Al doilea Paraclis al Maicii Domnului

          Taina Maicii Domnului

         O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? 

Cum se veselea duhul tău de Dum­nezeu, Mântuitorul tău [Lc 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti?

Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? 

Cum L-ai crescut? Care au fost du­rerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? 

Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?

Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta îm­preună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Sf Siluan Athonitul ,,Despre Maica Domnului ''

„Duhul smereniei bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”


Îi rog fierbinte pe toţi oamenii: să priveghem cu pocă­inţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus: „Primeşte-o! E harul”. A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, şi am auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumne­zeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. Înşelăciu­nea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat: „Ce ţi-ai dori de la Dum­nezeu, ce dar?”, aş răspunde: „Duhul smereniei care bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”. Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este prea­mărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a pre­dat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului” [Lc. 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Sfantul Ignatie Briancianinov Despre Inselare

“Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit in rele. Pe cine poate sa-l intoarca impotriva lui Dumnezeu, o face, ranjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si intrebare, il invata si el sa iubeasca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa acestia ca au cazut la lauda straina si ca in credinta lor s-a incalcit un fir subtire de putere vrajmasa. (…)

Deci nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca. Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti de iubirea de sine. Avand iubirea fara minte, pe care ar vrea sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, il cerceteaza satana, luand chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator, si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa “placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.

Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a inselat pe el) (Numeri 25, 7-13).

Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si de-a arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiatpruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte.

Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic posibil cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile. (…)

Cu ingaduirea lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, daca ii prinde ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericii. Ca patimile acestea ii fac pe oameni sa cada loviti de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita de la locul ei (din socoteala smereniei).

Ca iata, pe cei ce nu aveau curatia vietii, lingaii de la curtea regelui Ahab, i-a dat inselaciunii desavarsite a duhului minciunii, si sfatul lor este ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale. Ca si inselatii aceia, care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita si palmuiesc smerenia, dandu-se pe sine de ceva mare (…)

Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte:


1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toti ereticii (ratacitii) vremurilor, pe care insa i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare.

2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa.

3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si Sfinti.

4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.

5. Fierb de manie cand nu sunt luati in serios.

6. Adesea au “graire in duh”, cu “duhul” care-i poarta si-i invata.

7. Nu vor, nici in ruptul capului, sa-si controleze prin preoti cele auzite de la “duhul” lor.

8. Cate unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facandu-si Sfanta Cruce, batand matanii, sarutand icoanele, ba si Sfanta Impartasanie luand si jurandu-se ca-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt inselati.

9. Fac pe proorocii si imprastie spaima in oameni. Multe proorocii li se implinesc, dar multe nu. Asta atarna de puterea de stravederea a ‘duhului’ care le spune ce le spune, ca unul ce n-are invelitoarea trupului si de aceea prinde cu oarecare vreme inainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.

10. In numele “dumnezeului” lor sunt in stare sa omoare om, intemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost in stare de o atare ascultare, iar Fineas a si facut aceasta, si i-a socotit acestuia ravna pentru Dumnezeul sau (Numeri 25, 7-13). Cuamagirea ascultarii pana la uciderea de om, a incercat vrajmasul pe multi, in toate vremurile, chiar si pe pustnici daramite pe oamenii lumii. Prin urmare, fiind asa de saritori cu ascultarea si credinta la povetele “duhului lor” pe care-l cred ca e Hristos, (si nu e), sunt intr-adevar o adevarata primejdie printre oameni; teroristi (pentru cei slab credinciosi).

11. Sar de la un lucru la altul si leaga lucrurile fara nici o legatura. Talcuiesc gresit, stramba adevarul si se propovaduiesc din Scripturi mai mult pe ei insisi decat pe Dumnezeu, mergand grabit spre cea mai de pe urma sfaramare si sarire a mintii.

12. In preajma lor simti tulburare si primejdie, caci multi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui sa se duca.

Nu-i ocaram, ci ne pazim, si invatam si pe altii sa se pazeasca si ne infricosam cat de groaznic si-au taiat mintea in Scripturi (II Petru 1, 20). Totusi, pe cat se poate, sa incercam sa-i intelegem, lamurind adevarul lucrurilor si mestesugirile vicleanului. E stiut ca facand omul gandurile si voile celui rau, intra acela in el. Sau, altfel zicand: iubind cele rele, pe firul acestei iubiri intra vrajmasul in cetate, adica prin cele de-a stanga, relele. Cand insa vede ca nu poate amagi pe om cu cele de-a stanga, sare in cealalta margine, de-a dreapta de tot, cautand acolo sa-l amageasca, ca sa-i dea omul crezare. (Firul iubirii omului are doua capete: de-a stanga iubirea celor rele si de-a dreapta iubirea virtutii; diavolul il cantareste atent pe cel ochit spre inselare spre ce inclina si-l sageteaza apoi fie cu laude pentru virtuti, fie cu indemnuri spre pacate. Extremele sunt ale diavolului si abia mijlocul,adica dreapta socoteala, e acela care-l duce pe crestin in bratele lui Dumnezeu.)

Ii tranteste o lauda pentru multimea credintei in Dumnezeu si a iubirii virtutii, si-l indeamna ca fara masura si fara intrebare sa se sileasca in acestea. Pe unul il trezea la rugaciune, silindu-se sa-i strecoare in minte si in inima parere mare despre sine, precum ca pe el il trezesc Ingerii la pravila.Sau, daca cel ochit spre inselare nu e chiar asa de virtuos, ii imai ingaduie, ba sa fumeze, ba sa bea, zicandu-i prin gandurile lui ca-i trebuie putere si ca nu-i pacat. Pe unul l-a sagetat aratandu-i-se in chipul lui ‘Hristos’, si spunandu-i: ‘Pentru dumneata mai rasare soarele!’ Douazeci si cinci de ani pe urma l-a mai dascalit, ca sa ajunga sa se creada pe sine ca el este ‘Fiul Omului’ din Scriptura, care va desparti oile de capre si va intemeia Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, si ca in zilele lui va fi sfarsitul si judecat se va face prin el.

Firul acestei iubiri, fie ca inclina spre pacate, fie ca inclina spre Dumnezeu, vrajmasul cauta sa-l prinda de capete, nesfiindu-se, ucigasul, sa se dea drept ‘Dumnezeu’, numai sa te prinda. De aceea au zis Parintii ca intotdeauna extremele sunt ale diavolului. Adica si prea mare iubire de Dumnezeu inainte de vreme poate fi pricina de cadere; o iubire oarecum pamanteasca, patimasa, nelinistita, nesenina, necurata si pironita. Grija la minte!, caci razboiul nevazut cearca pe toata lumea si n-a crutat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!”

(Din Parintele Arsenie Boca, “Fericirea de a cunoaste calea“, Editura Credinta stramoseasca, 2006)

Despre păcatul MÂNDRIEI

PACATUL MANDRIEI

Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinti au fost ispititi de el. Nu este om pe fata pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.

Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.

http://www.sfaturiortodoxe.ro