SLAVA DESARTA - Patima Chenodoxiei (15)

PRIMEJDII PENTRU VIAȚA DUHOVNICEASCĂ

Deoarece viața duhovnicească este un război cu vrăjmași foarte puternici și foarte vicleni, cu diavolul în afara noastră și cu patimile în lăuntrul nostru, niciodată nu trebuie să ne slăbim puterile duhovnicești, să nu lăsăm niciodată privegherea, să nu ne amăgim pe noi înșine că am izbândit în luptă și l-am biruit pe vrăjmașul. „Privegheați și vă rugați!” ne previne Mântuitorul. /Mt. 26:41, Mar. 13:33, Mar. 14:38/ Întreaga viață pământească este o luptă, în care omul poate uneori să dobândească oarecari biruințe, iar alteori să fie rănit și înfrânt. Tocmai de aceea, luptătorii înțelepți împotriva păcatului nu și-au îngăduit să se arate biruitori înainte de vreme pentru izbânzile lor.



slava deșartă

Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sânt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe cealaltă! Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubește pe sine într’acest chip, din pricina reușitelor mărunte, lesne poate să se piardă. Slava deșartă risipește comorile duhovnicești adunate. Ea nimicește lucrările bune câștigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care s’a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălțime duhovnicească. De aceea, cel ce voiește să ducă o viață duhovnicească dreaptă e dator, mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simțământul slavei deșarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârșește un bine, el trebuie să-și spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă!” /Ps. 113:9/

negrija și trândăvia

A doua primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă delăsarea și lenea noastră. Ele pot fi stări firești, izvorâte din firea noastră care lesne se istovește, dar foarte adesea sânt pricinuite și de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ți, săvârșind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoință, pentru curățirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul și începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ți acum puțină odihnă!” Acest cuget este atât de ademenitor, spune Sfântul Theofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i te împotrivești. Și, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei încredința numai pentru puțină vreme, toate din lăuntrul tău se vor tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într’un stăvilar. De îndată ce s’a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va mai rezista; apa îl va lua negreșit. Ceva asemănător lucrează în noi și delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi să te reclădești pe sineți. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)


Adeseori ne îngăduim a ne delăsa, dar deosebit de pierzătoare este negrijania noastră după Postul Mare, care se nimerește odată cu venirea primăverii. În timpul Sfintelor Păresimi, ascultând cântările pline de pocăință și umilință (Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?..., Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață.. și altele) poate că ne-am ostenit să fim treji, cu trezvie, veghetori. Dar după Înviere, dacă ne îngăduim să mâncăm fără măsură, dacă vom petrece în desfătări ale simțurilor către care ne îndeamnă natura ce se trezește primăvara, putem pierde dintr’odată tot ce am agonisit în Postul Mare. Primăvara aprinde cu osebire simțurile.

 Simțământul plăcut dătător de viață încă nu este greșit; bucuria vieții, care cuprinde toate cele vii și le supune puterilor fremătătoare ale firii, poate fi folosită de sufletul credincios spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru că a lăsat pe pământ, alături de necazuri, și atât de multe bucurii. Dar dacă această bucurie se preschimbă în visări la fărădelegi și în desfătări ale simțurilor neîngăduite de Dumnezeu, atunci omul, pe nesimțite, pornește pe calea patimilor și rupe legătura cu viața duhovnicească.

 De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm pradă delăsării și trândăviei duhovnicești, nici să nesocotim pravila noastră duhovnicească. Sarcina noastră este a ne aminti că în întreaga noastră viață duhovnicească sântem înconjurați de aprigi vrăjmași nevăzuți, cu care trebuie să ne luptăm până la moarte, ca niște ostași ai lui Hristos, ce poartă război pentru dreptatea lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre nepieritoare. Pe câmpul nostru de luptă, pe linia de foc a frontului, nu este potrivit să stai în lenevire și delăsare, în trândăvie. De vrei să-l biruiești pe vrăjmașul care neîncetat veghează și pândește, trebuie ca și tu să veghezi la venirea lui, și atunci Hristos îți va ajuta să-l zdrobești.mulțumirea patimilor

A treia primejdie pentru viața duhovnicească este mulțumirea patimilor.

 În scrierile duhovnicești, patimi sânt socotite nu numai aplecările trupești, ci și mânia, lăcomia pântecelui, iubirea de argint, mândria, lenea și altele. Lupta cu patimile este de neocolit în viața duhovnicească. Ea este cea mai chinuitoare și mai înverșunată luptă, deoarece patimile nu dau înapoi niciodată, până ce omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu le biruiește. Omul nu a fost zidit cu înclinații păcătoase, dar, în urma căderii în păcat, darurile cele bune sădite în sufletul lui s’au prefăcut în patimi. Nevoia de a mânca s’a prefăcut în lăcomie a pântecelui, nevoia de a bea în beție, simțământul firesc de dezgust față de rău în cruda osândire a semenilor, înclinația către înmulțirea neamului omenesc în adulter și desfrânare, iar darul de a ne mânia împotriva diavolilor, cei ce seamănă rău în sufletele noastre, s’a prefăcut în mânie împotriva semenilor noștri. Fiind ceva neînsemnat și după fire străin sufletului omenesc, patimile pot fi îndepărtate prin împreună-lucrarea Ziditorului, Care ne-a făcut de la început buni. /Facere 1:31/ Episcopul Theofan Zăvorâtul vorbește foarte lămuritor: „Patimile sânt întru noi, dar nu sânt neatârnate în noi. Mintea, de pildă, este o parte însemnată a sufletului și nu poate fi îndepărtată fără a nimici sufletul, dar patimile nu sânt așa. Ele au pătruns în ființa noastră și pot fi alungate dintr’însa fără ca aceasta să împiedice omul a mai fi om. Dimpotrivă, atunci când sânt gonite, lasă omul să fie om cu adevărat, pe când prin prezența lor ele îl stricau și făceau din el o ființă în multe privințe mai rea decât dobitoacele.” Toate patimile își au obârșia în „facerea voii proprii, iubirea de câștig, iubirea de sine, adică din pofta trupului și pofta ochilor, și trufia vieții.” /I In. 2:16/ Pe acestea se și sprijină ele (patimile). Pentru ca cineva să poată începe a duce o viață duhovnicească în Hristos, trebuie să se lepede de sine, /Mc. 8:34/ adică de patimile cele păcătoase din sufletul său. Dacă omul se biruie pe sine și se însuflețește prin hotărârea de a fi bineplăcut numai lui Dumnezeu, patimile încep să și piardă reazemul în acest om. Și o dată ce și-au pierdut sprijinul, ele nu mai au puterea dinainte, când omul se târa după ele ca un dobitoc supus. /I Cor. 12:2/ Să-ți plinești patimile înseamnă să rupi legătura cu viața duhovnicească sau, măcar, să te abați cu voie proprie de la calea ei mântuitoare și să-ți cauți singur pierzania. Cel ce își împlinește patimile îl poftește pe diavol în sufletul său. Vrăjmașul vine în preajma omului și trăiește din lucrările lui cele rele, așa cum câinele, când adulmecă o măcelărie, se tot învârtește în preajma ei, așteptând să îi arunce cineva vreun os sau vreo bucată de carne. Dacă, însă, măcelăria este golită și preschimbată, bunăoară, într’o florărie, câinele va veni, după obicei, încă de câteva ori, dar când va vedea că nu mai este carne acolo pentru el, ci miroase frumos a flori, va pleca dezamăgit cu coada între picioare și nu se va mai întoarce altă dată.

Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010

Cuvânt pentru suflet. „Răbdarea este iubire...” (24 06 2016)

     

Răbdarea

  A treia condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea. aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi, care „întru cel viclean zace.” /I In. 5:19/ „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” /Lc. 21:19/ - ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol Pavel ne învață: „cu răbdare să alergăm la lupta carea este pusă înaintea noastră,” /Evr. 12:1/ pe calea către veșnicie. Adeseori se aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări.” 

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a rânduit să locuiască. O dată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr’o dată, s’a trezit în mijlocul vânturilor vijelioase ale ispitelor și s’a văzut înaintea prăpastiei, către care l-a purtat izbucnirea și nerăbdarea sa. 

Ce se cade să facă acest om? 

Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune. 

Dacă punem întrebarea: Când își iese, de obicei, omul din răbdări, adică când părăsește casa sufletului său?, vom răspunde: Atunci când nu mai poate să stea înlăuntru. 

Fiecare locuință este plăcută atunci când este primenită, aerisită și când într’însa se găsește ceva cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută să iasă afară. Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare dacă îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci săvârșește neîntrerupt fapte rele - un astfel de om, la orice prilej neplăcut și la orice ispită de dinafară își va ieși din răbdări, adică va izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu. Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina, Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana lui este smerenia

. Dacă nu este hrană în casă, cel care viețuiește acolo iese afară - adică dacă omul nu are smerenie, el își iese din răbdări.” Cât de ușor și limpede este deslușită, în aceste câteva cuvinte, taina păcatului! Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa! Dacă nu are răbdare să aștepte sfârșitul oricărei încercări și oricărui necaz cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, niciodată nu va aștepta până la capăt roadele trudei sale duhovnicești.

 Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie. 

Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greșelile lor fără de voie. 

El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului Său.

 Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini, averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voiu și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie numele Domnului binecuvântat.” /Iov 1:21/ Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică aducătoare de biruință virtute: răbdarea.


Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010

Par Mina Dobzeu - Rugaciunea lui Iisus

Pomenirea neîncetată a lui Iisus

 Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. 

Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale. Dumnezeu este pretutindenea, iar noi sântem totdeauna într’însul, și nu în afara Lui, cum greșit cred unii.
Nimic nu poate viețui în afara lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins. „Întru dânsul viem și ne mișcăm și sântem.” /F. Ap. 17:28/ Dar dacă noi sântem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi.
Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile în fața Ziditorului nostru. Și astfel, sântem în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele în apă.
Ele sânt într’aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar aceasta nu este în ele, deoarece sânt tari și de nepătruns.
Dacă voim ca Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință, să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi. Ciupercile sânt în apă,și apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu ne va face să fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu. 

Dar cum se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm, ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să cugetăm la Dumnezeu? 

Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor noastre. Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară - grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor, deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră.” 

Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri, și nu la cele pământești. /Col. 3:2/ Chiar și când mânca și bea, dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, /I Cor. 10:31/ cu atât mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!” /I Thes. 5:17/ Multe lucruri în viața noastră de zi cu zi sânt obiceiuri. Dacă nu vom dobândi obiceiuri bune, negreșit vom dobândi din cele rele. 

De ce, atunci, să nu ne îngrijim să dobândim obiceiuri bune?... Trebuie să ne dăm osteneala de a ne obișnui încă de la trezirea din somn să cugetăm la Dumnezeu toată ziua. Nimic deosebit nu ni se cere aici, fără numai buna dorire ca, în timpul împlinirii datoriilor noastre, să cugetăm la Dumnezeu, să ne deprindem a ne întoarce gândurile cele împrăștiate către Părintele nostru Cel ceresc.
Trebuie să ne amintim totdeauna că Domnul este aproape, că El este în preajma noastră, lângă noi, că nu ne lasă din ochi, că vede faptele noastre, că ia aminte și la cele mai anevoie de prins mișcări ale inimii noastre. Sfântul Împărat David astfel a făcut. El a simțit totdeauna apropierea lui Dumnezeu și de aceea a putut spune: „Am văzut pre Domnul înaintea mea pururea.” /Ps. 15:8/ Noi, credincioșii Noului Legământ, care ne bucurăm de vrednicia deosebită de a primi în inimi pe Mântuitorul nostru prin Împărtășirea cu nestricăciosul Său Trup și cu preacinstitul Său Sânge, avem un temei cu mult mai de seamă de a simți apropierea lui Dumnezeu. Oare nu a spus Mântuitorul Însuși: „Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el?” /In. 6:56/ Iar în Apocalipsă citim cuvintele Sale: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la el și voiu cina cu el și el cu mine.” /Apoc. 3:20/ Cei deprinși să viețuiască neîncetat cu cugetul la Dumnezeu văd singuri ce urmări mântuitoare apar în sufletele lor din aceasta. Desigur, pomenirea lui Dumnezeu se cade a fi însoțită de frica lui Dumnezeu și de simțământul cucerniciei. Numai astfel se nasc stări mântuitoare care suie către Dumnezeu. Pentru a dobândi obiceiul de a cugeta la Dumnezeu, după sfatul Sfinților Părinți, trebuie ca în fiecare zi să citim măcar puțin din cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă din Noul Legământ și din Psaltire, precum și să ne deprindem zi de zi în așa-numita rugăciune a lui Iisus. Să spunem măcar de 100 de ori: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre mine păcătosul!” Firește, această rugăciune ne va aduce bucurie, cu roade ale harului, dacă o rostim nu mecanic, ci cu evlavie și stare de rugăciune.


Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010

Părintele Teofil Părăian, un program de viaţă duhovnicească

TEMEIURILE VIEȚII DUHOVNICEȘTI

Dată fiind cufundarea noastră în păcate, viața duhovnicească nu este ceva de la sine înțeles și lesnicios. Cel ce voiește să dobândească duhul de pace al mântuirii, pentru a ajuta și pe alții pe calea lor către Dumnezeu, se cuvine să-și pună propria sa viață duhovnicească pe o temelie sănătoasă. Unde își are început viața duhovnicească?
 În credința în Dumnezeu, Care este Duh. /In. 4:24/ El ne-a zidit după chipul și spre asemănarea Sa, /Fac.1:26-27/ a sădit în noi temeiul duhovnicesc și năzuința duhovnicească de a-L căuta, și El vrea de la noi „cu Duhul să umblăm.” /Gal. 5:25/ De credința în Dumnezeu sânt strâns legate nădejdea și dragostea pentru Dânsul. Și „fără de credință nu este cu putință a bineplăcea: căci cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să crează că este, și că acelora ce caută pre dânsul dătător de plată se face.” /Evrei 11:6/ Ce te va îndemna spre viața duhovnicească, dacă tu nici nu crezi în Dumnezeu, nici nu nădăjduiești în El, nici nu-L iubești pe El?... Dar pornind de la aceste părți alcătuitoare ale vieții duhovnicești, credința, nădejdea și dragostea, se cuvine Creștinului ortodox ca, mai departe, să se apuce de treabă spre a-și clădi prin făptuire viața duhovnicească. Ce temelie se cuvine el să pună și din ce material trebuie să zidească mai departe?


Temelia vieții duhovnicești este smerenia. 

Puterea vrăjmașului nostru se ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a și căzut. Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.” /Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/ Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei.

 Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei. Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/ a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Întreaga viață pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Și pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârșita Sa smerenie. 

Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale. Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea. Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se întâmplă și în viața duhovnicească. 

Cu cât voim să ne înălțăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim. Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă și pierzania lui. El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriți, mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. Gheața poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele, atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă. 

Asemenea și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul cu binele? /Rom. 12:21/ Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!” 

Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Serafim din Sarov. 
Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.” /Mt. 11:29

Osândirea de Sine

Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. Cel ce a iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după osândirea de sine. Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine. El se socotește întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu toate greșelile sale.
 Cel ce se osândește pe sine, numai pentru aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea. Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinței. Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice și orânduite.


Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele

Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea la temelia vieții duhovnicești. Osândirea de sine nu este îndeajuns. Ea se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața duhovnicească. Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio Debelianov:
Eu mor, și luminos nasc iară suflet osebit, în neorânduială, și noaptea fără milă nimicesc ce ziua-n chip neobosit zidesc. (Cântec negru)
Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să se limpezească. Care dintre aceștia va birui? Firește că cel ce vădește reaua voință de a tulbura izvorul. Aceștia doi, cel care așteaptă limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru. 

Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... Abia atunci vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” /Mt. 5:8/ Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și le întăresc pe cele bune. Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu. În acest chip vom dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri, cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.

Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010

http://www.librariasophia.ro/carti-Viata-duhovniceasca-a-crestinului-ortodox-Serafim-Alexiev-arhim-so-6754.html