Parintele Arsenie Boca - Straluciri de har

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. 

Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii de bunăvoie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă.

 Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne îmbie cu iubire încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. 

Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bunăvoie şi ne mărturisim greşelile.Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. 

Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos. 

  Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit.

 Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă" şi afumată de mândrie. 

Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor. Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie.

 De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. 

Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm în obştea creştină e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfanţ, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. 

Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, fată de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vremea de prigoană a credinţei creştine drept-măritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii. Sfântul Ciril ne învaţă1:

"Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numaide mucenici, care primesc împărăţia şi fară de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă ca să se boteze cu apă cei ce se botează în vreme de pace şi să se boteze cu sângele lor cei ce se botează în vremea prigoanelor. 

Mântuitorul numeşte şi mucenicia botez, când zice: "Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?"2 Lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni, care merg cântând la moarte, dar pentru împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte.

 Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul săbiei la împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru. In Taina spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, - de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu - să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toaie după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. 

Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi din toată inima. Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte; iar alţii ziceau,că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El îţi ajută; căci adevărat nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire.

 Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu, redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.

(Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

Parintele Arsenie Boca - Sfaturi si Raspunsuri - Colaj pentru Credinciosi

,,Ispășirea de nevoie a păcatelor e de obicei mai aspră decât ispășirea de bunăvoie, pentru că și păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bunăvoie. ,,

Cu pacatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. 

Știind Dumnezeu nătângia (prostia, nerozia, neghiobia) noastră, nu ne lasă părăsiți în întunericul necunoștinței, ci ne trimite necazuri sau pocanie [canon] fără voie. 

Asta-i ispășirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi și orice altă suferință.


Ispășirea de nevoie a păcatelor e de obicei mai aspră decât ispășirea de bunăvoie, pentru că și păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bunăvoie.

 Cu toate acestea, tu, în neștiința ta, te poți împotrivi rânduielii lui Dumnezeu și ceea ce îți trimite Dumnezeu spre ispășire să strici și să întorci spre mai mare osândă – căci pe toate le poate Dumnezeu fără tine, dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. 

Nici tu nu te mântuiești fără mâna lui Dumnezeu și nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi și tu mâna. 

Destul îți este că te cercetează mereu și atât de mult te roagă să vrei să te mântuiești!

(Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 73)

Rostul incercarilor

În efortul de căutare a cuvântului Parintelui Arsenie Boca, şlefuit de focul Duhului Sfânt, au mai fost găsite câteva predici care n-au vazut lumina tiparului, şi pe care, din mila lui Dumnezeu, le tipărim în cartea „Rostul incercarilor”.

Conţinutul cartii „Rostul incercarilor” este adunat de Părintele Arhimandrit Serafim Popescu – mare duhovnic, om smerit, bun, blând, binevoitor, alinând suferinţele multor suflete necăjite – unul dintre primii vieţuitori împreună cu Părintele Arsenie Boca, ai Sfintei Mănăstiri Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, stareţ între anii 1949-1955.

Personalitatea şi sfinţenia vieţii Părintelui Arsenie Boca ne luminează sufletele cu lumina dumnezeiască, însoţindu-ne, pe cei ce-l cinstim, în toate clipele vieţii noastre.

Editorii

De ce rugaciunea ta nu este auzita ! Sfantul Ioan de Kronstadt

Cand stai in biserica sa fii ca in cer cu Dumnezeu, fiindca in biserica totul este ceresc.
 Aici rugaciunea de obste nu este pentru vreun lucru lumesc, ci pentru mantuirea sufletului, pentru iertarea de pacate, pentru sporirea in fapta buna si daruirea nemuririi sufletelor noastre: rugaciune pentru toti. Toata grija lumeasca trebuie lepadata cand intram in biserica si stam in ea.

Liturghia este inchipuire prin oameni, prin felurite lucruri, cuvinte si fapte a nasterii, vietii, invataturii, poruncilor, minunilor si prorociilor, patimirilor rastignirii pe cruce, mortii, invierii si inaltarii la cer a incepatorului credintei noastre, a Domnului lisus Hristos, Fiului lui Dumnezeu Celui Unul-Nascut. In timpul Liturghiei, El insusi sta de fata in chip nevazut, insusi lucreaza si savarseste toate prin preot si prin diacon, care sunt doar unelte ale Lui.

In biserica auziti mai mult decat orice altceva glasurile sfintitilor slujitori, citetilor si cantaretilor, care se roaga pentru miluirea noastra.
 Ce inseamna aceasta? 
Inseamna ca noi, toti cati suntem in biserica, dupa pacatele noastre suntem vrednici de pedepsele lui Dumnezeu si ca, mai inainte de toate, suntem datori sa ne amintim dupa ce venim la biserica de faptul ca suntem pacatosi, ca am venit la Domnul cerului si al pamantului, la Facatorul si Binefacatorul nostru, pe Care in toata ziua si in tot ceasul il ma-niem cu nedreptatile noastre, ca sa il rugam fiecare pentru sine si chiar – din crestineasca dragoste – pentru altii ca sa ne miluiasca. 
Rugaciunile pentru miluire [ecteniile] sunt fie mici, fie mari, fie intreite. 
Dat fiind ca in biserica nici un cuvant nu e de prisos, la cantarea ecteniei intreite trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu cu deosebita putere, din adancul sufletului, din inima cat se poate de infranta, precum se si vorbeste despre asta la inceputul ecteniei: Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru sa zicem: ln acest rastimp trebuie sa lepadam pana si cea mica raceala, cea mai mica neluare-aminte a ii, si sa inaltam duhul smerit, ce s-a facut cu totul luare-aminte, sus, la Ziditorul, prin rugaciune preafierbinte pentru miluirea noastra, a pacatosilor. 
Dar ce vedem cand preotul rosteste si cantaretii canta ectenia intreita si pe cea mare? In cea mai mare parte, obisnuita neluare-aminte si nepasare a celor ce se roaga.

Daca fratele tau face in timpul slujbei ceva gresit sau care arata o oarecare nepasare, nu te intarata impotriva lui nici launtric, nici la aratare, ci fa pogoramant cu marinimie fata de gresalele lui, aminte aducandu-ti ca si tu faci in viata multe, multe gresale, ca si tu esti om cu toate neputintele omenesti, ca Dumnezeu este indelung-Rabdator si Multmilostiv si nenumarat de mult iarta tie si noua tuturor nedreptatile noastre.
 Adu-ti aminte de cuvintele din rugaciunea Domneasca: si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri. 
Cuvintele acestea trebuie sa ne aminteasca intotdeauna ca noi insine suntem in toata vremea datornici mari, mari pacatosi inaintea lui Dumnezeu, si aducandu-ne aminte de acest lucru sa ne faca sa ne smerim in adancul inimii noastre si sa nu fim foarte aspri cu gresalele fratilor neputinciosi asemenea noua, caci fratii madularele noastre sunt, ca noi insine. 

Omul este iute la manie din pricina necunoasterii de sine, a trufie si a faptului ca nu ne dam seama cat se vatama prin aceasta firea noastra si ca putin L-am cunoscut pe blandul smeritul Iisus.

Cei care merg la slujba dupa ce au mancat isi iau de bunavoie o povara nefolositoare si chiar vatamatoare, asurzindu-si dinainte sufletul in ce priveste rugaciunea, oprind gandurilor sfinte si simtamintelor sfinte calea spre el. 

Trebuie sa ne ferim cat putem de mult sa mancam inainte de slujba. Trebuie sa ne amintim ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura (Rom. 14, 17), adica nu poate imparati Dumnezeu in inima ingreunata cu imbuibarea si bautura.

Spre slava preasfantului nume al Stapanului nostru, Domnul lisus Hristos, si a Stapanei de Dumnezeu Nascatoare, va spun ca am simtit de mii de ori in inima mea ca dupa impartasirea cu Sfintele Taine sau dupa ce m-am rugat cu osardie acasa dupa obicei ori in urma vreunui pacat, vreunei patimi, vreunui necaz, vreunei stramtorari, Domnul mi-a dat cu rugaciunile Stapanei (sau insasi Stapana, prin bunatatea Domnului) parca o noua fire a duhului – curata, frumoasa, mareata, luminoasa, inteleapta, buna in locul celei necurate, trandave si molatice, putine la suflet, intunecate, proaste, rele. 

De multe ori m-am schimbat cu minunata, mare schimbare, spre propria mea mirare, adesea si spre a altora. Slava puterii Tale, Doamne! Slava indurarilor Tale, Doamne, care le arati asupra mea, a Pacatosului!

Tineretul care a tot invatat si n-a bagat nimic la cap merge rareori la biserica si indeobste nu se ingrijeste de lucrarea educarii sale duhovnicesti, socotind-o ca nefolositoare si dedandu-se grijilor lumesti.

 La acest lucru trebuie luat aminte: este rod al trufiei, lipsei de maturizare duhovniceasca. 
Ei socot ca a merge la biserica si la slujbele de obste este treaba poporului de rand si a femeilor, uitand ca in biserica slujesc cu frica alaturi de oameni ingerii, socotind acest lucru drept o mare fericire pentru sine.

Sfantul Ioan de Kronstadt
sursa  http://www.crestinortodox.ro

Părintele Iustin Pârvu - Învătături si sfaturi duhovnicesti

PARINTELUI IUSTIN PARVU: “Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si EGOISMUL acesta in care traim e CADEREA noastra… 

 Omul trebuie sa fie JUMATATE DRAGOSTE SI JUMATATE LUPTA si JERTFA pentru a pastra dragostea neatinsa de rau”

 Daca noi am sta, in sfarsit, sa ne coboram in noi insine, si sa ne corectam putin de toata avalansa asta de faradelegi, atunci rugaciunea noastra ar fi mai ascultata,lumea ar fi mai impacata, si viata noastra s-ar potrivi dupa dorinta noastra.

  Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si egoismul acesta in care traim,in care nu mai vedem decat propria noastra persoana… si cand am ajuns la starea aceasta, sa nu mai ajutam pe cel de langa noi, e in acelasi timp si caderea noastra.

http://www.cuvantul-ortodox.ro

Omul este liber pe cât de sincer iubește

  ”Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru.Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă.

 Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.

Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. 

A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.

Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău.

 Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească.

 Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.

Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, p. 53-54)