aceea ce-a iubit-o cu patimă, din partea poftitoare a sufletului, ori pe aceea pe care a urât-o sau te-a urât pe tine si ti-a făcut necaz. Sau cu banul, dacă-ti place. Îti înfătisează punga de-acum, lădita cu parale, haine multe, slavă desartă, boi multi, oi multe, cai multi, avere multă, si asa mai departe. Dacă l-ai scăpat din treapta învoielii, el de acum imaginează, că dracul se numeste „zugrav vechi”. Stie să zugrăvească mult mai mult decât stii tu. Până ce i-ai dat voie. Zugrăveste si femei si oameni si târguri, ce vrei. Când vei vedea că vin acestea prin imaginatie, începe să-ti dea război cu idolii păcatului.
Vezi ce spune Sfânta Sinclitichia: „Idoli au stătut si m-am împotrivit!” Toate păcatele în treapta a saptea se fac idoli. Se închipuiesc. Pe tabla păcatului mintii, al imaginatiei, apar: femei, oameni care ne urăsc, bani, socoteli, ti-aduce aminte din urmă, fel de fel. Si sufletul în treapta a saptea păcătuieste cu mintea si îsi închipuie. Oare nu pătim noi acestea: care n-a pătit si nu păteste acestea în toată clipa? Eu, păcătosul, le pătesc; poate voi sunteti scutiti. Cine nu-si închipuie păcatul cu mintea? Si crezi că-i usor păcatul cu mintea! Să nu crezi că-i usor! Auzi ce spune Sfântul Efrem Sirul: „Fratii mei, nu mă aruncati în negrijă, pentru păcatul cu mintea. Dacă păcatul cu mintea n-ar fi greu, nu era nevoie ca dreptul Iov, cu 1850 de ani înainte de venirea Domnului, să aducă jertfă un bou în fiecare seară”.
Pentru ce? Avea sapte feciori si trei fete, si erau tineri. Si asa de tare se temea Iov de Dumnezeu, ca nu cumva copiii lui să gresească cu gândul, încât aducea jertfe de curătire, să-i curete pe copii de păcatul cu gândul. El nu gresea cu gândul si era înainte de Legea Veche, că era înainte de Moise. Înainte de Legea scrisă si de Legea Darului păcatul cu gândul se curătea cu jertfe. Dacă păcatul cu gândul n-ar fi greu, zice Sfântul Efrem, n-ar fi socotit Hristos, Însusi Cuvântul si Întelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru poftă de muiere si ucidere întru a urî pe fratele. Ce zice? Cela ce priveste la femeie, spre a o pofti pe dânsa, iată a precurvit cu dânsa întru inima sa. Iată preacurvie nevăzută! Numai cu gândul. Cela ce urăste pe fratele său, ucigas de om este. De câte milioane de ori am omorât noi în viata noastră? De câte milioane de ori am preacurvit noi?
De câte ori am urât pe fratele, de atâtea ori am făcut ucidere. De câte ori am privit cu patimă la o femeie, sau chiar neprivind, am imaginat-o în gândul nostru si ne-am învoit cu gândul păcatului, de atâtea ori am fost preacurvari cu inima înaintea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie pocăintă amară! Strasnică! Iar omul zace într-un păcat groaznic – eu, păcătosul –, nesimtirea. Din cauza nesimtirii, mi se pare că nu-s chiar asa de păcătos. Doar n-am curvit azi, n-am furat azi! De câte ori am pracurvit cu mintea si am urât pe fratele, am fost preacurvari si ucigasi. Si aceasta o stabileste Însusi Dumnezeu Cuvântul.
Deci, iată, fiindcă vorbim de treapta a saptea a păcatului, cu gândul, noi suntem preacurvari de mii de ori si ucigasi. Pentru că cu gândul preacurvim si cu gândul urâm pe fratele. Ne facem si ucigasi si preacurvari, si apoi ni se mai pare că suntem călugări sau chip cioplit de călugări sau momâi de pus în cânepă să se sperie vrăbiile, că avem haine lungi. Dar dracii râd de noi, că văd că în noi nu este viată si trăire, ci numai forma. Forma exterioară nu ne ajută! Deci în treapta a saptea omul păcătuieste cu mintea prin imaginatie, după ce s-a învoit cu gândul în treapta a sasea.
Treapta a opta a păcatului este păcatul cu lucrul. Treapta a opta este mai grea. De-abia în treapta a opta omul păseste la păcat cu lucrul. Unul care-i luptat de duhul curviei, sau de-al răzbunării, sau de-al iubirii de argint, sau de- al iubirii de slavă, sau de-al mândriei – că toti suferim de acestea în toată clipa –, până în treapta asta s-a luptat cu gândul. De ce învată Sfintii Părinti: „paza mintii, paza mintii!”? Trezvia atentiei, ferirea mintii de păcat? Că-i acelasi lucru. Ori vei zice vegherea mintii, ori privegherea mintii, ori ferirea mintii, ori trezvia atentiei, este acelasi lucru. Cum ai zice: pâine, felie de pâine, bucată de pâine, fărâmătură de pâine, că tot acelasi lucru este.
În această lucrare de pază a mintii, este o lucrare de geniu pentru călugări. De aceea spune Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie: Nimeni, care nu are paza mintii, nu va scăpa de căpeteniile tartarului în vremea mortii si în vremea când trece prin vămi. Pentru ce? Dacă n-a păzit mintea, el a fost preacurvar nevăzut toată viata si ucigas si iubitor de argint si iubitor de slavă si mândru, dar el n-a stiut. El zace în adâncul păcatelor si nu le-a simtit din cauza nesimtirii. Deci, în treapta a opta, omul care s-a luptat până acum de la momeala gândului, de la consimtire, de la alegerea de a trece mai departe spre luptă, de la luptă, de la îndoială, de la păcatul cu mintea, cedează la păcatul cu lucrul.
Până aici s-a luptat el cu imaginatiile, cu închipuirile păcatului; de aici încolo, ori cade în păcat cu femeia, ori cade în păcatul malahiei, ori se apucă de strâns bani, ori urăste pe fratele lui si începe să-l bată, ori se mândreste, ori zavistuieste, ori se răzbună, ori dă în judecată pe cutare, ori se apucă de furat sau de fumat. Toate păcatele trec prin aceleasi trepte si tot ce este în om rău, trece la păcatul cu lucrul, care este treapta a opta. Deci el, până a ajuns în treapta a saptea a păcatului, s-a luptat nevăzut, iar acum trece la păcatul văzut cu lucrul. În treapta a opta a păcatului, omul cedează si începe cu trupul să săvârsească păcatul cu lucrul. Treapta a noua a păcatului este obisnuinta sau obiceiul. Un duhovnic bun, la mărturisire, stie pe cel păcătos în ce treaptă este.
Dacă-l întrebi asa: „Mosule, sau mătusă, sau soră, de ce fumezi?” „Părinte, m-am obisnuit cu tigara!” Deodată îti spune că este în treapta a noua. Că el n-a căzut o dată în viată. El spune să s-a obisnuit cu tigara, că tine tabachera cam aproape. „De ce bei, mosule?” „M-am cam obisnuit, părinte, cu paharul, cu rachiul, cu vinul!” „De ce spui minciuni?” „Părinte, m-am obisnuit cu ele!” „De ce faci cutare păcat trupesc?” „M-am obisnuit cu el!” „De ce furi?” „Părinte, asa mi-i obiceiul!” Deci îl cunosti de la această vorbă în ce treaptă este, adică în treapta a noua. Acestea sunt trepte mai grele de-acum. Treapta a noua este obiceiul păcatului. Treapta a zecea a păcatului este deprinderea păcatului, nu-i obicei.
Omul în treapta a noua face păcatul din când în când, din obisnuintă, dar în treapta a zecea îl face mereu; s-a deprins să păcătuiască. Treapta a zecea a păcatului este cea mai periculoasă, pentru că păcatul devine a doua fire, a doua natură. Omul fuge la cârciumă si la pahar vrând-nevrând. „Măi, da lasă-te de betie, de fumat, uite că esti bolnav! Te duci în gheenă, îti pierzi si mintea si trupul si sănătatea! Îti pierzi toate dacă mai bei! Ti-a spus si doctorul, îti spune si duhovnicul!” „Nu, domnule, m-am deprins! Eu, dacă nu beau un pahar de vin sau de rachiu, nu mai pot să trăiesc!” El îti spune singur pe ce treaptă este. „M-am desprins si nu pot”. Ori minte, vrând- nevrând; ori curveste, vrând-nevrând; ori fură, vrând-nevrând; ori bea, vrând-nevrând; ori se bate, vrând-nevrând.
De ce? Păcatul de la obisnuintă a ajuns la deprindere. S-a deprins. În treapta a zecea, păcatul devine a doua natură. Este aproape ceva firesc, natural la el. Si ca să întorci un om de pe treptele acestea la pocăintă, îti trebuie mai mare luptă. În treapta a saptea, a opta, dacă a căzut o dată, se întoarce usor. În treapta a noua mai greu, că a început să se obisnuiască. În treapta a zecea este mult mai greu să se întoarcă. S-a deprins si nu se lasă până nu face păcatul. El este cum zice marele Apostol Pavel: Cine face păcatul, este rob al păcatului. L-a robit păcatul si-l duce la lucrarea păcatului, vrând- nevrând. Deprinderea păcatului, oricare ar fi el, este foarte periculoasă, când ajunge în treapta a zecea. Ori iubirea de bani, ori desfrânarea, ori minciuna, ori fătărnicia, ori slava desartă, ori betie, orice ar fi. Treapta a unsprezecea a păcatului este deznădejdea. Aceasta este si mai periculoasă.
Omul în treapta a unsprezecea, ce zice că nu se mai poate opri de betie, sau de muieri, sau de păcate trupesti, sau de înjurat, sau de furat, sau de fumat, sau de alte răutăti, si cade în deznădejde, că el n-ar să se mai poată opri? „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă pot opri de la păcat!” Aici este cumpăna cea mai mare. Că zice: „Nimic mai rău si mai tare ca deznădăjduirea!” De aceea se spune duhovnicului: „Ia aminte, o, vânătorule de suflete, duhovnice, de la aceste trei trepte să te sârguiesti să întorci sufletele mai tare înapoi: de la obisnuintă, de la deprindere si de la deznădejde. Deznădejdea este lângă moarte”. Omul cade în descurajare si zice: „Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă mai pot opri de la păcat!” Vede că se duce, vrând-nevrând, la păcat si cade în descurajare. Zice Sfântul Efrem Sirul: „O, răutatea satanei! Când l-a văzut pe om deprins cu păcatul, de acum cu palosul deznădejdii bate război!” Să-l taie de la nădejdea către Dumnezeu.
Taie nădejdea mântuirii cu palosul: „Nu te mai iartă Dumnezeu, măi omule! Nu vezi că tigara n-o mai poti lăsa – sau muierea, sau înjuratul, sau betia, sau curvia, sau furtul, sau minciuna, sau răutatea, sau zavistia, sau viclenia, sau tinerea minte de rău, sau dorinta de răzbunare –, nu vezi că nu te mai poti opri de la ele? Nici nu te mai iartă Dumnezeu!” Bate cu palosul deznădejdii, care este cel mai grozav păcat, adică deznădejdea de mila lui Dumnezeu, care este păcat împotriva Duhului Sfânt. Acestea se întâmplă în treapta a unsprezecea a păcatului. Treapta a douăsprezecea a păcatului este sinuciderea. În treapta a douăsprezecea se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Iuda si cu Cain. Cain, când a căzut în deznădejde, a zis: Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta mie! În loc să ceară iertare de la Dumnezeu, a început să se sfădească: Cain, unde-i fratele tău, Abel?
Dar ce, eu am păzit pe fratele meu? În loc să zică: „Doamne, am gresit!”, s-a luat la ceartă. Iar Iuda, când a ajuns în treapta a douăsprezecea, ce-a făcut? Si văzând Iuda că Iisus a fost condamnat la moarte, mustrat de constiintă, a căzut în deznădejde si, aruncând argintii, i-a aruncat în biserică si s-a dus si s-a spânzurat. Omul cel rău, dacă mereu zace în păcate, de la o vreme culmea relelor îl duce la sinucidere, să-si ia viata, că nu mai poate suporta mustrarea constiintei. Aici este ceea ce spune Proorocul David: Întru mustrări, pentru fărădelegi ai pedepsit pe om si ai subtiat ca un păianjen sufletul lui. Păianjenul arată deznădejdea. În treapta a unsprezecea, atâta nădejde mai are el, ca pânză unui păianjen. Olecută de nădejde. Dacă mai vine palosul satanei si-o taie si pe asta, fuge si se spânzură, ori se îneacă, că nu-l mai iartă Dumnezeu. Deci treapta a douăsprezecea este sinuciderea. Este ceea ce spune Apostolul Pavel: Plata păcatului este moartea.
Ce vreau să vă mai spun! În treapta a doua a păcatului, când facem fapta bună cu scop rău, fapta bună nu este bună. Fapta bună are trup si suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Iată, eu postesc, mă rog, fac metanii, priveghez, fac milostenii, citesc cărti sfinte, stau la biserică, cânt la strană, pomenesc pomelnice, lucrez la grădină, lucrez la pădure, orice as face eu. Lucrarea însăsi a faptei bune este trupul, iar sufletul sau viata ei este scopul. Cu ce scop fac eu fapta bună? Ori este scopul iubirii de treaptă, ori al iubirii de câstig, ori al iubirii de slavă, ori al iubirii de argint. Unul face treabă strasnic în mănăstire si se chinuieste să ajungă ceva în mănăstire. Vine cu un scop: „Măi, poate voi ajunge econom, poate voi ajunge staret, poate m-o face diacon, poate m-o face preot”. Si pentru asta munceste si face treabă. Dracul i-a răpit scopul si încolo îi dă drumul: „Fă, cât de mult! Eu ti-am pus mâna pe sufletul faptei bune!” Sfântul Apostol Pavel spune: Asa alerg la tintă, la Hristos, nu cum as bate vântul cu pumnii. Să nu ai alt scop în mănăstire când te nevoiesti, decât numai mântuirea sufletului si slava lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scărarul arată care sunt cele trei feluri de lepădări de lume:
1. Cela ce pentru iubirea de treaptă, pentru lepădarea de lume o a făcut, ca tămâia este, care la început miroase si pe urmă scoate fum. Face el ascultare, se supune în mănăstire, aleargă, cutare, doar va ajunge el tinta carierei, care credea să ajungă el în mănăstire. Si dacă se întâmplă ca Dumnezeu să-i stea împotrivă, să nu ajungă, atunci nu mai miroase ca tămâia. Până atunci toti ziceau: „Măi, dar ascultător este fratele ăsta! Măi, dar smerit este, dar bine mai face treabă, dar supus este, bun”, dar nimeni nu stie în inima lui ce scop urmăreste. Iar dacă nu ajunge tinta carierei sale, începe a cârti: „Pe acela l-a făcut diacon, pe acela preot; eu stau de-atâtia ani în mănăstire, eu am muncit mai mult decât dânsul, eu m-am jertfit; pe mine nu mă face nimic!” Începe a scoate fum tămâia noastră! Tămâia noastră nu mai miroase! Asta, fiindcă în mintea lui lepădarea de lume a făcut-o pentru scopul iubirii de treaptă.
2. Cela ce pentru iubirea de câstig, pe lepădarea de lume o a făcut, ca piatra de moară este, care de-a pururea întru acelea si se învârteste. Unul vine la mănăstire să-i dea salar sau pensie, sau să i-o mărească, să fie oleacă mai mult, să mai pună olecută la CEC. Mi se pare că Sfântul Antonie avea salar…!? – Cât avea pe lună Sfântul Antonie, că am uitat? Cam câte mii? Ce pensioară avea Sfântul Pamvo, Sfântul Sisoe? N-ati auzit? Ati citit undeva despre sfinti cu pensie si cu salar? Măi, ati citit voi despre vreun mucenic si cuvios care avea salar si pensie? Ia să spuneti! Vezi cum ne înselăm noi!
De aceea, dacă îti dă pensie, dă-o la obste sau dă-o la săraci. Iar dacă nu ti-o dă, să nu-ti pară rău, că noi n-am venit pentru leafă aici. Dacă îti dă Hristos Raiul – si o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, este mai scumpă decât toate comorile lumii si asta nu mai moare, că are viată vesnică într-însa –, ce-ti mai trebuie altceva? Cel ce pentru iubirea de câstig a făcut lepădarea de lume, este ca piatra de moară care de-a pururea se învârteste în jurul ei. Adică acasă făcea, muncea, alerga, ca să capete un ban, un salar, o pensie, să facă ceva avere, si vine în mănăstire si se învârte ca piatra de moară, tot într-acele. „Măi, să muncesc, să fac, poate mi-a mări salarul, poate îmi va da pensie mai mare, dacă o să am oleacă de vechime!” Si tot se învârte roată, ca piatra de moară.
Nu pătim asa si noi? Este bine că vorbim de păcat? Asa fac eu, păcătosul! Si eu sunt vinovat, dar vă spun. Măcar să cunoastem mestesugurile diavolilor. Ce crezi să eu sunt cheie de biserică? Eu sunt mai păcătos decât toti! Să vă spun si al treilea fel de lepădare de lume. 3. Cela ce pentru slava lui Dumnezeu, pe lepădarea de lume o a făcut, unul ca acela până al moarte se jertfeste pe sine, nimic nădăjduind, decât mântuirea sufletului.
Adică se jertfeste în toate, dar n-are nevoie de nimic. N-are scop nici să ajungă mare, nici să câstige bani. Să-i dea Dumnezeu mântuire. Atât doreste. Acela-i pe drum bun, pe drumul duhovnicesc, ca un adevărat călugăr. Acela nu aleargă în desert! „Mie să-mi dea Dumnezeu mântuire. Nu-mi trebuie nimic altceva. Că mântuirea este mai scumpă decât toate care există sub cer!” Fapta bună are trup si suflet. V-am spus. Lucrarea faptei bune, de orice nuantă ar fi, este trupul, iar sufletul este scopul.
Dacă mi-a răpit diavolul scopul, faptele bune, cât de bune ar fi, dacă scopu-i rău, trec de partea scopului. Se fac rele toate! Si invers. Dacă am face fapte rele, sau părute de oameni rele, tu dacă ai scop bun, nu-ti pasă. Cum a făcut Sfântul Vitalie, care a salvat de la desfrânare multe femei păcătoase. Toată lumea îl socotea mare curvar, dar lui nu-i păsa de oameni. Stătea cu Psaltirea toată noaptea si nu mânca, câte trei-patru zile pe săptămână nu gusta nimic si a mântuit 300 de curve.
Că la el fapta era părută rea, dar scopul era bun. Scopul era să scoată de la curvie si din iad, nu se ducea pentru păcat. Si iată că toate faptele bune ale lui au trecut de partea scopului. La moartea lui s-au făcut minuni mari, si toate femeile pe care le-a învătat să se lase de păcat, au început să spună fapta lui cea bună, asa încât astăzi ne închinăm la moastele Sfântului Vitalie din Alexandria. De aceea, când faci o faptă bună, chiar dacă în fata oamenilor pare rea, tie nu-ti pasă, dacă ai un scop bun. Deci toată fapta bună când se face, mintea trebuie să privească la scopul ăsta: Să fie spre slava lui Dumnezeu. Asa ne învată marele Apostol Pavel: Sau de mâncati sau de beti sau altceva de faceti, toate să le faceti spre slava lui Dumnezeu. Amin.
Setea după Dumnezeu ne îndeamnă ea însăşi spre dragostea de aproapele şi invers. Aşa de mare putere are această dragoste de aproapele, încât, cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, înlăturând iubirea păcătoasă de sine, primeşte darurile vindecărilor.
Şi acesta este cu adevărat „următor” al lui Hristos! Unul ca acesta iubeşte cu dragostea lui Hristos pe toţi fraţii cei neputincioşi şi se face colaborator al lui Hristos spre mântuirea sa. Şi asta pentru că Dumnezeu este izvorul iubirii care poate ajunge până la desăvârșire.
Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată
Omul este – sau ar trebui să fie! – jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău. La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…
– Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul”…
– Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)
Spunea, la un moment dat, Petre Ţuţea: “Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om”. Ce este umilinţa?
– Care e Golgota creştinului de azi?
– Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.
– Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui.Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.
– Banul are valore în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.
– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.
Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.
– Da, fericirea e credinţa din om – Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.
De multe ori nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Si mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră, fără pocăință, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!
(Ne vorbește Părintele Justin, Petru Vodă, 2011, pp. 210-211)
Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.
Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. „Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc”, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.
Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: „Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (...) am istovit în suspinarea mea, (...) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (...) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (...) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (...) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).
Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.
Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al desăvârșirii. „Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul, „cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea, pentru mine, este medicamentul mântuirii”.
Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana Împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe, nu ne vom mai tulbura”.
Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri „spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evrei 12, 10).
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. „Tristețea voastră va naște bucurie”, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în „piața” Cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci „necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare” (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea” (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului.
Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 312-315)
“Acest avva Antonie, cautand la adancul judecatilor lui Dumnezeu, a cerut, zicand : Doamne, cum unii traind putin, mor, iar altii prea imbatranesc ? Si pentru ce unii sunt saraci, iar altii bogati ? Si cum cei nedrepti se imbogatesc, iar cei drepti sunt saraci ? Si a venit lui glas zicand : Antonie, ia aminte de tine, ca acestea sunt judecati ale lui Dumnezeu si nu-ti este tie de folos a le sti. “ Zis-a avva Antonie catre avva Pimen : aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma. Zis-a iarasi : de la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim. Un frate a zis lui avva Antonie : Roaga-te pentru mine ! Zis-a lui batranul : nici eu nu te miluiesc, ,nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu. S-au dus oarecari frati la avva Antonie si i-au zis lui : spune-ne noua cuvant, cum sa ne mantuim ? Zis-a lor batranul : ati auzit Scriptura ? Bine va este voua. Iar ei au zis : voim sa auzim si de la tine, parinte. Si a zis lor batranul : zice Evanghelia : de te va lovi cineva peste fata cea dreapta a obrazului, intoarce-i lui si pe cealalta. Zis-au lui : nu putem face aceasta. Zis-a lor batranul : de nu puteti intoarce si pe cealalta, macar pe aceea una s-o suferiti. Zis-au lui : nici aceasta nu putem. Zis-a batranul : daca nici aceasta nu puteti, nu dati in locul aceluia ce ati luat. Si au zis ei : nici aceasta nu putem. Deci, zis-a batranul, ucenicului sau : fa-le putina fiertura caci sunt neputinciosi. Daca aceasta nu puteti si aceea nu voiti, ce sa va fac voua ? De rugaciuni este trebuinta. Odata au venit dracii la avva Arsenie in chilie, necajindu-l. Si venind cei ce slujeau lui si stand din afara de chilie, l-au auzit strigand catre Dumnezeu si zicand : Dumnezeule, nu ma parasi ! Nimic bun n-am facut inaintea Ta, dar da-mi dupa bunatatea Ta sa pun inceput. Se mai spunea despre avva Arsenie ca in toata vremea vietii sale cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind avva Pimen, ca a adormit, lacrimand, a zis: fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic.Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange. Se spunea pentru avva Agathon, ca s-au dus oarecari la dansul, auzind ca are dreapta si mare socoteala. Si vrand sa-l cerce de a sa manie, i-au zis lui : tu esti Agathon ? Am auzit pentru tine ca esti curvar si mandru. Iar el a zis : ei bine, asa este. Si i-au zis lui : tu esti Agathon barfitorul si clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarasi : Tu esti Agathon ereticul? lar el a raspuns: nu sunt eretic. Si l-au rugat pe el, zicand: spune-ne noua, pentru ce atatea cate ti-am zis tie le-ai primit, iar cuvantul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintai asupra mea le scriu, caci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvantul acesta eretic este despartire de Dumnezeu si nu voiesc sa ma despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteala si s-au dus ziditi, adica folositi. Un frate a intrebat pe avva Ammona, zicand: spune-mi un cuvant, ca sa ma mantuiesc ! Si i-a raspuns batranul : mergi si-ti fa gandul tau, precum fac facatorii de rele, care sunt in temnita. Ca aceia intreaba pururea pe oameni : unde este stapanitorul si cand va veni? Si din acea asteptare plang. Asa si calugarul; trebuie sa ia aminte totdeauna si sa-si mustre sufletul sau zicand : vai mie ! Cum am sa stau inainte la judecata lui Hristos ? Si cum am sa-i dau Lui raspuns ?Daca asa vei cugeta totdeauna, poti sa te mantuiesti. Se spunea despre un batran, ca a facut cincizeci de ani, nici paine mancind, nici vin band degrab si zicea ca a omorit curvia si iubirea de argint si slava desarta. Si a venit la el avva Avraam, auzind ca a spus acest cuvant. Si i-a zis lui : tu ai spus cuvantul acesta ? A raspuns batranul : da. Si i-a zis Avraam : iata, intra in chilia ta, si gasesti pe rogojina ta o femeie; poti sa socotesti ca nu este femeie? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa nu ma ating de ea. Atunci a zis Avraam: iata n-ai omorit patima, ci este vie; dar este legata. Iarasi cand umbli pe drum, vezi piatra si harburi, iar in mijlocul acestora, aur; poate mintea sa socoteasca pe acesta ca pe acelea ? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu-l iau pe el. Si a zis Avraam: iata este vie patima, dar este legata. Mai departe, zice iarasi avva Avraam: iata, auzi despre doi frati, ca unul te iubeste, iar altul te uraste si te vorbeste de rau. De-or veni la tine, ii ai deopotriva pe amandoi ? Raspuns-a batranul : nu, dar ma lupt cu gandul sa fac bine celui ce ma uraste ca si celui ce ma iubeste. Zis-a avva Avraam lui: apoi iata ca sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinti. Zis-a avva Alonie: de nu va zice omul intru inima sa ca eu singur si Dumnezeu suntem in lume, nu va avea odihna. Zis-a iarasi: de va voi omul, de dimineata pana seara ajunge in masura dumnezeiasca. Avva Veniamin, cand avea sa moara, a zis fiilor sai: acestea faceti si puteti sa va mantuiti. Totdeauna bucurati-va, neincetat va rugati, pentru toate multumiti ! Zis-a avva Evagrie : cand esti in chilie, strange-ti gandul tau, adu-ti aminte de ziua mortii, vezi atunci murirea trupului, pune in minte nevoia ! Ia osteneala, defaima desertaciunea lumii, ca sa poti totdeauna sa petreci in dragostea linistii si sa nu slabesti ! Adu-ti aminte si de asezarea cea acum in iad; gandeste cum sunt acolo sufletele, in care cumplita tacere, in care amar suspin si in cat de mare frica si infiorare si asteptare ! Socoteste chinuirea cea neincetata, lacrima cea sufleteasca si fara de sfarsit ! Ci si de Ziua Invierii adu-ti aminte si de starea inaintea lui Dumnezeu ! Gandeste la judecata cea infricosata si groaznica ! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele ! Pune inca in mijloc si bunatatile cele ce se pastreaza dreptilor, indrazneala cea inaintea lui Dumnezeu Tatal si a Hristosului Lui, a ingerilor,si a arhanghelilor si a toata multimea sfintilor, imparatia cerurilor si a darurilor ei, bucuria si desfatarea ei ! Pomenirea acestora amandorura adu-o la tine ! Si pentru judecata pacatosilor lacrimeaza, plangi, temandu-te ca nu cumva si tu sa fii intru acestea ! Iar pentru cele ce se pastreaza dreptilor, bucura-te si te veseleste ! Si pe acestea te sarguieste sa le dobandesti, iar de acelea sa te instrainezi. Cauta sa nu uiti candva, macar inauntru, in chilia ta fiind, macar afara undeva, pomenirea acestora, ca macar prin aceasta sa scapi de gandurile cele spurcate si vatamatoare ! Doi frati locuind deosebi, mergeau unul catre altul. Si a zis unul dintr-ansii celuilalt : voiesc sa ma duc la avva Zinon si sa-i spun lui un gand. A zis si celalalt : si eu aceasta voiesc. Deci s-au dus amandoi impreuna. Si luandu-i pe fiecare deosebi si-au spus gandurile lor si unul spunandu-le a cazut inaintea batranului, rugandu-l cu multe lacrimi ca sa se roage lui Dumnezeu pentru dansul. Si batranul i-a zis lui : mergi, nu te slabi pe tine si nu grai de rau pe cineva si nu te lenevi de rugaciunea ta ! Si ducandu-se fratele, s-a vindecat. Iar celalalt spunandu-i gandul sau catre batran, a adaus moale si cu nebagare de seama : roaga-te pentru mine ! Dar n-a cerut cu deadinsul. Iar dupa o vreme s-a intammplat de s-au intilnit unul cu altul. Si a zis unul dintr-insii : cand am mers catre batranul, i-ai spus lui gandul care ziceai ca voiesti sa-l spui lui ? Iar acela i-a zis : da, i-am spus ! A intrebat acela : oare te-ai folosit dupa ce i-ai spus ? Raspuns-a fratele : da, m-am folosit, ca pentru rugaciunile batranului m-a vindecat Dumnezeu ! Iar celalalt a zis : eu macar de i-am marturisit gandurile mele, nu am simtit vreo usurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit : si cum te-ai rugat batranului ? Raspuns-a acela : i-am zis lui : roaga-te pentru mine, ca am acest gand ! Iar el a zis : eu marturisindu-ma lui, am udat picioarele lui cu lacrimile mele, rugandu-l ca sa se roage lui Dumnezeu pentru mine. Si prin rugaciunea lui m-a vindecat Dumnezeu. Iar aceasta ne-a povestit noua batranul, invatandu-ne, ca se cade celui ce roaga pe vreunul din parinti pentru ganduri cu osteneala si din toata inima sa se roage, ca lui Dumnezeu. si atunci va dobandi. Iar cel ce se marturiseste cu nebagare de seama, sau ispiteste, nu se foloseste, ci se si osandeste. Zis-a avva Ilie al Diaconiei : ce poate pacatul, unde este pocainta si ce foloseste dragostea unde este mandria ? Se povesteşte despre avva Agathon, că se silea să facă toate poruncile şi când trecea în corabie, el mai întâi apuca lopata, iar când mergeau la dânsul fraţii, îndată după rugăciune mâna lui punea masa, căci era plin de dragostea lui Dumnezeu. Iar când era să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi. L-au mişcat atunci fraţii, zicând: “Avvo Agathoane, unde eşti?” Acesta le-a răspuns: “Înaintea judecăţii stau”. I-au zis ei: “Şi tu te temi, părinte?” “Cu adevărat m-am silit după puterea mea, ca să păzesc poruncile lui Dumnezeu; dar om sunt şi de unde să ştiu de au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu!” Şi i-au zis fraţii: “Dar nu nădăjduieşti, că lucrul tău este după Dumnezeu?” Zis-a bătrânul: “Nu nădăjduiesc, de nu voi întâmpina pe Dumnezeu, căci alta este judecata lui Dumnezeu, şi alta cea a oamenilor”. Iar când au vrut să-l mai întrebe alt cuvânt, le-a zis lor: “Faceţi bine şi nu mai grăiţi acum cu mine, căci n-am vreme”. Şi îndată s-a săvârşit cu bucurie. Că-l vedeau trăgându-se, în ce fel heretiseşte cineva pe prietenii şi iubiţii săi. Avea încă păzire mare în toate şi zicea, că fără de păzire mare nu păşeşte omul la nici o faptă bună. A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit lepădat în drum lepros care i-a zis: “Unde te duci” I-a răspuns avva Agathon: “În cetate, să vând nişte vase”. Zis-a lui leprosul: “Fă milostenie, de mă ia acolo!” Luându-l bătrânul în spate, l-a dus în cetate. I-a zis leprosul: “Unde-ţi vei vinde vasele, acolo să mă pui”. Şi a făcut bătrânul aşa. Deci, după ce vindea un vas, îi spunea bubosul: “Cu cât l-ai vândut?” Şi-i răspundea: “Cu atâta”. “Cumpără-mi o plăcintă”. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: “Dar acesta cu cât?” Şi-i răspunse bătrânul: “Cu atâta”. “Cumpără-mi acest lucru”. Şi-i cumpăra. După ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: “Te duci?” “Da!” Şi i-a zis din nou: “Fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit!” Şi luându-l iar în spate, l-a dus la locul lui. I-a spus atunci bubosul: “Binecuvântat eşti Agathone de Domnul în cer şi pe pământ!” şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească. A mers avva Lot la avva Iosif si i-a zis : avvo, dupa puterea mea imi fac putina pravila si putinul post si rugaciunea si citirea si linistea si dupa puterea mea sunt curat cu cugetele. Ce am a mai face ? Deci, sculandu-se batranul, si-a intins mainile la cer si i s-au facut degetele ca zece faclii de foc. Si i-a zis : de voiesti, fa-te tot ca focul ! Se spune despre avva Marcu anahoretul ca locuia alaturi de manastirea Pentucla si ca timp de saizeci si noua de ani aceasta indeletnicire avea: postea saptamani intregi incat unii socoteau ca este fara de trup. Lucra zi si noapte, potrivit sfaturilor lui Hristos. Dadea saracilor tot ce castiga si nu primea de la nimeni nimic. Auzind de asta, unii crestini iubitori de Hristos au venit la el ca sa-l ajute, dar el le-a spus: - Nu primesc, caci lucrul mainilor mele ma hraneste si pe mine si pe cei care vin la mine pentru Dumnezeu. Zis-a un Batran: sa stiti ca alt drum catre mantuire nu este decat smerenia, dupa cum scrie Evanghelia vamesului. De va fi cineva neatins de pacate spurcate, sa nu cumva sa se inalte cu gandul sau, socotindu-se pe sine fara de pacate, ci unul ca acela mai vartos sa se smereasca si sa se pazeasca, socotindu-se mai pacatos decat toti oamenii. Iar de se va inalta cu gandul sau, socotindu-se ca este neatins de pacate spurcate pentru ca n-a cazut in nici un pacat trupesc si lumesc, ci este curat tot si pururea gata si vrednic de impartasirea Sfintelor Taine, iar pe altul, pe care il stie el ca a cazut candva in vreun pacat il socoteste nevrednic de Sfintele Taine, unul ca acela cu astfel de gand inalt si fara de smerenie, este nevrednic, necurat si urat lui Dumnezeu si in pieire merge si nu-i va folosi curatenia lui, neavand smerenie. Ca, mult mai placut si mai iubit este de Dumnezeu pacatosul smerit, decat dreptul mandru. Se spunea despre avva Ioan persul ca venind la dansul niste oameni rai, a adus lighean si se ruga sa le spele picioarele, iar aceia cucernicindu-se, au inceput a se pocai. S-a dus odata, avva Isaac tebeul la o chinovie si a vazut pe un frate ca a gresit si l-a osandit. Iar dupa ce a iesit la pustie, a venit ingerul Domnului si a stat inaintea usii chiliei lui, zicand : nu te las sa intri. Iar el se ruga zicand : care este pricina ? Si raspunzand ingerul, i-a zis : Dumnezeu m-a trimis, zicand : spune-i lui, unde poruncesti sa pui pe fratele cel gresit, pe care l-ai judecat ? Si indata s-a pocait, zicand : am gresit, iarta-ma ! Si i-a zis ingerul : scoala-te, te-a iertat Dumnezeu ! Dar pazeste-te de acum inainte sa nu judeci pe cineva mai inainte de a-l judeca Dumnezeu. Pe acest avva Ioan, fiind spre sfarsit si vrand sa se duca catre Dumnezeu cu osardie si voios, l-au inconjurat fratii, rugandu-l sa le lase in loc de mostenire un cuvant scurt si de mantuire, prin care vor putea sa se suie la savarsirea cea intru Hristos. Iar el suspinand, a zis : niciodata n-am facut voia mea, nici am invatat pe cineva ceea ce mai inainte n-am facut. Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea zmicele de finic, si iata l-a intampinat pe el diavolul pe cale cu secerea si vrand sa-l loveasca n-a putut. Si i-a zis lui : multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot asupra ta. Iata orice faci si eu fac. Tu postesti, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti. I-a zis lui avva Macarie : care este ? Iar el a zis : smerenia ta si pentru aceasta nu pot asupra ta. Zis-a avva Macarie : daca dojenind pe cineva, te vei porni spre manie, implinesti patima ta; caci nu cumva pe altii sa-i mantuiesti si pe tine sa te prapadesti. Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul si i-a zis : avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc ! Si i-a zis batranul : du-te la mormant si ocaraste mortii ! Deci ducandu-se fratele a ocarat si a azvarlit cu pietre si venind a vestit batranului. Si i-a zis batranul : nimic nu ti-au grait ? Iar el a raspuns : nu. I-a zis lui batranul : du-te si maine si ii slaveste ! Deci mergand fratele, i-a slavit zicand : apostolilor, sfintilor si dreptilor ! Si a venit la batranul si i-a zis : i-am slavit. Si-a zis batranul : nimic nu ti-au raspuns ? A zis fratele : nu. I-a zis lui batranul : stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au raspuns si cu cate i-ai slavit si nimic nu ti-au grait ? Asa si tu, daca voiesti sa te mantuiesti, fa-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor sa nu o socotesti, ca cei morti sa fii si poti sa te mantuiesti. Se spune despre avva Macarie, ca de venea la el vreun frate ca la un sfant batran si mare cu frica, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din frati, defaimandu-l : avvo, oare cand erai camilar si furai sapun si-l vindeai, nu te bateau pazitorii ? De-i zicea acestea cineva, vorbea cu el bucuros orice il intreba. Spuneau parintii despre avva Macarie cel mare, ca s-a facut, precum este scris, dumnezeu pamantesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si avva Macarie acoperind greselile ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut si care le auzea, ca si cum nu le-ar fi auzit. Povestea avva Macarie : umbland odata prin pustie am gasit o capatana de mort aruncata la pamant. Si clatindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grait capatana. Si am zis ei : tu cine esti ? Si mi-a raspuns capatana : eu am fost slujitor al idolitor si al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu esti Macarie, purtatorul de duh si in orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt in chinuri si te vei ruga pentru dansii, se mangaie putin. I-a zis ei batranul : care este mangaierea si care chinul ? I-a raspuns lui : pe cat este de departe cerul de pamant, atata este focul de dedesubtul nostru, fiindca de la picioare pana la cap stam in mijlocul focului si nu este cu putinta sa se vada cineva fata catre fata, ci fata fiecaruia este lipita de spatele celuilalt. Deci cand te rogi pentru noi, din parte vede cineva fata celuilait. Aceasta este mangaierea. Si plangand batranul, a zis : vai zilei aceleia in care s-a nascut omul, daca aceasta este mangaierea muncii ! I-a zis ei batranul : este alta munca mai rea ? I-a raspuns lui capatana : noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, macar putin sunteni miluiti, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu si S-au lepadat de El si nu au facut voia Lui, dedesubtut nostru sunt. Si luand batranul capatana, a ingropat-o. Un frate odata a gresit in Schit si facandu-se adunare, a trimis catre avva Moise, dar el nu voia sa vina. Deci a trimis catre dansul preotul zicand : vino, ca te asteapta norodul ! Atunci, el sculandu-se, a venit si luand o cosnita gaurita si umpland-o cu nisip, o purta. Iar ei iesind in intampinarea lui, i-au zis : ce este aceasta, parinte ? Zis-a lor batranul : pacatele mele sunt inapoia mea curgand jos si eu nu le vad dar am venit astazi sa judec pacatele straine. Si ei auzind, n-au grait nimic fratelui, ci i-au iertat.”
Zicerile / apoftegmele Sfântului Avva Zinon din Patericul Egiptean http://www.calendar-ortodox.ro
