Mare urgie va veni, mai ales din cauza desfrâului si a avorturilor
După cum văd, toată lumea aleargă spre cel viclean, ca si păcătosul spre păcat. Neînfrânati sunt oamenii, - si popor si cler; ca si caii cei nărăvasi aleargă spre păcat. Nu se gândesc nici la Dumnezeu, nici la moarte, nici la judecată sau răsplată, la nimic; numai pentru materie, trup si plăceri trupesti se interesează. Pentru Dumnezeu, suflet, virtute - nimic! Foarte putini sunt cei care au interese adevărate si poate datorită acestor prea putini mai tine Dumnezeu lumea.
Satana face ultimul asalt si în acesti ani în care ne găsim, mare necaz si strâmtorare vor veni în lume... în vremea proorocului Ieremia, Dumnezeu a hotărât de mai multe ori să pedepsească pe israeliti, însă Ieremia îl ruga să se milostivească de creatura Sa si de poporul Său cel ales. Odată, însă, i-a zis lui Ieremia că va distruge Ierusalimul. Atunci proorocul a început să-L roage: "Dumnezeul meu, nu distruge orasul si nu pedepsi pe cei ce locuiesc în el...", însă Dumnezeu i-a răspuns: "Nu mă ruga, Ieremia, căci nu te ascult; voi preda orasul în mâinile babilonenilor (care deja se apropiaseră de Ierusalim). Atunci a zis Ieremia către Dumnezeu: Cum este posibil să intre dusmanii în cetate, căci zidurile sunt puternice? "Eu le voi deschide portile ca să intre - a răspuns Domnul. Dacă nu-l voi preda Eu, ei nu pot intra. Mâine dimineată să sezi pe un loc înalt si vei vedea cum îl voi preda...". Si a văzut un înger deschizând poarta dinspre răsărit, apoi si pe cele dinspre apus, miazăzi si miazănoapte, iar cheile le-a ascuns sub o piatră, zicând: "Primeste, piatră, cheile orasului acesta păcătos si să le păzesti până se vor întoarce din robie, apoi a strigat îngerul: "Intră, putere a chaldeilor!" si au intrat dusmanii în cetate; au ucis si au pustiit, luând multi robi, printre care si pe Ieremia. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur că, atunci când păcatele oamenilor sunt multe, iar printre păcătosi se găsesc si drepti, câteodată, Dumnezeu ia împreună cu păcătosii si pe drepti...
Asadar, mare mânie va să vină. Multe răutăti se întâmplă în lume, îndeosebi două: desfrâul si avortul. Un rău atât de mare nu s-a întâmplat în nici o vreme, ca mamele să ucidă 6-10 copii si să nu simtă deloc mustrare de constimtă, când, dacă ar fi avut o cât de mică urmă de pocăintă si simtire, ar fi trebuit să-si deschidă mormintele si să intre de vii în ele ca să se chinuie, dar sunt nepăsătoare... Se spovedesc uneori, dar fără să se pocăiască sincer. Aceasta una, iar a doua - goliciunea femeilor. Umblă acum goale, - desi bărbatii nu sunt mai prejos, - însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putintă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătosii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat.
Dumnezeu este îndelung răbdător, iar o oră înaintea lui Dumnezeu sunt ca o mie de ani. Rabdă îndelung, însă si răbdarea Sa are margini. Nu este cu putintă ca Dumnezeu, Care totdeauna pedepseste păcatul, să îngăduie a se face atâtea păcate fără să le pedepsească... Numai să fim pregătiti. S-avem credintă în Dumnezeu; în El să ne punem nădejdea si dragostea si nu ne va părăsi. Fie ca nimic să nu ne despartă de iubirea lui Hristos.
Acum, ne aflăm în pragul marii mânii; se apropie sfârsitul sfârsitului. Sfintii Părinti ai Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venire a Mântuitorului necesare pentru mântuirea omului, iar cei care le-au avut totdeauna în minte, au fost izbăviti de chinurile cele vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor societătii si ai Bisericii, care si-au învârtosat inimile mai rău decât evreii.
Am zis cateva cuvinte despre moarte. Acum voi zice cateva cuvinte si despre constiinta, ca cine isi pazeste constiinta sa curata, negresit moartea il gaseste fericit si pregatit. Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu inlauntrul nostru. Constiinta nu poate fi reflexia materiei in veacul veacului. Ea este glasul lui Dumnezeu in om si ea pururea il mustra, cand greseste : " Omule, de ce ai facut asta ?" Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si mahomedanii. Este legea cea dintai pe care a pus-o Dumnezeu in inima omului de la creatie, dupa care s-a condus lumea pana la Legea cea scrisa. M-a intrebat un avocat necredincios : - Parinte, eu nu ma impac cu judecata de apoi ! - Dar de ce nu te impaci, frate ? Cum asa ? - Cum, parinte, o sa ma judece Hristos, daca eu as fi chinez sau de alt neam, care n-am auzit niciodata de Hristos ? Ei de acolo nu au auzit de Hristos. Oare Dumnezeu pedepseste cu nedreptate ? El este drept. Cum o sa ma judece si o sa ma pedepseasca, daca eu nici nu am auzit de Evanghelia lui Hristos ? - Stai oleaca ! Dumneata stii sa invartesti actele acolo, sa faci procese verbale sau ce faci dumneata. Scriptura insa nu o cunosti. Esti un rationalist, desfaci firul in 40 si te prapadesti cu totul, umbland dupa capul tau. Patru legi sunt dupa care Dumnezeu va judeca tot pamantul. Nu una, ci patru. Si nimeni nu poate scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu, fie chinez, fie brahman, fie budist, fie crestin, fie mahomedan, fie evreu, pentru ca Dumnezeu este drept, cum zice Apostolul : Dumnezeu este drept si tot omul mincinos. Dumnezeu, deoarece este drept, a pus legile acestea, ca pe toti sa-i judece dupa dreptate. Auzi ? Patru legi. Legea cea dintai este legea firii sau legea constiintei. Prin aceasta lege a mustrat Dumnezeu pe Cain, cand a omorat pe fratele sau Abel. Ca auzi ce spune Scriptura : " Atat era mustrat de constiinta ca a cazut in deznadejde si a strigat asa : Mai mare este greseala mea, decat a mi se ierta mie ". A cazut in deznadejde, ca a ucis pe fratele sau Abel, pastorul; ca Dumnezeu i-a primit aceluia jertfa si el l-a zavistuit si, iesind la camp, l-a omorat. Legea constiintei ii spunea : " Ce-ai facut ? Ai omorat pe fratele tau !" Aude pe Dumnezeu : - Cain, unde-i fratele tau ? Dar el, in loc sa zica : " Doamne, am gresit ", a zis : - Dar ce, eu am a pazi pe fratele meu ? Si i-a zis Dumnezeu : - Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant. Pentru ca ai facut aceasta cu toate pedepsele te voi pedepsi pe tine si cine te va omori pe tine de saptezeci de ori cate sapte se va pedepsi ... Si a trait Cain peste o mie de ani, cum scrie in Hronograful lui Chedrin, si nimeni nu-l omora, ca se temea de pedeapsa care era pusa de Dumnezeu asupra lui. Care au fost cele sapte pedepse ale lui cain, pentru ca a ucis pe fratele sau, Abel ? Mai intai a fost deznadejdea, apoi tremurarea, apoi plansul, ca plangea gemand pe pamant, apoi frica, caci fugea dintr-un loc in altul, de teama ca-l vede Dumnezeu; apoi blestemarea pamantului sa nus-i dea roadele sale si celelalte, cum scrie in Sfanta Scriptura la Facere, capitolul IV. Orice om de pe pamant, cand face rau, este mustrat de constiinta sa, care ii spune : " De ce ai facut rau ?" Aceasta este legea cea dintai data de Dumnezeu omului, numita si legea constiintei sau legea firii. A doua lege care sta in fata noastra vesnic, cum arata Sfantul Grigorie de Nissa si care, ca o trambita din inaltul cerului rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu, este legea zidirii. Cine a facut cerul, pamantul si toate cate sunt ? Luna, ierburile, florile, pestii, marile, raurile, pietrele, copacii, muntii, toate vietuitoarele de pe uscat, din apa si din aer. Cine le-a facut, fratilor ? Cine a facut ceasul u niversului care merge cu atata precizie si uimire, incat nimeni nu-l poate imita ? Nimeni altul decat Bunul Dumnezeu ! Centrul de indrumare al acestei lumi este Ziditorul ei, Dumnezeu, Care a pus randuiala in toate. Aceasta lege a zidirilor este ceea ce spune proorocul David : Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Cum ? Prin asezarea lor sferica si prin imensa lor departare; prin spatiul interstelar, care are miliarde de ani calatoria luminii, prin miscarea astrilor ceresti, a sistemului solar si a planetelor cu atata masura si precizie, incat uimeste mintea celor mai mari astronomi din lume. Ce-a zis Isac Newton, marele fizician englez, care treizeci de ani a fost ateu si la urma cand a descoperit " Legea atractiei universale " si a vazut ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarame sau sa mearga in neregula in lumea astrelor ceresti. A pus aparatele pe masa si a zis : Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale ! Vezi ? El, afland stiinta din afara, a venit la frica de Dumnezeu, cunoscand minunile ce;e mari din lumea astrelor. Ce-a zis Kepler, Isac Newton si ceilalti, de care nu imi ajunge vremea sa-i amintesc, cand s-au convertit, vazand ei zidirea lui Dumnezeu ca nu-i singura, ca are un centru de indrumare si o precizie, care uimeste toata mintea ? Din secretele naturii inca nu s-a scos nici unu la miliard. Ca intelepciunea lui Dumnezeu n-are margini si nici nu va avea in veacul veacului, pentru ca nemarginita este intelepciunea Creatorului. Deci, a doua lege care ne sta tuturor in fata este Legea zidirilor sau a creatiei. Ca prin contemplatia naturala in duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor, la Ziditorul lor. Daca vezi corabia, trebuie sa te gandesti ca a fost un mester care a facut-o; daca vezi o haina buna pe un om, trebuie sa stii ca bun a fost si croitorul. Daca vezi un palat, o cladire arhitectonica frumoasa, sa stii ca a fost un arhitect destept. Daca vezi un ceas, negresit este un ceasornicar priceput care l-a facut. Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate. A treia lege este Legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii. A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavarsirii, Legea dragostei lui Iisus Hristos, adica Sfanta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati in numele Preasfintei Treimi. Cea dintai a fost legea firii, care ramane generala pentru toate popoarele pana la sfarsitul lumii. Cea de-a doua, legea zidirilor, este la fel cu cea dintai. Dupa cea dintai si a doua lege se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si de evrei. Dupa Legea scrisa, adica dupa Vechiul Testament se vor judeca evreii. Iar dupa Legea Darului si dupa Evanghelie vom fi judecati noi crestinii, fiindca legea noastra este mai desavarsita decat toate celelalte legi. Iar daca o calcam, mai mare pacat avem si mai mare munca vom avea decat ei, care n-au cunoscut Evanghelia. Asadar, ne-a pus Dumnezeu asemenea avocat. Sa nu ne inselam, fratilor, si sa zicem ca Dumnezeu nu stie ce face fiecare. Nici nu vei putea sa spui ca nu ai pacat, pentru ca n-ai stiut, ca ai fost chinez sau turc sau ateu. Pagan daca ai fost, dar constiinta ai avut si dupa acea lege te va judeca. Zidirea ai vazut-o. Nu ti-ai pus niciodata intrebarea cine a facut cerul, soarele, pamantul si toate, ca dupa aceea sa te gandesti si sa te temi de Dumnezeu, care a facut toate ? Amin.
Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
Aceasta floare duhovnicească şi mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători - Neamţ, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa). Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora a fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos şi arzând de dorinţa unei vieţi cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrăţişeze viaţa monahală. Marii sihaştri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii din ţinutul Neamţ, precum şi duhovnicul care îi cunoştea firea evlavioasă şi râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viaţa de sihăstrie. Astfel, fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti - Vrancea, iar după doi ani, soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amândoi pe calea sfinţeniei şi a mântuirii. Fiecare călugăriţă din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească. După câţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptând să treacă primejdia şi mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora. S-a retras în munţii Vrancei împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări. Răposând stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, iar de nu va putea suferi ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de călugăriţe. Aşa a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit şi de peştera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi ducea cele de trebuinţă. După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt. Năvălind turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieţii sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora. Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârşitul vieţii şi cunoscând că o cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era goală, şi le-a spus să coboare la Sihăstria şi să aducă un duhovnic ca s-o împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Călăuziţi de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinţii au făcut slujba înmormântării şi au îngropat sfântul ei trup în peşteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII. Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peşteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moşia lui din satul Miclăuşeni - Iaşi, le-a adus în această biserică şi multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturza a convenit cu stareţul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti. Aşa s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei şi se păstrează în catacombele de la Pecerska, aşezate în raclă de mult preţ, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română: Sfânta Teodora din Carpaţi şi slavonă: Sveti Teodora Carpatina. Aceasta este, pe scurt, viaţa Sfintei Teodora de la Sihla şi acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinţilor, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată ţara noastră. Credincioşii din Moldova o cinstesc ca sfântă îndată după adormirea ei şi merg în pelerinaj la peştera şi chilia ei de la Schitul Sihla. La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire la 7 august. Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin! http://www.doxologia.ro
S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Unii s-ar putea întreba: când Hristos S-a schimbat la față înaintea celor duși de către El în munte, li s-a arătat ca Dumnezeu sau în forma preîncarnată pe care o avea mai devreme? Dacă celor lăsați jos li S-a arătat în chip de slujitor, atunci celor care L-au urmat în munte li S-a arătat tot în chip de slujitor sau ca Dumnezeu? Ascultați cu atenție și, dacă puteți, în același timp fiți atenți și cu duhul. Evanghelistul nu spune doar că S-a schimbat, ci cu un amănunt în plus foarte folositor. Atât Matei, cât și Luca au pomenit aceasta: S-a schimbat la faţă, înaintea lor, și se pune astfel întrebarea: este posibil ca Hristos să se schimbe la față înaintea unora, iar înaintea altora nu? (Origen afirmă că Logosul are o relație individuală cu fiecare ființă rațională, relație care variază în funcție de progresul sau regresul spiritual al fiecăruia – n.tr.).
Vreți să fiți și voi martori ai schimbării la față a Mântuitorului? Priviți împreună cu mine la Iisus din Evanghelii, ca să fie lesne de înțeles. În Evanghelii poate fi privit și după trup, și după adevărata dumnezeire a Sa, putând fi văzut ca Dumnezeu după putința noastră de înțelegere. În acest chip a fost privit de către cei care au mers cu El în munte ca să fie deoparte, dar împreună cu El. Iar cei care nu merg în munte pot și ei să-I privească faptele, să-I asculte cuvintele, cuvinte care sunt înălțătoare. Înaintea celor care merg sus se schimbă Iisus la față și nu înaintea celor de jos. Atunci când se schimbă, fața Sa strălucește ca soarele, ca să se arate copiilor luminii care au lepădat lucrurile întunericului și s-au îmbrăcat cu armele luminii (cf. Rom. 13, 12). Aceștia nu mai sunt fiii întunericului sau ai nopții, ci au devenit fii ai zilei. Pășesc cinstit ca ziua. Făcându-li-Se cunoscut, va străluci înaintea lor nu doar ca un simplu soare, ci ca Cel care S-a arătat că este Soarele Dreptății.
(Origen, Comentariu la Matei 12.37, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Cu siguranță, Domnul S-a schimbat în acea slavă cu care va veni mai târziu în împărăția Sa. Schimbarea Sa a fost accentuată de splendoare și nu a redus cu nimic înfățișarea Sa exterioară, căci presupunem că trupul Său a devenit spiritual. Chiar și veșmintele I s-au schimbat într-un alb atât de puternic, încât un alt evanghelist spune: albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul (Mc. 9, 3).Ceea ce poate înălbitorul pământesc să facă este ceva material și supus atingerii, nu supranatural și ceresc, care păcălește ochii, putând fi văzut doar în vedenie
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Adevărat, Iisus strălucea precum soarele, arătând că este lumina care luminează pe tot cel ce se află în această lume (In. 1, 9). Soarele este soare pentru ochii trupești, iar Hristos este soare pentru ochii inimii. Veșmintele Sale sunt un simbol al Bisericii, căci veșmintele, dacă nu stau pe cel ce le-a îmbrăcat, cad grămadă la pământ. Pavel a fost precum cea mai de jos margine a acestor veșminte, el însuși spunând: Sunt ultimul dintre apostoli. La un veșmânt, marginea este ultima și cea mai mică parte a sa. Dar, așa cum acea femeie care s-a atins de marginea veșmintelor lui Iisus și s-a vindecat, la fel și Biserica, care s-a format între neamuri, a fost mântuită prin predica Apostolului Pavel.
(Fericitul Augustin, Predica 78, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
Hristos se schimbă la față pentru a-Și face cunoscută slava de pe cruce, pentru a mângâia pe Petru și pe ceilalți când vor fi martori Pătimirilor Sale și ca să ridice mintea lor la o înțelegere mai înaltă. Cei care L-au însoțit în munte aveau mai apoi să vorbească despre slava pe care trebuia să o împlinească în Ierusalim, adică despre slava Pătimirilor și a morții Sale pe cruce.
Însă Hristos nu numai că i-a dus la o gândire mai înaltă, ci a ridicat virtuțile lor pe o treaptă superioară pentru ca mai apoi să poate îndeplini poruncile ce li se vor da, pentru că tocmai le spusese: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24) .Le-a pus apoi înainte pe Moise și pe Ilie, care erau gata să moară de zece mii de ori pentru cele rânduite Dumnezeu și pentru cei încredințați spre păstorire. Fiecare dintre ei pierzându-și viața, și-au aflat-o, căci amândoi au vorbit cu curaj înaintea tiranilor, unul cu cel egiptean, celălalt cu Ahab, vorbind în numele oamenilor fără de inimă și neascultători și erau pe punctul de a fi pierduți chiar de oamenii pe care i-au salvat, căci amândoi și-au dorit să îndepărteze pe oameni de la idolatrie. Cei doi nu erau oameni învățați. Moise grăia cu anevoie și era gângav, iar Ilie avea acea cruntă înfățișare (4 Reg. 1, 8), însă amândoi respectau de bună voie sărăcia. Moise nu s-a ostenit pentru câștigul lumesc, iar Ilie nu avut al său nimic altceva decât cojocul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
Atunci când cărturarii și fariseii încercau să-L ispitească pe Iisus, El nu a vrut să le dea semnele ce ei le cereau, ci i-a lăsat fără cuvânt de apărare cu răspunsul pe care l-a dat. Însă, de data aceasta, le dă apostolilor un semn din cer pentru a le întări credința, coborând pe Ilie din locul unde se ridicase, iar pe Moise ridicându-l din cele mai de jos.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
Apuci pe un drum greșit, Petre, precum în al loc spune evanghelistul că nu știi ce spui. Nu căuta să faci trei colibe, ci caută doar adăpostul Evangheliei, în care se recapitulează legea și proorocii [observația lui Ieronim este menită să arate strânsa legătură dintre Vechiul (legea și prorocii) și Noul Testament – n. tr.]. Vrând să construiești trei colibe, nu faci decât să pui la un loc pe cei doi slujitori cu Domnul lor. Caută doar pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu, Căruia trebuie să te închini în coliba inimii tale.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
Petru nu știa ce vorbește pentru că înainte ca Domnul să pătimească, să învieze și să aducă biruință asupră morții și stricăciunii, era imposibil ca Petru să fie cu Hristos și să i se permită să intre în corturile ce se sunt în cer. Aceste lucruri vor fi posibile doar după ce Domnul va învia și se va înălța la cer.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 200, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
Emoționat așadar de revelațiile lucrurilor tainice, apostolul Petru, nesocotind cele lumești și urând cele pământești, a fost cucerit de o izbucnire a dorinței de a avea parte de lucrurile veșnice. Umplându-se de bucurie la vederea celor ce se petreceau înaintea sa, își dorea să rămână cu Iisus acolo unde se împărtășea de slava văzută a Sa. De aceea a și spus Petru: bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: „Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Însă Domnul nu i-a răspuns la propunere, nu pentru că ar fi fost rea, ci doar pentru că nu era potrivită, deoarece lumea putea fi mântuită doar prin moartea Sa. Iar în atenționarea Domnului, credința credincioșilor este chemată să fie cu băgare de seamă. Îndurând ispitele acestei vieți, trebuie să înțelegem că înainte să cerem slavă, trebuie să cerem îndurare. Șansa cea bună de a conduce pe alții nu poate veni înaintea unei vremi de suferință.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
Cred că Dumnezeu, vrând să schimbe gândul lui Petru de a face trei colibe, în care, dacă ar fi fost după el, ar fi vrut să locuiască, îi arată un alt adăpost, unul mai bun și mai presus decât oricare altul: norul. Coliba la aceasta slujește, să aducă umbră celui care intră în ea și să-l adăpostească, lucru pe care l-a făcut și norul cel strălucitor. Dumnezeu a făcut în așa fel, încât parcă era un cort divin, atât era de strălucitor, ca să fie ca un model al învierii ce va să vină. Pentru că norul cel strălucitor aduce umbra sa peste cei drepți, îi ocrotește și-n același timp le aduce lumină și-i luminează. Cine ar putea fi acest nor strălucitor care îi umbrește pe cei drepți? Este poate puterea Tatălui, din care vine vocea care spune: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoitîndemnând pe cei care sunt umbriți de către El să asculte doar de Domnul și de nimeni altcineva? Dumnezeu vorbește, ca întotdeauna, prin cei prin care voiește El s-o facă. Poate că norul cel strălucitor este Sfântul Duh, umbrind pe cei drepți și predând cuvintele lui Dumnezeu și spunând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Chiar m-aș aventura să spun că norul cel strălucitor este chiar Mântuitorul nostru.
(Origen, Comentariu la Matei 12.42, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
Pentru că Petru a întrebat fără chibzuință, nu se învrednicește ca Domnul să-i răspundă, însă răspunde Tatăl în locul Fiului, ca să se împlinească cuvântul Domnului: Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis (In. 8, 18). Norul se arată strălucind cu putere și-i umbrește pe cei de acolo, ca cei ce caută corturi sau colibe lumești făcute din ramuri să ajungă să fie ocrotiți de umbra unui nor strălucitor. Apoi se aude și vocea Tatălui din cer, care mărturisește și-l învață pe Petru adevărul fără pic de greșeală și de fapt, învață, prin Petru, pe toți apostolii că Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Lui trebuie să-I faci colibă și Lui trebuie să I te închini. Fiul Meu este deosebit de slujitorii Săi, Moise și Ilie. Ei, împreună cu tine, vor pregăti un sălaș pentru Domnul lor în lăcașul sfânt al inimii lor.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
Tatăl revelează pe Fiul atunci când se aude cu putere vocea ce se pogoară din cer. Prin ea, face cunoscută o mărturie ce vine de sus. Nimeni nu trebuie să se gândească că vocea lui Dumnezeu se poate auzi cu urechea trupească și nici că cineva ar putea atinge o ființă netrupească. Așa cum nimeni nu L-a văzut niciodată pe Dumnezeu (In. 1, 18; 1 In, 4, 12), la fel, nici nu L-a auzit. Cuvintele să-L ascultați au puterea să facă deosebirea necesară întrei cei ce s-au arătat pe munte, căci Dumnezeu poruncește să fie ascultat Hristos, și nu Moise sau proorocul care era cu ei, pentru că sosise vremea ca oamenii să pășească înainte și să treacă peste introducerea la împlinire, adică să treacă de la prefigurare la realitate (Vechiul Testament a prefigurat atât simbolic, cât și profetic Noul Testament și de aceea progresul de la unul la celălalt este definit ca progresul de la simbol la realitate, de la profeție la împlinire – n.tr.).
(Apolinarie, Fragmentul 85, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
O voce din nor s-a auzit zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L. Eu mă voi face cunoscut prin predica Sa și voi fi preaslăvit prin smerenia Sa, de aceea să-L ascultați fără să șovăiți. El este Adevărul și Viața, El este puterea și înțelepciunea Mea. Ascultați-L pe Cel pe care L-au prefigurat tainele legii și despre care au cântat gurile prorocilor. Ascultați-L pe Cel Care a răscumpărat lumea prin sângele Său, Care a legat răul și toate puterile sale (Apoc. 20, 2) și Care a rupt datoria păcatului și legăturile nedreptății. Ascultați-L pe Cel care a deschis calea către rai și Care prin durerea crucii pregătește pentru voi scările care duc în împărăția Sa.
(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
De ce s-au poticnit la auzul acestor cuvinte? Căci mai înainte, o voce asemănătoare se auzise la Iordan, fiind de față și mulțimea, însă nimeni nu s-a cutremurat. Iar după aceea, chiar și după ce au spus că a fost tunet, tot nu s-au înspăimântat (In. 12, 28-29). Cum de acum au căzut cu fața la pământ? Au căzut la pământ pentru că era singurătate, și înălțimea muntelui, și o deplină liniște, și o transfigurare plină de fior, și o lumină curată și un nor cere se întinsese. Toate acestea i-au înfricoșat. În orice parte ar fi privit, erau uimiți de ceea ce vedeau și de aceea au căzut cu fața la pământ, atât de teamă, cât și pentru a se închina.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
Prin vorbirea lor împreună se arată că cei doi proroci au vestit și ei același lucruri ca Iisus, chiar dacă au făcut-o într-un chip enigmatic. Cuprinși de spaimă la auzul lor, ucenicii au căzut cu față la pământ, de unde mai apoi i-a ridicat Iisus. Acest lucru ne arată că, dacă Iisus nu s-ar fi întrupat, dacă n-ar fi devenit un Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și dacă n-ar fi întărit natura umană, ea n-ar fi fost în stare să reziste la auzul vocii lui Dumnezeu.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 199, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 7) Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”.
Din cauza a trei posibile motive au împietrit de teamă: fie pentru că știau că sunt păcătoși, fie pentru că au văzut că sunt acoperiți de un nor strălucitor, fie pentru că au auzit vocea lui Dumnezeu Tatăl. Slăbăciunea umană nu poate suporta vederea unei asemenea slave dumnezeiești, căci tremură din toată inima și din tot trupul său și cade la pământ… Dar Iisus S-a apropiat şi s-a atins de ei. Pentru că zăceau întinși la pământ și nu se puteau ridica, făcându-I-se milă, a venit și S-a atins de ei pentru ca prin atingerea Sa să le alunge teama și să redea putere trupurilor, zicând:Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Pe cei pe care i-a vindecat cu atingerea Sa, acum îi vindecă și de teamă prin porunca nu vă temeți. Mai întâi este alungată frica, pentru ca mai să poată fi împărtășită învățătura de credință.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 8) Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.
Fiți cu băgare de seamă la amănuntele acestui verset și vedeți dacă nu cumva l-am putea tâlcui astfel: Ucenicii au înțeles că Fiul lui Dumnezeu vorbise cu Moise pentru că El spusese mai înainte despre Dumnezeu că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască și au înțeles mărturia lui Moise despre Dumnezeu pentru că nu erau în stare să suporte strălucirea Sa și s-au smerit pe sine sub atotputernica mână a Sa.
Însă, după atingerea Cuvântului, și-au ridicat ochii și au văzut doar pe Iisus lângă ei, fără nimeni altcineva. Moise, adică Legea, și Ilie, adică proorocul au devenit una cu Evanghelia, adică cu Iisus. N-au rămas în continuare trei, ci au devenit una. Gândiți-vă la aceste lucruri într-un chip duhovnicesc.
(Origen, Comentariu la Matei 12.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.
Cu cât erau mai mari lucrurile care se spuneau despre El,cu atât le era mai greu oamenilor din vremea aceea să le priceapă. Iar ocara crucii avea să complice toate acestea și mai mult, de aceea le-a cerut să nu spună nimănui nimic despre schimbarea Sa la față. Apoi le-a adus aminte din nou de Patimi și aproape le-a pomenit și motivul pentru care le-a poruncit să țină totul în taină. Căci nu le-a poruncit să nu spună nimănui niciodată nimic, ci (să aștepte – n.tr.) până când Fiul Omului Se va scula din morți, fără a le pomeni nimic de chinurile ce avea să le îndure, ci doar despre partea bună, a Învierii. Cerându-le aceasta, s-au supărat ucenicii? Chiar deloc, pentru că tăcerea care se ceruse de la ei se referea doar la vremea de dinainte de răstignire, pentru ca după aceea să se învrednicească de primirea Duhului. Minunile aveau să mărturisească pentru ei și orice ar fi spus de acum încolo, ar fi fost mai ușor de înțeles. Pentru că evenimentele petrecute au vestit puterea Sa mai lesne decât orice trâmbiță, evenimente pe care nimic nu ar fi putut să le împiedice să se petreacă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.
O prefigurarea a viitoarei împărății și a slavei biruinței Sale a fost văzută pe munte. Hristos nu voia ca oamenii să cunoască cele petrecute pe munte pentru că n-aveau să le creadă din cauza măreției lor și pentru că după o asemenea arătare în slavă, crucea care avea să urmeze ar fi făcut ca mințile care n-au învățat tainele dumnezeiești să se poticnească.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) Muntele Taborului – un loc însemnat în Vechiul Testament
Muntele Tabor a avut un rol important în istoria biblică şi este pomenit de mai multe ori în Sfânta Scriptură. Potrivit Tradiţiei Bisericii, aici a pustnicit Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Sfântul Atanasie cel Mare istoriseşte că Melchisedec era fiul împăratului Salimului, de neam păgân şi închinător la idoli. Însă, cugetând el la cele dumnezeieşti, L-a cunoscut pe Făcătorul cerului şi al pământului. Văzând păgânătatea tatălui său, care vroia să jertfească pe unul din cei doi fii ai săi idolilor, Melchisedec a fugit şi s-a pustnicit în codrul de pe Muntele Tabor. Acolo a petrecut vreme de 7 ani, hrănindu-se, precum mai târziu Sfântul Ioan Înaintemergătorul, din mugurii copacilor şi cu miere sălbatică şi bând roua cerului. După trecerea celor 7 ani, Dumnezeu i-a descoperit patriarhului Avraam petrecerea cea minunată a lui Melchisedec, trimiţându-l să-l întâlnească pe acesta şi să fie binecuvântat de el (potrivit Facerea 14, 18-20). Fiindcă din atâta amar de popoare, el singur L-a cunoscut pe Atotputernicul Dumnezeu şi L-a cinstit mai mult decât pe părinţii săi de neam împărătesc, şi s-a învrednicit de atât de mult dar de la Dumnezeu, încât s-a sfinţit ca prooroc şi preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt, preînchipuindu-L pe Însuşi Hristos, precum spune psalmistul: ,,Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Psalm 109, 4).
Despre care grăieşte şi Sfântul Apostol Pavel: ,,Că Melchisedec acesta, împăratul Salimului, preotul lui Dumnezeu celui Preaînalt, care au întâmpinat pre Avraam când s-a întors de la tăierea împăraţilor, şi l-au blagoslovit pre el; căruia şi zeciuială din toate i-a împărţit Avraam; întâi adică tâlcuindu-se Împăratul dreptăţii, iar apoi şi împăratul Salimului, care este Împăratul păcii. Fără tată, fără mamă, fără număr de neam, nici început zilelor, nici sfârşit vieţii având; ci asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pururea” (Evrei 7, 1-3).
Muntele Tabor este menţionat prima oară în Scriptură când Isus Navi împarte Pământul Făgăduinţei celor 12 seminţii ale lui Israil; el este pus ca hotar între 3 seminţii – Zavulon, Isahar şi Neftalim – precum scrie: ,,Se împreună hotarele la Tavor” (Isus Navi 19, 22). Apoi, este ales de Devora, Proorociţa şi Judecătoarea poporului lui Israil, ca loc pentru bătălia dintre evreii aflaţi sub conducerea lui Varac şi armata lui Iavin, împăratul Hanaanului, comandată de Sisara (potrivit Judecători, 4). Şi acolo, în Muntele Taborului, Varac îl biruie pe Sisara, cu minune dumnezeiască, despre care grăieşte şi Proorocul David: ,,Fă-le lor ca lui Madiam, şi Sisarii, ca lui Iavin la Râul Chison. Pierit-au în Aendor (sau Ein Dor), făcutu-s-au ca gunoiul pământului” (Psalmi 82, 9-10). Mult mai târziu, în zilele celui de-al doilea Templu din Ierusalim (a cărui construcţie a fost terminată în anul 515 î.Hr.), Muntele Tabor era unul dintre vârfurile de pe care se obişnuia să se aprindă focuri, pentru a vesti satelor din nord sărbătorile şi lunile noi
Matei 17, 1-9
(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Cu adevărat, într-un eveniment ca acesta ni se pune înainte rațiunea, armonia și pilda, căci după șase zile, ni se arată slava Domnului. Fără îndoială că trecerea celor șase sute de ani prefigurează slava împărăției cerurilor. Iar sus au mers trei, care să prefigureze pe cele trei neamuri din Sem, Ham și Iafet, făcându-se cunoscută prin aceasta alegerea viitoare a oamenilor de către harul divin.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Acum se pune întrebarea cum i-a dus Hristos într-un munte înalt după șase zile, în timp ce Evanghelistul Luca vorbește de opt zile. Răspunsul este simplu: Matei numără doar zilele de la mijloc, în timp ce Luca adăugă și pe prima și pe ultima zi (pentru a face să se potrivească intervalul de șase zile de la Mt. 17, 1 cu cel de opt zile de la Lc. 9, 28, Ieronim afirmă că Matei numără doar zilele care sunt întregi pe când Luca, aplicând criteriul sinecdotic, numără și bucățile de zi de dinaintea și de după cele șase zile – n.tr.), pentru că nici Luca nu spune că Iisus a luat după opt zile pe Petru, Iacov și Ioan, ci ca la opt zile (Lc. 9, 28).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
De ce ia numai pe aceștia trei cu El? Îi ia doar pe aceștia pentru că fiecare dintre ei a fost ridicat la o cinste mai înaltă decât oricare dintre ceilalți. Petru și-a dovedit întâietatea cu o dragoste extrem de mare; Ioan, fiind iubit foarte mult de către Iisus, iar Iacov, prin răspunsul său dimpreună cu ceilalți ucenici: putem să bem acest pahar (Mt. 20, 22), prin faptele și ascultarea sa. Căci atât era de zelos și urât de iudei, încât Irod și-a imaginat că le-a făcut o foarte mare favoare iudeilor, omorându-l (cf. Fap. 12, 1-3;Irod …a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan și văzând că este pe placul iudeilor…).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
