SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA DESPRE  PATIMILE NOASTRE : vanitatea, ambitia, viclenia, flecareala, vorbirea multa, desarta si obscena, desfatarea…

Despre vorbirea obscena si despre cel ce vorbeste obscen


Vorbirea obscena este vorbirea indecenta. Cel care vorbeste obscen este cel mai meschin dintre oameni, cel mai de necinste dintre toti; cu o infatisare ireverentioasa, cu un comportament imoral, cu o limba necuviincioasa, impertinent si fara rusine; este ridicol; el insusi se insulta pe sine, manjindu-se cu noroi si desfatandu-se de vorbele sale murdare; este abject, josnic,denigrator, lingusitor, alearga pe la mese, e batjocoritor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre cel ce vorbeste obscen:


„Daca suvoiul [vorbelor sale] este atat de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia.” „Caci din prisosul inimii graieste gura.”


Tot cuvantul putred iese din gura lui. Gura sa este plina de nerusinare, prostii si flecareli. Socoteste ca a vorbi cele ce nu se cuvin si a pro­fera cele care din bun simt nu sunt ingaduite este o gluma buna. Se poarta cum nu trebuie in compania celorlalti si este fata de toti vulgar.

Despre grairea in desert


Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel care graieste in zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat si un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante si marunte, iar cuvinte­le ii sunt lipsite de intelepciune; vorbeste nepotri­vit si face greseli, spune vorbe goale si nu-i pasa de [timpul] aproapelui sau cand se pune pe vorba; nu exista nici cantar, nici masura pentru cuvintele sale si nici rigoare in spusele lui; este flecar si guraliv si vorbeste necugetat si prosteste.

 Gura o ia inain­tea mintii si insaileaza cuvintele intre ele fara nici o coerenta logica. Aluneca mai mult cu limba decat [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.

Despre clevetire

 Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea.

Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata. Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari. Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu gra­ieste decat din prisosul inimii sale.

Despre flecarire si despre cel flecar

  Flecarirea este vorba multa, trancaneala. Flecar este cel ce vorbeste mult, cel ce trancaneste.

Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.

Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.

Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.

Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoas­te tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusi­nata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli.

Barbatul care vorbeste mult nu va fi iubit de cei intelepti, iar cei prudenti il vor uri. Cel care vorbeste neincetat o va apuca pe cai strambe si va fi respins [de toti].

Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie pla­cut nici de prieteni.

Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate.

Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.” (Intel. Sirah 20,7)

Despre cel care se amuza pe seama altora


 Cel care se amuza pe seama altora este ciudat, dificil, nestatornic, usuratic, schimbator.

 Cel care se distreaza pe seama altuia se schimba si se preface foarte repede, ii imita pe toti si pe toate, felul de a fi [al cuiva], cuvintele, rasul si mersul; face glume si da prilej de certuri inutile celor pe care-i ironizeaza fara motiv. In sufletul celui care face glume isi afla salasul vicii mari, dezordine si singuratate; armonia s-a pierdut, zidirea s-a naruit, frica a fost izgonita, respectul a disparut.

„Daca se afla cineva care este necinstit si urat, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rusine decat cel care se amuza pe seama altora. Gura lui nu este plina de har, ci de dureri” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Despre rasete

Rasetele slabesc legaturile cumpatarii, duc la iubirea de placeri, indeparteaza cumintenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu si lipsa de teama fata de pedeapsa viitoare.

Omul este o fiinta care rade, dar in acelasi timp este o faptura rationala si morala. Este cu nepu­tinta sa se impotriveasca atunci cand este provo­cat de glume, dar, ca o fiinta rationala si morala, este dator ca niciodata sa nu starneasca sau sa cau­te rasetele.

Altceva este rasul si altceva rasetele; rasul firesc, care se arata ca un zambet si care misca inima celor mai tineri, din cauza unei situatii neasteptate, este ireprosabil si fara defecte.

  Rasetele insa, care vin de pe urma betiei, a desfranarii si a flecarelii strica sufletul.

 Despre acestea Scriptura spune: „Vai de cei care rad si cauta de dimineata bauturi ametitoare!“

Despre desfatare si despre cel ce iubeste desfatarea


Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre desfatare aceasta:

„Desfatarea este o fiara, o fiara primejdioasa si neimblanzita; nici scorpionul si nici sarpele, daca si-ar gasi salas in maruntaiele noastre, n-ar distruge si infesta totul, asa cum poate pofta desfatarii sa doboare si sa piarda totul.

 Desfatarea este maica tuturor patimilor si a toata miasma. Ce rau face desfatarea? Ii face pe oameni mai rai decat porcii; caci porcul se tavaleste in noroi si se hranes­te cu murdarii. Oamenii insa se desfata cu o masa mult mai respingatoare, scornind mii de faradelegi si ticalosii.”

Iar Clement Alexandrinul afirma:

„Desfatarea lasata in seama placerilor ii impinge pe oameni la un nau­fragiu necrutator, fiindca ii instraineaza de iubirea de frumos si adevar, dar si de placerile nevinovate.”

Ce altceva este desfatarea decat iubirea lacoma de placeri si prisosul neobisnuit, aflat in slujba voluptatii?! Desfatarea aduce rasul fara masura, cuvinte fara randuiala, batjocura plina de naruire, flecareli nechibzuite si altele de care nu este bine nici macar sa amintim. Cei care se desfata cu belsugul de man­caruri si fac fara nici o masura risipa de paine, avand, pururea privirea aplecata in jos spre farfurii, nu mai sunt in stare sa-si ridice ochii spre cer; pantecele le este dumnezeu si slava lor, nerusinarea”.

Celor care iubesc desfatarea li se intuneca minti­le si devin necugetati, pentru ca desfatarea nu face mintea mai ascutita; cei care-si umplu burta sunt plini de sminteala.

Cei care iubesc desfatarea au ajuns robii patimi­lor si poftelor; au aprins inauntrul lor un cuptor si flacara lui le arde inimile; n-au parte de saturare, abundenta si prisosul intetindu-le si mai mult pof­tele, asemenea flacarii din cuptor. Cei care iubesc desfatarea si lacomia sunt cuprinsi de o nebunie cumplita, ajungand fara rusine si desfranati.

Despre desfatarea duhovniceasca

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre desfata­rea duhovniceasca urmatoarele:

„Şi eu vreau sa ma desfatez, dar cu desfatarea adevarata, care nu se ofileste niciodata. Care este, asadar, adevarata desfa­tare, ce nu se ofileste niciodata si tine vesnic? Cheama-L fara incetare pe Hristos la masa; da-I Lui din cele ale tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta iti va aduce o desfatare nesfarsita, care va spori mereu.”

Viclenia

Viclenia este o pornire a sufletului in acord cu care omul alege sa savarseasca de bunavoie ceea ce este impotriva voii dumnezeiesti; aceasta dispozitie rea este numita viclenie, dat fiind ca aduce asupra celui care o are durere si chin.

Viclenia il amaraste foarte tare pe cel viclean; in spatele cuvintelor sale nu se afla decat suferinta si chin. Viclenia este insuflata de cel viclean, care vrea sa supuna mintea si inima omului. Cei care sunt sta­paniti de viclenie vor fi nimiciti. Viclenia este vrajmasa Sfantului Duh si cauta sa intinda pe pamant imparatia celui viclean.

Viclenia este maica oricarui rau; este viata diabolica. Viclenia il indeparteaza pe om de Dumnezeu si il preda in mainile demonului celui viclean, facandu-l insotitor si aliat al lui. Viclenia lucreaza raul lupta impotriva binelui si pofteste ceea ce nu este placut lui Dumnezeu.Viclenia este o ratacire satanica ce-l duce pe cel viclean in amagire, pervertindu-i mintea si inima. Viclenia este un mestesug diavolesc pus in slujba raspandirii raului. Viclenia naste fatarnicia, duplicitatea si falsa evlavie, cu scopul amagirii oamenilor buni.

Cel stapanit de viclenie este caracterizat de deprinderi rele: prefacatorie, nesinceritate, tinere de minte a raului, dorinta de razbunare, minciuna, inselatoria invidie, ranchiuna, ura, uneltire, ipocrizie, nedrep­tate, bucurie de necazul aproapelui si toate viciile inrudite cu acestea, care duc la pierzare.

Omul viclean are mintea si inima necurate, iar sufletul sau raspandeste o duhoare de nesuportat.

Cel viclean, fiind dusman al lui Dumnezeu, este condamnat la nimicire: „Cei ce viclenesc vor fi nimi­citi cu totul“.

Despre ambitie si despre cel ambitios

Ambitia este dorinta arzatoare a celui care iubes­te slava de a dobandi pentru sine glorie si renume. Cel ambitios vaneaza slava; scopul faptelor si actiu­nilor sale este slava; o doreste, folosind atat mijloa­cele permise, cat si pe cele nepermise si incearca orice pentru a avea parte de slava.

Pornirea nestapanita spre slava il abate de la calea imparateasca a virtutii, care conduce la sla­va adevarata, impingandu-l pe cai intortocheate, al caror capat este lipsa de glorie; ajunge un lingusitor marunt al celor puternici, un preamaritor inconstient al celor „desavarsiti”, o sluga ordinara si josni­ca a celor aflati in pozitii inalte si un servitor zelos al slugilor celor care se afla la putere.In sufletul lui nu predomina decat un singur simtamant – cel al iubirii pentru slava desarta; in inima sa nu se afla decat o singura dorinta – cea pentru slava stralucitoare, iar cugetul sau nu este preocupat decat de o singura grija – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slava. Nici un gand bun nu ramane in sinea lui pentru multa vreme: toate se retrag in fata scopului cautat al slavei; pana si virtutile firesti ale celui ambitios sunt patate, fiind intunecate de ambitie.

Plutarh a numit ambitia negot cu virtutea, intru­cat cei ambitiosi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slava; inteleg slava ca pe un idol si nu fac nimic sincer sau pe fata, ci numai o gramada de lucruri neinsemnate si ipocrite.

Cei ambitiosi n-au inteles ca slava, atunci cand este vanata, fuge, dar ii urmareste pe cei care nu o cauta; ii invaluie, ii inconjoara si-i imbraca in man­tia ei pe cei care nu o ravnesc, proclamandu-i cinstiti si slaviti. Cei intelepti si priceputi, pe tot parcursul vietii lor, nu au iubit si nu au cautat decat aceasta slava [care, atunci cand este vanata, fuge, dar care ii urmareste pe cei ce nu o cauta].

Despre vanitate si despre [omul] vanitos

Vanitatea este o anume infumurare desarta in ce priveste propria persoana.


„Vanitos este cel care vrea sa fie slavit pentru cele pe care nu le-a implinit” (Isidor Pelusiotul).

Cel vanitos, desi este gol de fapte bune, vrea sa aiba parte de slava.

Cel vanitos, in pofida aparentelor, nu face si nu spune nimic decat pentru simpla slava lumeasca. Vanitatea este un mare obstacol in calea virtutii.

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune:


„Iubi­rea [apriga] pentru slava este cumplita, groaznica si plina de o multime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decat foarte greu si o fiara neimblanzita si cu multe capete, care se pregateste sa inceapa razboiul impotriva celui ce o hraneste. Asa cum viermele roa­de lemnul din care se naste, si rugina, fierul, stricand locul de unde provine, iar molia, tesaturile, la fel si vanitatea nimiceste sufletul care o hraneste”.

Vanitatea este maica a gheenei, care aprinde puternic focul si zamisleste viermele cel veninos. Toate celelalte inceteaza odata cu moartea, aceasta chiar si dupa [obstescul] sfarsit se sileste si se zbate sa-si arate firea pana si asupra trupului neinsufletit. Este anevoios sa scapam de demonul vanitatii, fiindca orice ai face pentru a-l nimici, acesta se face inceputul unei alte vanitati.

Vanitatea este goala pe dinauntru, neavand nimic folositor [inlauntrul ei], vanand doar slava parelni­ca din partea celor multi.

Cel vanitos se insala pe sine, socotind ca este cineva, insa nu este nimic, deoarece se lasa stapanit de mandrie din cauza slavei desarte.

Cel vanitos se aseamana celor batuti de gerul iernii, pururea tremura si ii este frica, slujind la mii de stapani. Vanitatea este un tiran care-si impileaza supusii.

Este caracteristica omului vanitos sa se ingrijeas­ca si sa tinteasca numai slava proprie, mai degraba necat sa faca ceva pentru aproapele lui. Cei vanitosi se supara si se pizmuiesc unii pe altii. Sfantul Grigorie Teologul spune:


„Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni in calea virtutii; slava desarta ii subjuga pe cei mai simpli; cel care cauta slava desarta este gol de toata virtutea launtrica”.

Despre cearta si despre cel certaret

Cearta este discutia in contradictoriu si impotrivirea neintemeiata. Cei certareti iubesc galceava; cearta se naste din slava desarta, iar certaretii sunt vanitosi; se cearta, provocandu-se unii pe altii pentru ca opinia lor sa nu fie desconsiderata, ci sa stea in picioare, ca si cum ar fi dreapta si plina de intelepciune. Cei indaratnici si iubitori de galceava si de dispute sunt deserti si goi pe dinauntru; se angajeaza in disputa unii cu altii pana la epuizare, pierzandu-si puterea de a mai vorbi, dar fara ceda [catusi de putin]; uita de sine si se comporta asemenea unor oameni cuprinsi de nebunie; intra intr-o disputa referitoare la o chestiune care n-are o importanta deosebita; nu adevarul este recompensa acestei controverse, ci dorinta de a se impune asupra opiniei celuilalt face ca ratiunea lor sa nu mai functioneze, incercand sa ajunga la biruinta cu ajutorul strigatelor; lor le urmeaza mania si furia, care sunt insotite de o galceava turbata, in decursul careia se impart injurii si lovituri; in frenezia razboiului, nu inceteaza sa se certe, pana cand unul dintre cei doi nu este invins cu ajutorul violentei. Certaretii sunt incapatanati, semeti si iubesc slava desarta.

(din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

Sfânta Xenia ajută grabnic  la găsirea unui loc de muncă

 În scrisoare, el a pus o bucăţică de hârtie din litografia Fericitei Xenia. Şi ajutorul Fericitei Xenia a venit imediat. După patru zile el a primit înştiinţarea că a fost angajat şi, mai mult, că îi va fi trimisă o importantă sumă de bani pentru a-şi cumpăra o vestimentaţie adecvată.


Mult timp a căutat V.A. o slujbă care să-i convină, dar nu a găsit. A încercat în multe locuri să lucreze, dar nicăieri nu a putut rămâne. Lucra câte o săptămână, după care pleca, iar uneori era dat afară de către conducerea fabricii în care se angajase.

Trecură câţiva ani tot încercând să-şi găsească un loc de muncă stabil, dar ba îi era greu să se apuce de muncă, ba nu-i plăcea ceea ce făcea, ba era o muncă grea, ba nu-i conveneau colegii de muncă. Neavând bani ca să-şi cumpere haine, acestea se uzară atât de tare, încât îi era ruşine să mai iasă din casă. Cu mare greutate îşi găsea câte ceva de lucru, dar totdeauna temporar. Banii abia îi ajungeau pentru un trai extrem de modest. V.A. şi foarte credincioasa sa mamă au îndurat multă suferinţă, multă durere.

La începutul anului 1907, V.A. a reuşit să-şi găsească ceva de lucru. Era o muncă simplă şi prost plătită. Primise o comandă pentru nişte schiţe, pe care le-a făcut acasă la el, împreună cu o cunoscută de-a sa.

În această perioadă, mama sa aduse o litografie de la cimitirul Smolensk, cu chipul Sfintei Xenia, pe care o puse pe perete. V.A. şi cunoscuta sa începură să râdă de bătrânica din icoana litografiată.

În ziua următoare, cel care comandase schiţele i-a comunicat lui V.A. că nu mai au nevoie de ele, aşa încât V.A. rămase din nou fără lucru. După cum povesteşte V.A., cunoscuta sa, care răsese de Sfânta Xenia împreună cu el, ajunse într-o situaţie mult mai grea, căci sărăci definitiv, încât fu nevoită să cerşească pe străzi.

După această întâmplare trecură aproape cinci ani. Bătrâna mamă a lui V.A. o ruga necontenit pe Sfânta Xenia cu rugăciuni fierbinţi ca să-l aducă pe calea cea bună pe fiul ei cel pierdut. Şi Dumnezeu i-a auzit rugăciunile, căci V.A., trezindu-se într-o dimineaţă devreme, a rugat-o pe mama sa să-l însoţească la mormântul Sfintei Xenia. El spuse că vrea să se roage Sfintei Xenia, să-şi ceară iertare pentru ceea ce făcuse şi să-i ceară ajutorul.

Şi Dumnezeu l-a primit cu bucurie pe fiul rătăcit, dar care se căia cu adevărat. Sosind acasă, după ce fusese la mormânt, V.A. a scris o scrisoare directorului de la Căile Ferate (acolo unde mai înainte fusese respins), cu rugămintea de a i se da ceva de lucru. În scrisoare el a pus o bucăţică de hârtie din litografia Fericitei Xenia. Şi ajutorul Fericitei Xenia a venit imediat. După patru zile, el a primit înştiinţarea că a fost angajat şi, mai mult, că îi va fi trimisă o importantă sumă de bani pentru a-şi cumpăra o vestimentaţie adecvată.

(Sfânta Xenia cea smerită si nebună pentru Hristos, traducere de Prof. Elena Călin Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 111-113)

Acatistul Sfintei Xenia din Sankt Petersburg

http://www.doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintei-xenia-din-sankt-petersburg

TREI PILDE CRESTINE

Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie.
S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente.
I-a explicat cu glas ușor că soțul ei este foarte bolnav, că nu poate munci, și că au și sapte copii, care trebuie hrăniți.
Băcanul, a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:
Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.
Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său.
Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuția dintre cei doi.
Clientul făcu câțiva pași înainte și îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa.
Băcanul răspunse parcă în silă:
Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?
Femeia a răspuns: Da, domnule.
Bine, spuse băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfă de aceeași greutate cu lista dumitale.
Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie pe care scrise ceva în grabă.
Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.
Ochii băcanului și ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia.
Băcanul, privind la cântar, s-a întors ușor către client și îi spuse mormăind: Nu-mi vine să cred!
Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul tot nu se echilibra, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul ședea privind cu dezgust.
În fine, smulse bucățica de hârtie de pe cântar, și o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea aşa:
“Iubite, Doamne, Tu imi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale”.
Băcanul îi dădu femeii alimentele și privea în continuare tăcut şi înmărmurit. Femeia îi mulțumi și plecă din magazin.

****

A fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: `U! Eşti o urâţică negricioasă!`. Oiţa neagră se întristă. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. `U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate`. Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la El şi să-L roage s-o facă albă ca celelalte. Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: `A, ce drăguţă eşti! O oiţă neagră! Îmi placi nespus de mult!`. O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oiţa se înfricoşă: `Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre`. Şi tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: `Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o îndrăgeşti mult!`. Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: `Da!` În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. `U! o huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!`. Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. `Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră`. Mânca iarbă şi mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace, pentru că-și dăduseră seama că ea era o oaie bună, în ciuda culorii negre pe care o avea.

sursa http://romanidiaspora.blogspot.com

Parintele Arsenie Boca  “Omul, zidire de mare pret”

„Cine e nedrept, să nedreptăţească mai departe. Cine e spurcat, să se spurce si mai tare. Cine este drept, să facă dreptate si mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească si mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. (Apocalipsa 2, 11-12)

„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam si Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Iesirea 20, 5-6).

Desfranatului i se scriu faptele in samanta. Toate faptele omului, toate miscarile lui, se insemneaza undeva ca intr-o nevazuta carte si se insemneaza si in samanta sa, si cu aceasta omul isi trage urmasii sub povara ispravilor sale. Iar cum copilul este imbinarea celor doi parinti, a celor patru bunici, a celor opt strabunici a celor 16 strastrabunici, asta e mostenirea care se numara pana la al patrulea neam. Dar si ceilalti inaintasi isi dau partea lor de zestre, insa din ce in ce mai mica, deci ne putem da seama cate au de ispasit copiii din greselile parintilor.

Un copil are scris in sine toate inclinarile unui mare numar de inaintasi, atat cele bune, cat si cele rele: jumatate de la cei doi parinti, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt strabunici si asa mai departe. Mostenirii bolnave de la un parinte ii sare in ajutor partea sanatoasa de la celalalt, dar neputinta o poarta totusi cu sine.

Diavolul a strecurat in firea omeneasca, din neam in neam, tot mai multa neghina, adica inclinarea draceasca a faradelegii. De aceea, in copii se arata si samanta celui rau, care va trebui sa o rabdam pana la seceris, fiindca semanatorii, lucratorii si iconomii tainelor au mai si dormit, incat acum vedem cam multa neghina in tarina aceasta.

Nu e gluma cu viata copiilor pe care ii aveti sau vreti sa-i aveti. Sunteti raspunzatori de ei si de toata viata lor, caci ce le-ati transmis, asa viata vor avea. Si copiii vostri va vor judeca pe voi, dupa cum bine stiti si bine platiti. Iar cand va vor supara, fiti cuminti si nu-i blestemati, ca sa nu ascultati de diavol pana la sfarsit, ci dati-va seama ca ei va aduc aminte de pacatele voastre cele nemarturisite si neispasite. Rugati-va pentru ei si rugati-va pentru voi sa va ierte Dumnezeu, chiar si atunci cand va vor blestema.

Dar nu numai patima desfranarii omoara grauncioara nervoasa, ci toate patimile. Mania aprinsa, durerea peste masura pentru o dragoste pamanteasca, la cati nu le-a facut sange rau? Iubirea vrea ca ceea ce iubeste sa dainuiasca vesnic; nu poate concepe ca obiectul ei sa moara. Asta dovedeste ca iubirea isi are sensul in Dumnezeu, care e vesnic si invesniceste si pe cel ce iubeste pe Dumnezeu. Dar oamenii se incurca cu iubirea de trup. Iubirea aceasta nu e egala in toate cazurile cu pacatul, ci spunem ca in tot cazul e infectata de pacat.

Insa daramarea cea mai cumplita vine din patima betiei. Otrava bauturii, pe langa amortirea si arderea tuturor nervilor, ii strica omului si samanta toata intr-un chip nemaivazut. Iar daca cineva concepe copii in starea de betie fiind, peste bietul copil atarna necaz mare, necaz greu, boala indracirii.

Asa se face ca vedem nesfarsitul sir de urmasi nenorociti: orbi, schiopi, uscati sau putrezind de vii, altii strambi in fel si chip si mai greu ca toate, unii chinuiti de draci. Iar altii, in ce priveste mintea, porniti de mici spre rele, iar cand vor fi mai mari, azvarlind in parinti si in Dumnezeu si sfarsind naprasnic.

Acestea sunt faradelegile ce iau chip de om, „materializate” in urmasi, ce striga vinovatiile parintilor. Acestia sunt „pruncii nascuti din somnul necurat, martori ai nelegiuirii parintilor, cand stai sa cercetezi” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 4, 6). Asa se razbuna pacatele parintilor in bietii copii, care nu au nici o vina si nici un viitor.

Singura scapare este de a nu ajunge aici. Exista o cale care nu are faradelegi – Taina cununiei. Casatoria este o taina dintre cele 7, tocmai ca sa nu ingaduie intr-insa atata serparie de faradelegi.

Iata cateva feluri de patimi prin care isi prapadesc oamenii samanta si vlaga, aprinsi de pofte contra firii:

– onania;

– curvia (concubinajul);

– sodomia (homosexualitatea);

– bestialitatea (zoofilia);

Iar in casatoria legitima:

– desfranarea (perversiunile);

– fereala de zamislire (contraceptia);

– crima de avort;

– preacurvia (adulterul);

– nesocotirea vremurilor oprite de Biserica de la impreunare.

Dar ce e atunci dupa fire? Ce nu este faradelege? Numai si numai ceea ce este spre zamislirea pruncilor! Pentru ca binecuvantarea lui Dumnezeu nu s-a dat faradelegilor. Deci sa ridicam casatoria din desfranare la inaltimea de Taina!

Neamul pe care Dumnezeu il stie ca nu va da roade vrednice de pocainta il va stinge ca pe smochinul neroditor, prin morti napraznice, boli incurabile, boli genetice, etc. Legea atotputernica care intoarce faptele oamenilor in bratele lor este aratata in Sfanta Scriptura: „Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că de vor şi avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste. Iar de vor muri de timpuriu, vor fi fără nădejde şi fără mângâiere în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are sfârşit groaznic” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 16-19).

Scurtarea vietii a venit neamului omenesc ca o plata pentru caderea in desfranare. De Dumnezeu nu scapi prin faptul ca nu-l asculti, Ii tagaduiesti existenta, sau iI nesocotesti Biserica, pentru ca El are o randuiala si-ti cere s-o urmezi. Un trecut pacatos insoteste omul ca un cazier judiciar. Ispasirea e obligatorie, rabdand palmele trecutului peste obrazul mintii.

„Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat. Defăimătorii înţelepciunii şi ai învăţăturii sunt ticăloşi, şi nădejdea lor este deşartă şi ostenelile lor fără de folos şi lucrurile lor netrebnice. Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi şi spiţa lor este blestemată. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor. Tot aşa famenul ale cărui mâini n-au săvârşit fărădelegea şi împotriva Domnului n-a gândit cele rele; el va primi aleasă plată pentru credinţa lui şi în templul Domnului locul cel mai de dorit. Căci roada bunelor osteneli este slăvită şi rădăcina înţelepciunii n-are pieire” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 10-15).

Dar milostivirea lui Dumnezeu, care “nu de bunavoie umileste si pedepseste pe fiii oamenilor” (Plâgerile lui Ieremia 3, 33), aduce in cate unii inclinarile bune ale strabunilor si copilul ajunge de mic la deosebirea dintre bine si rau. Despre acestia zice Dumnezeu: „un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi, …pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi” (Iezechiel 18, -14, 17, 19).

Daca „nici un fir de par nu se misca din capul omului fara stirea lui Dumnezeu”, cum se poate ca uneori dau oamenii peste o moarte naprasnica, greu de impacat cu purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om?

Viata nu este un scop in sine. Dumnezeu asigura viata cand aceasta este traita conform sensului ei metafizic, devenit constient (mantuirea sufletului). Desi si atunci se petrec nedumeriri in privinta asigurarii vietii.

Lui Iisus I s-au adus la cunostinta doua categorii de accidente: mai multi galileeni au fost omorati din ordinul lui Pilat, pentru ca au rugat pe Iehova cu jertfe impotriva stapanirii romane, iar in Siloam a cazut un turn si a omorat 18 oameni (Luca 13, 1-5). Iisus a asigurat ca oamenii aceia nu au fost cei mai pacatosi oameni, iar cei ramasi nu sunt pentru aceasta mai putin pacatosi ca ei. Daca nu se pocaiesc, pe toti ii asteapta aceeasi soarta.

Daca neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocainta” (cum cerea Sf. Ioan Botezatorul), taierea il asteapta. S-a furisat in sfatul mintii legea pacatului, care este placerea simturilor si pentru care s-a hotarat moartea trupurilor, ca nu cumva rautatea sa fie nemuritoare. Dumnezeu pe toti ii trimite inzestrati si in stare sa fie drepti. Dar trecand ei prin poarta nasterii pamantesti, iau in spate poveri parintesti, care-i spetesc si-i incovoaie spre pamant. Pe urma, slabiti de osteneala vietii, greu se vor decide sa reprezinte cauza lui Dumnezeu. Pe masura ce s-a intarit desfranarea in madularele oamenilor, a scazut si puterea lor de aparare impotriva bolilor de tot felul, caci orice fel de desfranare este o putrezire inceata, ca gunoiul care arde si care scurteaza zilele omului. Cancerul -aceasta misterioasa anarhie celulara- se pare ca vine tot din aceleasi pricini. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră si să vă feriţi de toata desfrânarea. Să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac necredinciosii, care nu cunosc pe Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. (I Tesaloniceni 4, 3-7)

E cu putinta despovararea de sub o mostenire mizerabila? Da, e cu putinta, cu pretul si cu osteneala unei vieti curate. Acesta este crestinismul: o creatie din nou a lumii, o creatie din nou a omului, o creatie din nou a firii.

Casatoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atata, macina dragostea intre soti si vine vrajba care duce la ura si razbunare, ca orice pacat! Nunta este mai mult decat acestea, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Numai cand cei doi soti sunt uniti cu sufletul in Dumnezeu, dainuieste si unirea cea trupeasca si aduce roade dupa Dumnezeu.

Casatoriile facute dupa sila parintilor care socotesc averea familiei, nu duc la sfarsit bun, caci toata averea se imprastie. Cercetati ce purtari au avut parintii, cei patru bunici, strabunicii, caci aschia nu sare departe de trunchi.

Nu incepeti casatoria cu pacatul, pentru ca siliti Taina lui Dumnezeu, si-L veti avea impotriva. Pana la cununia Bisericii, toti sunt datori a avea fecioria nestricata, si fete si baieti, caci altfel inmultesc raul intre oameni, osandind si pe urmasii lor impreuna cu dansii. Astfel, din curvii nemarturisite, facute inainte sau dupa casatorie, apare vrajba in casa. Daca sotii au intrat in casnicie cu o pecete draceasca pe trupul si pe sufletul lor si pentru ca nu s-au spovedit, acel pacat are sa le sparga casa, tocmai pentru ca n-au omorat pe diavolul, care este cel care face acest lucru.

In casnicie, binecuvantata este numai nasterea de copii, iar tot ce este in afara de rostul acesta, este desfranare si pacat. Insusirile copilului atarna de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternitatii la femeie.

Inclinarile pe care le-au avut parintii in vremea sarcinii, dar mai ales ale mamei, acelea vor fi conducatoare in toata viata copilului ce vine; ele se intiparesc in copil ca tendinte si predispozitii, pe care acesta le va avea toata viata. Suparari, amaraciuni, dureri, predispun copilul la tristete, melancolie, nesanatate. In vremea aceea, daca mama fura oarece, copilul va fura toata viata, daca se imbata mama odata, copilul se va imbata toata viata. Se roaga mama la Dumnezeu, se va ruga si copilul. Acum e vremea cea mai scumpa de a ingriji de purtarile viitoare ale copilului, caci acum poti semana intr-insul inclinarile unui sfant sau apucaturile talharului. Acum e vremea cand poti sa faci ce vrei din copilul tau, acum esti cu deosebire dator sa-l pazesti de toate relele, cu care n-ai vrea sa te supere, fiindca numai acum te asculta cu desavarsire. Se roaga parintii in vremea respectiva, se impartasesc cu Sfintele Taine, petrec cu dragoste de Dumnezeu, asa va fi si toata viata copilului ce se va naste si nu vei avea bataie de cap cu el ca nu crede, ca n-asculta si umbla dupa rele. Caci pentru osteneala parintilor spre voia lui Dumnezeu, El se milostiveste de copiii acestora si-i binecuvanteaza cu daruri, precum Insusi a zis: „pana la al miilea neam” (Iesirea 20, 6).

Un sfat: Sa va doriti copii de la inceput, din tinerete, pana ce parintii nu s-au hodorogit de grijile vietii si de multe pacate, caci sunt mai ageri si de mai buna nadejde in viata. Copiii de la batranetea parintilor sunt mai stinsi, pare ca lipseste vlaga din ei si duc o viata chinuita, pentru ca au mostenit o zestre slabita (cu mai multe pacate).

Se poate intampla ca amandoi sotii sa fie roditori si totusi sa nu poata face copii. Ce sa fie? Pe unul dintre soti l-au ajuns faptele din tinerete, mult timp practicand faradelegea: era curvar, onanist, sau alt chip de patimas.

Crima de avort este mai mare decat alte crime, pentru ca se face contra unui copil fara aparare. De aceea cere cap de mama si de tata; sangele lor striga la Cer razbunare si putini scapa. „Sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi în alt fel de sângele vărsat pe el, decât cu sângele celui ce l-a vărsat (Numeri 35, 33).

In toata lumea nu gasesti un lucru mai usor de facut decat pacatul. De aceea pacatuim cu usurinta, dar anevoie ne pocaim. Daca oamenii si-ar potrivi purtarile dupa poruncile lui Dumnezeu si nu dupa momeala pacatelor, ar preveni si ar ocoli toate necazurile, dar asa, drept in ele isi sparg capul. Si apoi umbla plangand. Toata tineretea ta o dai dracului si pe urma vezi ca ai ales rau. Dar intrebarea este daca-ti mai raman zile sa le dai lui Dumnezeu? Si alta intrebare: daca-ti mai primeste Dumnezeu o gramada de cioburi, in loc de un vas frumos si intreg cum puteai sa fii?

Prin Isaia proorocul, Cuvantul se tanguie: “Piere dreptul şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57, 1). Cum pier dreptii si nimeni nu ia aminte? Foarte simplu: ca nu se mai nasc. Iata ca disparitia dreptului e o problema de care suntem trasi la raspundere. Ca sa fie oamenii asa cum ii vrea Dumnezeu, aceasta atarna si de parinti, caci acestia ii incarca pe copii cu poveri (pacate) prea mari, pe care copiii trebuie sa le impartaseasca, iar cand sunt maturi si ar trebui sa propovaduiasca pe Hristos, ei sunt ispasitori ai pacatelor inaintasilor. Iata temeiul pentru care suntem raspunzatori de misiunea de regenerare morala. Caci scrie: „Daca nu se vor griji de pacatele lor, pentru aceasta ii voi da in mainile copiilor lor”. Deci de noi depinde ce generatie vine. Generatia de acum trebuie sa inteleaga aceste lucruri: ori se leapada de pacate, ori va vedea zilele de pe urma.

.Surse bibliografice:

Parintele Arsenie Boca, “Omul, zidire de mare pret”;