SFATURI DUHOVNICESTI ALESE

                                Cuviosul Paisie Aghioritul  

  Diavolul se straduieste sa-l netrebniceasca pe nevoitor

– Parinte, uneori ispitele vin una dupa alta si nu le mai pot rabda.

– Vrei sa-ti dau o solutie ca sa le eviti? O vei primi?

– Da.

– Singura solutie ca sa eviti ispitele este sa …te lupti cu diavolul!… De ce razi? Nu-ti place aceasta solutie? Asculta. Cu cat se nevoieste cineva, cu atat va avea mai multe ispite si greutati. Si cu cat va incerca sa evite ispita, cu atat mai mult diavolul ii va sta impotriva. Dar prin ispite – daca le punem in valoare in chip corect – ni se da ocazia ca viata noastra, care uneori este antievanghelica, sa devina evanghelica.

– Parinte, ma poticnesc de unele lucruri neinsemnate si dupa aceea nu am dispozitie sa ma nevoiesc pentru ceva mai inalt.

– Acestea sunt ca minele pe care le pune dusmanul ca sa netrebniceasca armata. Cand vede ca nu poate pricinui alta paguba nevoitorului, aghiuta cauta cum sa-l netrebniceasca prin lucruri neinsemnate. Dupa aceea sa stii ca exista si dracusori mici, care stiu insa sa faca marevatamare. Odata am intrebat pe un dracusor de acesta: “Oare tu ce poti face?“. “Ce pot face eu? Ma duc sa incurc atele la croitorese, la cizmari“, a raspuns, “si ii fac sa se manie“. Scandalurile cele mai mari pornesc de la lucruri de nimic, si acestea nu numai intre noi, ci uneori chiar si intre state. La oamenii duhovnicesti nu exista pricini serioase pentru scandaluri, de aceea diavolul ia pricina de la cele mici. Il loveste pe om sufleteste cu ceva neinsemnat, lucruri copilaresti, dupa care ii face inima precum acela voieste, ramanand dupa aceea ca o buturuga.

– Parinte, oare de ce, desi imi impun un program, o randuiala in nevointa mea si incep cu dispozitie de a ma nevoi, uit repede aceasta?

– Nu stii de ce? Cand aghiuta prinde de veste ca voim sa facem treaba duhovniceasca, intoarce butonul in alta parte. Desi ne punem un program, o randuiala anumita, ne aflam in alta si, daca nu luam aminte, pricepem acestea doar dupa cateva zile. De aceea nevoitorul trebuie sa mearga numai impotriva diavolului – fireste, cu discernamant – si sa-l supravegheze un duhovnic experimentat.

– Satana il lupta oare pe omul care nu face o lucrare subtire[1] intru sine?

– Satana nu se duce la un om netrebnic, ci se duce la un nevoitor pentru ca sa-l ispiteasca si sa-l netrebniceasca. Nu pierde timpul sa faca lucrare subtire in unul care nu are nici el o lucrare subtire. La cel care coase cu acul de cusut saci, trimite un diavol cu ace mari. La cel care face lucrare de mana fina, trimite un diavol care face lucru de mana fin. La cel care face broderie foarte fina, trimte un diavol care face lucrare foarte fina. La cei care fac lucrare bruta in ei insisi, trimite un diavol grosolan. La incepatori le trimite diavoli incepatori.

Oamenii care au un suflet fin, multa marime de suflet si sunt sensibili trebuie sa ia aminte, pentru ca diavolul isi baga coada sa si-i face si mai sensibili, putand ajunge la melancolie sau chiar – fereasca Dumnezeu – sinucidere. Diavolul niciodata nu merge contra, desi pe noi, oamenii, ne pune sa mergem impotriva semenilor nostri si sa ne certam. Pe cel trandav il face si mai trandav. Il odihneste cu gandul” “Te doare capul, n-ai dispozitie. Nu-i nimic daca nu te scoli sa te rogi“. Pe cel evlavios il face si mai evlavios, ca sa-l atace in mandrie, sau il imbranceste sa se nevoiasca mai presus de puterile sale, incat sa-l istoveasca si sa lase dupa aceea toate armele lui duhovnicesti, pentru ca mult-nevoitorul de mai inainte sa se predea. Pe cel cu inima aspra il face si mai aspru, pe cel sensibil, exagerat de sensibil.

Si vezi cati oameni se ticalosesc cu insomnii si iau medicamente, unii pentru ca au o oarecare sensibilitate, altii pentru ca si-au zdruncinat nervii lor. Rar poti vedea un om echilibrat. Oamenii au devenit baterii. Cei mai multi sunt ca si cum ar avea electricitate. Cei care nu se marturisesc primesc influente diavolesti, au un magnetism diavolesc, pentru ca diavolul are stapanire peste ei. Putini sunt oamenii, fie ei baieti ori fete, ori varstnici de sunt, care au o privire curata. Demonizare! Stii ce inseamna demonizare? Sa nu te poti intelege cu lumea.

Diavolul ne face injectie cu nesimtire

 Am spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operatii: “Anestezia celui viclean are consecinte neplacute asupra omului, in timp ce aceea pe care o faceti dumneavoastra ajuta”. Anestezia diavolului este otrava pe care o arunca sarpele peste pasari sau peste iepurasi ca sa-i paralizeze si sa-i inghita fara a se impotrivi. Diavolul, atunci cand vrea sa lupte un om, trimite mai intai un dracusor “anestezist”, ca sa-l faca pe om nesimtit, dupa care merge el insusi si-l ciopleste, si face din el orice vrea… Dar inainte merge “anestezistul”. Ne face injectie cu nesimtire si uitam de grija mantuirii. Iata, vezi, noi monahii, am fagaduit rabdare cand vom fi “ocarati, batjocorati etc…“, dar in cele din urma de multe ori ispita ne zapaceste si facem cele potrivnice celor fagaduite. Altfel incepem si altfel sfarsim. Pentru altceva am pornit sa mergem, si in alta parte mergem. Nu luam aminte. Nu v-am dat atatea exemple?

Mai demult, in Konita nu exista banca. Oamenii erau nevoiti sa mearga la Ghiannena, cand voiau sa ia vreun imprumut. Asadar porneau cativa din satele din imprejurimi si mergeau 72 de kilometri pe jos sa ia imprumut, ca sa cumpere, de pilda, un cal. Atunci, daca cineva avea un cal, isi putea intretine familia. Facea pereche cu calul altcuiva si ara. Odata unul a pornit sa mearga la Ghiannena sa ia imprumut, ca sa cumpere un cal sa-si are ogorul, sa nu se chinuiasca sapand cu harletul. S-a dus asadar la banca, de unde a luat imprumutul, dupa care a trecut si pe la magazinele evreiesti si casca gura. L-a vazut un evreu si l-a tras inauntru. “Vino inauntru, omule, am lucruri bune!“. A intrat inauntru acela si evreul a inceput sa coboare topurile de stofa din rafturi. Le lua, le scutura. “Ia-o“, ii spune, este buna, iar pentru copiii tai ti-o voi da mai ieftin“. Pleca de la unul, mergea mai departe si casca gura la altul. “Hai inauntru, omule“, ii spune evreul, “o sa ti-o dau mai ieftina“. Si cobora acela stofele, le deschidea, le intindea. In cele din urma s-a zapacit sarmanul. Avea si putina marime de suflet si isi spunea: “Acum cand a coborat valurile de stofa si le-a intins…” si mai ales ca “pentru copii este mai ieftin“, a dat banii pe care ii luase de la banca si a cumparat un val de stofa, dar care era stricata. Dar ce sa faca cu un val intreg de stofa? Nici un bogat nu ar fi luat un val de stofa, ci numai cat ii trebuia. In cele din urma s-a intors acasa cu un val de stofa putreda. “Unde este calul?“, l-au intrebat. “Am luat stofa pentru copii!“, le spune. Dar ce sa faca cu atata stofa? S-a indatorat si bancii si nici cal n-a luat, ci numai un val de stofa stricata. Haide acum iarasi la sapat cu harletul pe ogor, iarasi sa se osteneasca pentru ca sa inapoieze imprumutul. Daca ar fi cumparat un cal, s-ar fi intors si calare, ar fi cumparat si ceva lucruri pentru casa si nu s-ar fi omorat sa sape cu harletul. Dar vedeti ce a patit daca a cascat gura la magazine evreiesti? Asa face si diavolul. Te trage de aici, de dincolo ca negustorul cel viclean, iti pune piedici si in cele din urma te obliga sa mergi acolo unde vrea el. In alta parte ai pornit si in alta parte ajungi daca nu iei aminte. Te insala si iti pierzi anii cei mai buni.

Diavolul face totul pentru ca omul sa nu se foloseasca duhovniceste

Diavolul este maestru. Daca, de pilda, ii aduce unui om duhovnicesc un gand rusinos in timpul Sfintei Liturghii, acela il va pricepe, se va trezi si il va alunga. De aceea ii aduce un gand duhovnicesc: “In cartea cutare, ii spune, scrie aceasta despre Sfanta Liturghie“. Dupa aceea ii va atrage atentia, de pilda, la polieleu. Se va intreba cine, oare, l-a facut. Sau ii va aduce aminte de vreun bolnav pe care trebuia sa mearga sa-l vada. “A! Ce inspiratie mi-a venit in timpul Sfintei Liturghii“, isi spune. Acela insa este diavolul care se strecoara inauntru si omul intra in discutie cu gandul adus de el. Cand aude pe preot spunand: “Cu frica…“, numai atunci isi da seama ca s-a terminat Sfanta Liturghie si el n-a participat deloc la ea. Iata, si aici, in biserica, merge paraclisiera si aprinde lumanarile de la policandru si am observat ca pana si pe oamenii mari ii distrage vicleanul si casca gura la sora cum aprinde lumanarile. Lucrul acesta este cu desavarsire copilaresc. Numai copiii cei mici se bucura de asa ceva si spun: “Le-a aprins!“. Adica aceasta se justifica pentru copiii cei mici, iar nu pentru oamenii mari. Sau, desi stim ca trebuie sa evitam miscarile in timpul Sfintei Liturghii, ispititorul poate pune, intr-un moment sfant, pe o sora sa rasfoiasca foile la strana si astfel pricinuieste zgomot, distragand pe ceilalti. Aud “fas-fas“, “Ce se intampla?“, imi spun, si astfel mintea fuge de la Dumnezeu si se bucura aghiuta. De aceea sa luam aminte sa nu facem pricini de distragere a atentiei celorlalti in timpul slujbei. Pricinuim paguba oamenilor si nu ne dam seama. Sau urmariti o citire. Cand citetul ajunge la punctul cel mai sfant, prin care se vor ajuta oamenii, atunci sau se va tranti usa cu putere de curent, sau va tusi cineva si le va distrage atentia si nu se vor folosi de acel cuvant sfant. Si astfel isi face aghiuta treaba lui.

O, daca ati vedea pe diavolul cum se misca! Nu l-ati vazut, si de aceea nu pricepeti unele lucruri. Face totul pentru ca omul sa nu se foloseasca duhovniceste. Am observat asta la Coliba, atunci cand vorbesc. Cand ajung exact la punctul la care vreau, la cel mai sensibil, ca sa se foloseasca cei ce aud, atunci sau se face un oarecare zgomot sau vin altii si ma intrerup. Diavolul ii pune mai inainte sa caste gura la Schitul[2] de vizavi sau sa priveasca altceva si randuieste sa vina la momentul cel mai important al discutiei, ca sa schimb subiectul si sa nu se foloseasca cei carora le vorbesc.Pentru ca atunci cand incepe discutia, stie diavolul unde va duce si, deoarece vede ca se va pagubi, trimite pe cineva exact la momentul cel mai sensibil, ca sa ma intrerupa. “Hei, Parinte, pe unde sa intram?“, striga. “Luati rahat si apa si veniti pe acolo“, le spun. Altii intra in curte exact in clipa aceea si ma intrerup, pentru ca trebuie sa ma scol si sa-i intampin. Altii vin putin dupa aceia si iarasi trebuie sa ma scol, sa-i intreb: “De unde esti etc. …“. Si astfel sunt nevoit s-o iau din nou de la inceput, sa spun iarasi pilda ce-am inceput-o. Dar de indata ce incep, striga de jos altul: “Ei, Parinte Paisie, unde esti? Pe aici e poarta?“. Hai, scoala-te din nou… Mai, si diavolul acesta!

Intr-o zi mi-a facut aceasta de sase-sapte ori pana cand am fost nevoit sa pun cateva… santinele. “Tu stai acolo si vezi sa nu vina nimeni, iar tu stai aici, pana ce-mi voi termina treaba?“. De sase-sapte ori sa incepi o intreaga istorie, sa ajungi la punctul unde se vor folosi, si diavolii iarasi sa faca scene!

Mai, ce face vrajmasul! Mereu invarte butonul la alta frecventa. Indata ce nevoitorul este gata sa se foloseasca de ceva, pac!, ii invarte butonul in alta parte si uita de sine prin ceea ce ii da acela. Isi aduce aminte de ceva duhovnicesc? Tac!, ii aduce aminte de altceva. Il face sa se dea de-a berbeleacul. Daca omul ar invata cum lucreaza diavolul, s-ar elibera de multe lucruri.

– Parinte, dar cum sa invete?


– Sa se observe pe sine insusi. Daca cineva se observa pe sine, invata. Vezi, ciobanii sunt cei mai buni meteorologi pentru ca observa norii, vantul.

Aripa vointei

Lumea se influenteaza repede si spre bine, si spre rau. Spre rau se influenteaza mai usor, pentru ca acolo ajuta si diavolul. Spune, de pilda, unuia sa lase fumatul pentru ca il vatama. De indata ce se va hotara sa-l lase, diavolul va merge si-i va spune: “Tigara cealalta are mai putina otrava, cealalta are filtru si curata… Fumeaza din acelea ca nu te vor vatama“. Ii va afla o indreptatire, ca sa nu-l lase, ii va afla o…”solutie”. Pentru ca diavolul ne poate oferi gramada de justificari. Iar tigara aceea, pe care i-o recomanda, il poata vatama si mai mult. De aceea este nevoie sa avem vointa. Si daca cineva nu-si taie cusururile sale atunci cand este inca tanar, dupa aceea ii va fi greu sa le taie, deoarece cu cat inainteaza in varsta, cu atat i se slabeste vointa.

Daca omul nu are vointa, nu poate face nimic. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Totul sta in a vrea si a nu vrea“[3]. Adica toate depind de: daca vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire bun si vrea binele nostru. Dar este nevoie sa vrem si noi. Pentru ca omul zboara duhovniceste cu doua aripi: cu voia lui Dumnezeu si cu voia sa. Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripa – voia Sa – de un umar al nostru. Dar ca sa zburam duhovniceste trebuie ca si noi sa ne prindem de celalalt umar aripa noastra, voia omeneasca. Daca omul are vointa puternica, are aripa omeneasca si se echilibreaza cu aripa dumnezeiasca si atunci va putea zbura. In timp ce daca vointa ii este atrofiata, incearca sa zboare putin, dar se prabuseste. Incearca din nou sa zboare, dar iarasi cade.

– Parinte, vointa se cultiva?

– N-am spus ca toate se cultiva? Vointa exista la toti oamenii, la unii mai putina, la altii mai multa.Cand omul are dispozitie sa se nevoiasca, se roaga si cere de la Dumnezeu sa-i mareasca vointa si Dumnezeu il ajuta. Cand omul nu sporeste, atunci sa stie ca ori nu pune vointa deloc, sau putina, si aceea slaba, lucru care iarasi nu ajuta. Sa presupunem ca o pasare are o aripa buna, dar o neglijeaza pe cealalta. Ii cad cateva pene, dupa care nu mai poate zbura cum trebuie. O aripa lucreaza corect, cealalta este insa ca un pieptene stricat. O misca, dar intra aer prin ea si pasarea nu poate zbura bine. Zboara putin, dupa care se pravaleste. Trebuie sa aiba si aceasta aripa intreaga ca sa poata zbura. Tot astfel si omul, vreau sa spun, trebuie sa ia aminte sa nu neglijeze vointa omeneasca, daca vrea sa zboare mereu corect, duhovniceste. Pentru ca aghiuta ce face? Merge incet-incet si trage din aripa omeneasca mai intai o pana mica, apoi una ceva mai mare, si daca nu ia aminte omul, ii scoate una si mai mare, iar cand vrea sa zboare nu mai poate. Si daca cumva ii trage cateva pene, atunci cand vrea sa zboare, intra aer prin aripa din care ii lipsesc pene si face tumbe. Aripa dumnezeiasca este intotdeauna plina, completa, nu-i lipsesc pene, pentru ca diavolul nu poate sa le traga si sa le scoata, caci este dumnezeiasca. Dar omul sa ia aminte sa nu se leneveasca si astfel diavolul sa-i scoata vreo pana din propria lui aripa. Atunci cand incepe incet-incet putina trandavie, putina nepasare, vointa slabeste. Ce sa faca Dumnezeu daca omul nu vrea? Nu vrea sa intervina, pentru ca respecta libertatea omului. Si astfel, omul netrebniceste si aripa lui Dumnezeu. Dar cand are vointa, are si aripa lui intreaga. Atunci vrea si Dumnezeu, vrea si omul, si el zboara.

– Dar, Parinte, ce este exact acest zbor? Va referiti la a vrea sa sporesc duhovniceste, sa vreau mantuirea mea?

– Da, mai copile! Cand spun zbor, ma refer la urcusul duhovnicesc, nu inteleg sa zbor si sa ma urc in vreun chiparos.

– Parinte, ati spus ca cineva poate ara, semana si face toate lucrurile legate de acestea si sa nu scoata nici samanta.

– Da, asa este. Daca nu ia aminte omul, diavolul ii fura osteneala, in timp ce daca ia aminte si ia in serios problema mantuirii sufletului sau, se nevoieste, sporeste, rodeste, se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/10/25/cuviosul-paisie-aghioritul-ne-arata-cum-lucreaza-diavolul-la-nivel-personal/

In timp ce urci Golgota, nu se poate sa nu cazi

“Fiul meu iubit in Domnul, doar ce am primit astazi scrisoarea ta si iata, iarasi plang, iarasi jelesc, iarasi imi pun sufletul meu pentru tine.

Ridica-te. Iti intind mana mea tremuranda. Nu te speria. Iarasi incerc sa te tin. Plangi pe umarul meu. Sunt alaturi de tine, plang impreuna cu tine. Oftez, ma doare, sufera nespus sufletul meu si inima mea se zbate pana cand te voi ridica pe Tabor.

In timp ce urci Golgota nu se poate sa nu cazi. Este grea crucea. De multe ori vei cadea in genunchi. Tu sa nu asculti pe ispititor. Daca il asculti, el va iesi biruitor.

 Iata cata dreptate are duhovnicul tau. Sa te strige de doua ori si tu sa nu-i dai ascultare? De cine ai facut ascultare in clipa aceea? Ce spuneau gandurile tale atunci?

Orice s-ar fi intamplat, nu trebuie sa deznadajduim. Vom ruga pe parintele duhovnic sa ne ierte si ne vom face canonul. Impreuna cu tine voi face si eu act de cainta. Tu vei face pe deasupra douazeci si cinci de metanii pe zi. Si sa fii atent in continuare. Pune din nou inceput si fereste-te de neascultare. Daca va fi biruit de o singura patima, dupa aceea va trebui ca omul sa fie mult mai atent si sa lupte mult mai staruitor impotriva ispitelor, pentru a nu cadea iarasi.

Curaj, deci. Oricum si-ar trimite sagetile sale vrajmasul, noi trebuie sa le intoarcem impotriva lui. Sa inteleaga ca nu esti singur. Ca ai si pazitorul impreuna cu tine, care vegheaza pentru tine si care-i strica toate capcanele pe care el le pune inaintea picioarelor tale.

Cu multa placere voi posti, nu numai patruzeci de zile, ci de trei ori cate patruzeci, voi priveghea pentru tine, ma voi osteni de dragul tau. Scoala-te numai si stai cu curaj. Ia barbatie de la Domnul si nu te teme de vrajmas, pentru ca l-a biruit Hristos si nu mai are putere. Numai naluciri si frica trimite, numai ganduri indraznete si nerusinate. Vei primi har si putere de sus pentru a lupta impotriva lui si vei avea putere in madularele tale, zicand: “Inceteaza, vrajmasule, sa lupti impotriva mea, pentru ca parintele meu duhovnicesc vegheaza pentru mine si neputintele mele le plineste. Patimeste pentru mine si posteste. Si chiar de voi cadea de saptezeci de ori cate sapte, tot tu vei fi biruit in cele din urma”.

Zicand acestea, da-ti curaj tie insuti si caieste-te de indata pentru ceea ce ai facut rau ca om. Deoarece toate sunt de la cel rau. Sa te faca sa deznadajduiesti, sa te faca sa te descurajezi, sa culegi intristare din orice. Dar sa nu-l asculti.

Si scrisorile care intarzie, sau acelea care se pierd, tot el le face pe toate. El ii pune pe aceia sa le deschida. Acesta este facatorul tuturor relelor. Nimeni altcineva nu este vinovat in afara de acesta. De aceea si noi impotriva acestuia trebuie sa luptam cat mai traim. Nu impotriva fratilor nostri, ci impotriva celui care ii indeamna pe acestia sa gandeasca sau sa faca orice rau, vazut sau nevazut.

Daca ti-am spus ca o sa fiu mereu alaturi de tine, atunci cand te manii, atunci cand esti gata sa faci un lucru care nu trebuie, spune-ti tie insuti: “Pentru dragostea parintelui, care va plange atunci cand va auzi, ceea ce am facut eu, sa nu ma manii, sa nu fac neascultare. Cine s-a folosit vreodata de neascultare, ca sa ma folosesc si eu acum?”

In legatura cu “Avva Dorotei”, pe caze mi-l ceri, este usor sa-l gasim; dar nu ne ingaduie sa-l scoatem din Sfantul Munte, daca este carte veche. Intr-adevar, Avva Dorotei este foarte duhovnicesc, aducator de bucurii si mult folositor sufletului. Voi intreba sa vad: daca este ingaduit sa cumpar si sa-ti trimit Everghetinosul sau Filocalia.

Pentru fratele despre care imi scrii ca sufera vom face rugaciuni. Totusi, sa stie ca vreun pacat ascuns a savarsit sau savarseste acum, de ingaduie Dumnezeu sa sufere in felul acesta. Uneori se savarseste pacatul acolo unde nici chiar omul care-l savarseste nu stie. Asa se intampla ca merge in intuneric, ca un orb, pentru ca nu are curajul sa se vada pe sine la lumina si sa spuna: “Am pacatuit, Doamne!”

Diavolul, cu cat trece timpul si se apropie de sfarsitul sau, cu atat intareste mai mult razboiul si se sileste ca sa ne duca pe toti in iad.

Acum, mai ales in timpul Postului Mare, care se apropie, neobositii diavoli ne aduc multe ispite si nenumarate tulburari. Pentru ca si noi in timpul acesta ii atingem mai mult, prin post si rugaciune, de aceea acestia devin mai salbatici impotriva noastra. Ingrijeste-te sa castigi cununi pe terenul acesta de lupta. Trebuie sa devii mai viteaz. Sa te lupti piept la piept cu acesti netrupesti vrajmasi. Nu te teme de ei.

Tu nu vezi cati cad cu fiecare rugaciune pe care o spui, cati o iau la fuga. Tu vezi numai cat esti tu de ranit in aceasta lupta, dar sa stii ca si ei sunt loviti si sufera. La fiecare act de rabdare al nostru se indeparteaza in fuga si la fiecare rugaciune sunt raniti serios. Sa nu te astepti ca, in timpul razboiului, tu sa arunci asupra lor sageti si gloante, iar acestia sa arunce spre tine lucum si ciocolata.

Adu-ti aminte de ceea ce scriai la inceput. Spuneai ca ai imbracat haina monahala ca pe o armura, ca sa pornesti la lupta impotriva incepatoriilor si puterilor intunericului. Lupta-te ca sa nu-ti incalci fagaduintele”.

Din nou m-am sculat si am pornit lupta impotriva tuturor duhurilor rele

“Ceea ce ti s-a intamplat, fiule, arata ca esti plin de slava desarta foarte mare. Ai o prea buna parere despre tine. Din aceasta cauza nu poti dobandi duhul pogoramantului, al smereniei.Crezi despre tine ca nu vei mai cadea, ca nu vei mai face neascultare, ca nu vei mai primi nici un fel de instrainare, ci vei trai, de acum incolo, viata fara de prihana, lucru care nu este in firea oamenilor.

Si s-a spus deja ca bolesti de multa necunostinta, care la randul ei naste ingamfare. Asadar, ia aminte, fiul meu, si fugi de necunostinta, caci aceasta este maica oricarui rau. Necunoasterea binelui este intunecime a sufletului. Si daca omul nu lupta impreuna cu Hristos, care este Lumina, nu poate sa se izbaveasca de stapanul intunericului, Diavolul.

Iata, eu – martor imi este Domnul, Cel ce face sa piara mincinosii si minciunile lor – de peste douazeci si cinci de ani ma lupt in lume cu tarie, pana la sange, cu demonii. Am coborat in adancul marii, gol de orice iubire de sine si de orice vointa proprie, pentru a afla Margaritarul de mare pret. Am intalnit Pe Satana insusi, cu toata armata lui, si am cunoscut toata stiinta si tot mestesugul lui. Si prin smerenie l-am legat si l-am intrebat: “De ce ai atata inversunare impotriva noastra, a oamenilor, si lupti cu atata manie pentru a ne birui?” Si mi-a zis: “Pentru ca sa am tovarasi multi in iad si sa ma mandresc in fata Nazarineanului ca nu sunt eu singurul calcator de lege, ci sunt multi impreuna cu mine“.

Am urcat la ceruri prin harul dumnezeiesc si vederea duhovniceasca si am vazut frumusetea de negrait a Raiului, pe care l-a pregatit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc pe El.

Dupa toate acestea mi s-a luat harul putin cate putin si picioarele mele s-au inmuiat. Am cazut in putina nepurtare de grija si am fost prins de somn ca intr-o inchisoare si am fost lipsit de multe bunuri duhovnicesti. Dupa putin, iarasi m-am sculat si am pornit razboi si lupta sangeroasa. Si biruind, din nou am cazut in somnolenta. Iarasi maica tuturor relelor nepurtarea de grija, mi-a inmuiat oasele. Cu toate acestea, am reusit sa ma ridic din nou si sa pornesc razboiul impotriva tuturor duhurilor rele.

Opt ani m-am luptat la inceput cu patimile trupesti. Nu dormeam culcat, ci in picioare, rezemat intr-un colt sau sezand pe scaunel. Ma bateam pe mine insumi de doua-trei ori pe zi, oftand si plangand, pentru ca Dumnezeu sa-si faca mila de mine si sa-mi ridice razboiul, pana cand S-a milostivit Cel Atotmilostiv si a pus capat inversunarii lui Satan. Ia aminte!Nesfarsitele mele patimiri povestindu-ti-le acum foarte pe scurt nu-ti dau decat o picatura din mare. In fiecare noapte cete intregi de demoni, cu ciomege, cu securi si cu orice altceva ar fi putut provoca vatamare, m-au supus la torturi groaznice opt ani la rand. Unul ma apuca de barba mea micuta pe atunci, altul de par, altul de picioare, de maini – toate relele si chinurile posibile. Toti strigau ca iesiti din minti: “Strangeti-l de gat, omorati-l!” Numai cu numele lui Hristos si al Maicii Domnului il alungam. Puterea lor se risipea ca fumul. Pana cand S-a milostivit de mine Dumnezeu si m-a scos din adancul si din prinsoarea chinurilor. Iata acum, fiul meu, devin ca unul fara de minte povestindu-ti toate acestea. Dar cred ca iti va fi de folos sa ti le spun pe cele din trecut si pe cele de acum.

Acum, asadar, cand ma simt batran ca si cand as avea o suta de ani, din cauza patimirilor si a caderilor mele celor multe, intai imi procur painea cu sudoare prin lucrarea mainilor mele, cum ai vazut din cele ce ti-am trimis. Apoi, vin frati de la diferite manastiri si schituri din Munte si, cu harul dumnezeiesc, le spun cele ce-mi sunt date de Domnul. Lucrez rugaciunea si imi indeplinesc fara lipsa indatoririle mele calugaresti. Noptile, dupa ce mintea oboseste in rugaciune, scriu scrisori crestinilor care imi cer cuvinte folositoare. In ciuda tuturor acestora pe care le-ai auzit, cad in deznadejde pentru ca nu fac voia lui Dumnezeu.

Oare – plang si ma intreb – cine stie daca ceea ce fac eu este placut lui Dumnezeu, Domnul meu, sau daca nu cumva ma insel si, propovaduind altora, eu raman in nepricepere? Caci imi este necunoscuta voia cea dumnezeiasca a Domnului. Cine cunoaste gandul Celui Atottiitor, sau cine se poate indrepta inaintea Lui ramanand in faradelegi? Iar tu, fiul meu, pentru singura neascultare ai aruncat deja armele! Pentru cuvantul unui singur demon ai parasit lupta? Unde ai vazut, tu, iarna? Unde ai vazut furtuna? Unde plutoanele si batalioanele de demoni care sa te infricoseze? De amenintarea unui singur demon te-ai speriat? Sa nu crezi niciodata in ceea ce spune. Nu stii ca el este dintotdeauna mincinos si ca nu are nici un fel de putere asupra noastra, fara numai daca ne aflam in necunoastere plina de sine? Acestia numai ne ameninta si ne infricoseaza, nu au insa putere asupra noastra. Daca nu au avut putere sa mearga in turma de porci, cum ne vor ispiti pe noi fara ingaduinta lui Dumnezeu?

Asadar, invata sa ai cuget smerit si nu te teme deloc de cuvintele omului stapanit de demon.Avem marturie clara de la Domnul care, auzind pe demoni vorbind si spunand: “stim cine esti”, desi spuneau adevarul, Acesta i-a mustrat, invatandu-ne prin aceasta sa nu ascultam cuvintele celor demonizati, oricat ni s-ar parea de adevarate, deoarece prin gura omului vorbeste demonul. El poate sa spuna acum adevarul, apoi minciuna, pentru ca dintru inceput este mincinos si nu poate sta in adevar iar daca omul va da crezare celor spuse de el va ajunge foarte repede de rasul si de batjocura demonilor.

Vino-ti in fire si alunga de la tine aceste gand. Omul smerit si de o mie de ori daca va cadea, de atatea ori se va ridica si va gandi numai la biruinta. Cel mandru, de indata ce cade in pacat, cade si in deznadejde si, impietrindu-se, nu mai vrea sa se ridice. Deznadejdea este pacat de moarte. De ea se bucura diavolul mai mult decat de orice altceva. Ea se risipeste de indata ce va fi marturisita duhovnicului.

Fiul meu, sileste-te spre tot lucrul bun! Si daca incercand noi sa lucram binele cadem de multe ori, sa nu ramanem in cadere, ci, sculandu-ne, sa cerem iertare de la Mantuitorul nostru. El, care a spus ucenicului sau sa ierte de saptezeci de ori cate sapte celui ce greseste, cum ar putea sa nu ne ierte? Tocmai El, care a randuit aceasta! Deci nu te teme. Ori de cate ori vei cadea, scoala-te si cere iertare prin preot. Si Cel Preabun nu va tine minte raul, pentru ca El nu tine manie. Cat sunt de departe rasariturile de apusuri, asa a indepartat de la noi faradelegile noastre!“”


Nu deznadajdui; cu toti se intampla la fel

“Ma doare sufletul si nori grei acopera inima mea. Mintea mea se opreste si inima mea tace iar mana imi este amortita din pricina ta. Sunt nedumerit si ma minunez cum de nu poti sa te silesti un pic.

Ah, daca ai si putut vedea durerea mea si lacrimile mele pentru tine! Si cat sunt de nelinistit pana cand voi auzi ca te-ai ridicat si ai biruit pe vrajmas. Pentru ca nu esti tu cel care face aceste lucruri, ci cel viclean, razvratitul de diavol – Dumnezeu sa-l piarda o data pentru totdeauna!

Curaj, fiul meu. Ridica-te. Manie-te impotriva celui ce ispiteste, stiind ca el este cel care a nascocit tot viclesugul acesta. Nu te lasa. Lupta impotriva lui. Cand iti aduce in minte chipul acela, ia un bat si loveste-te tare peste fluierele picioarelor, ca sa piara pofta cea trupeasca. Ai sa plangi de durere, dar in felul acesta va disparea amintirea chipului din mintea ta. Vor disparea imaginile si inselaciunea imaginatiei.

Sa te temi mult de aceasta ispita, fiul meu. Pentru ca aduce murdarirea sufletului. Acest necurat trebuie batut fara mila. Aici, toti ucenicii mei tineri au un bat la capataiul lor si numai ce le vine gandul cel trupesc incep a se lovi! Numai asa dispare pofta si immugureste sufletul. Alt medicament nu exista. Rugaciune, post si bataie. Astfel, mintea se curata si sufletul va intra usorin stare de rugaciune. Se inmoaie inima si primesti indrazneala in timpul rugaciunii.

Nu deznadajdui: cu toti se intampla la fel. Este razboi al ispitelor si va trece. Pentru ca te-ai luptat impotriva lui la inceput, acum, intrucat s-a micsorat zelul tau, el vrea sa castige terenul pierdut. Dar tu nu te lasa. Ridica-te, caieste-te si plangi.

Nu-ti aduci aminte de fratele acela care zicea demonului: “Chilia mea este ca o fabrica: trimiti un glonte, un glonte vei primi“. Deci lupta-te cu indarjire impotriva patimilor tale si in curand, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei fi izbavit.

Trebuie insa, mai intai, sa intelegi care este cauza ispitei. Acest lucru ti s-a intamplat deoarece ai lasat in mintea ta ganduri impotriva staretului si a obstii si a fratilor. Diavolul, ca mare mestesugar in cele viclene, aduce ura impotriva staretului si a fratilor, pentru ca sa rupa legatura dragostei. Aduce gand de dispret fata de cei ce traiesc in virtute, pentru a-i face sa inceteze rugaciunea. Pentru ca rugaciunea celor multi il leaga si-l face neputincios. De aceea cauta in orice fel si cu orice pretext sa-i izoleze pe cei credinciosi si sa-i separe de adunarea fratilor. Dupa aceea ii stapaneste si face cu ei ce vrea. Trebuie sa intelegi ca toate acestea sunt viclenii ale celui rau. De aceea, nu trebuie sa asculti ce-ti sopteste in gandurile tale. Ai grija sa nu te scoata din randuiala si din canonul tau, pentru ca atunci esti pierdut. Sa nu dai nici o sansa asteptarilor lui.

Astept sa-mi faci bucuria spunandu-mi ca l-ai plesnit chiar peste fata. Eu voi pune acum pe toti fratii sa faca rugaciune pentru ca sa primesti putere de sus, desi eu nu incetez niciodata a ma ruga pentru tine. Acum o vom face impreuna. Tu poarta de grija celorlalte si nu deznadajdui.

Primeste aceste metanii, roaga-te si vei primi putere. Iubeste pe parintele staret si pe frati si nu te mai amari pe nedrept din cauza lor. Dragostea este, cu adevarat, mai puternica decat orice mestesug si putere ale vrajmasului.

Orice s-ar intampla, nu lua in seama nimic, din moment ce nu esti tu vinovatul. Nici tu nu i-ai deranjat pe aceia si nici aceia pe tine, ci ispita, care ne lupta pe toti si le amesteca pe toate, deoarece aceasta este lucrarea ei. Astazi ai fost tu ispitit, maine va fi altul si poimaine altul, intrucat ispititorul totdeauna va fi prezent in aceasta viata.

Dar iarasi spun si te rog sa iei seama la cuvantul meu: impreuna vom merge in Rai. Si daca nu reusesc sa te iau si pe tine, nici eu nu voi putea sa fiu acolo. Ia aminte din cuvinte marimea dragostei in Hristos Iisus Domnul nostru”.

Tuturor ni se intampla aceste caderi

“Dupa mult timp, am primit astazi scrisoarea ta, fiica mea. Tot timpul acesta am fost foarte trist, pentru ca, nefiind tu prea bine in timpul din urma, te-am certat. Pentru aceasta am avut durere si tristete multa in inima mea cea saraca.

In fine, astazi m-am bucurat putin, afland ca ti-ai revenit un pic si ai inceput sa-ti repari mica ta barca pentru a putea naviga spre tarmul linistit si fara de valuri al nepatimirii. Intr-adevar, fiica mea, este mare lupta impotriva patimilor, dar cu harul lui Dumnezeu ea poate fi dusa la bun sfarsit. Cu ajutorul Lui, cele cu neputinta sunt implinite.

Tuturor ni se intampla aceste caderi, fiica mea, dar este nevoie de multa rabdare si staruinta in lupta. Toate aceste anomalii, tulburarea, ura, dispretul, miscarile salbatice ale patimilor, toate sunt de la Satana. Toate trebuie deopotriva urate si indepartate. Cu graba, cu durere, cu suferinta. De la inceput, inainte de a intra ele si a apuca sa-ti taie izvoarele racoritoare ce vin din cer si apoi sa-ti ucida sufletul.

Vezi tu? Cand consimti la gandurile rele pe care le seamana cel rau, atunci ti se taie imediat curajul rugaciunii. Daca au reusit sa-ti intrerupa apa cea datatoare de viata, hrana sufletului, in cateva zile iti vor ucide sufletul. La inceput vei putea sa le respingi cu putina rezistenta, dar tu stai fara de grija si pierzi timp dand atentie celor spuse de acestea. Cand vor patrunde acestea ne vor lua prizonieri.

Fii atenta si sa nu te increzi, chiar daca ti se pare ca au plecat. Pentru putin numai le alunga rugaciunile celor mai mari ai tai, dar iarasi se intorc. Harul lui Dumnezeu le raspandeste pentru ca sufletul sa prinda curaj, dar iar se intorc. In timp de pace nu te lenevi, ci roaga-te, indrepteaza ce s-a stricat, pregateste-te de razboi… Da-ti curaj. Ai rabdare. Fa ascultare desavarsita. Astfel vei putea intr-o buna zi sa scapi de toate acestea. Este nevoie insa de multa lupta si multa rugaciune.

Cu fiecare pas pe care il face, monahul trebuie sa verse lacrimi si picaturi de sange. Si vine diavolul, cel invechit in rele, ii pune o piedica, din cauza careia, daca rugaciunile celorlalti nu sunt imediat ajutatoare, pierde totul. Apoi ia totul de la inceput Si iarasi stradanii pana la sudoare de sange.

De aceea este nevoie de rabdare. Nu te descuraja. Nu fi mica la suflet. Indura, ai rabdare pentru ca sa te acopere harul. Sunt multi cei care te sprijina.

Fiecare pas al tau spre bine imi aduce si mie bucurie. Invierea ta face sa invieze si sufletul meu. Din experienta mea si din chinurile mele cunosc foarte bine ispitele maicii starete. Stiu ca sufera si patimeste mult, purtand sarcinile fiecareia dintre voi cu raspunderea pe care o are in fata lui Dumnezeu. Gusta in fiecare zi amaraciune si durere cu prisosinta. Si se inveseleste numai atunci cand voi mergeti pe calea cea buna.

Acum vezi ca a venit iarasi harul? Ia aminte ca iar va pleca. Iar daca pleaca, rabdare, curaj, ascultare deplina si iar va veni. Ti-am spus ca la Craciun va veni. A venit, dar nu te-a aflat ravnitoare. Acum a venit, dar iar va pleca, pentru a te curati de patimi. Acest lucru se va intampla pana cand vei deveni asa cum vrea Domnul, pentru a gasi salas pentru harul Sau. Sileste-te in lupta. Nu te lenevi si nu lasa timpul sa treaca. Timpul pe care il irosesti in zadar in fiecare zi nu-l vei mai intalni. Vei da socoteala pentru toate zilele si orele si clipele din viata ta. Omul nu trebuie numai sa alerge, ci trebuieie sa masoare si distantele drumului. Nu cumva sa ramana in urma si sa nu mai poarte grija.

Mai afla si aceasta: cu dragoste pentru Hristos si pentru Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, dobandesti privegherea si contemplatia mai repede decat cu multe lupte. Sunt bune si toate celelalte cand sunt facute cum trebuie, dar dragostea le depaseste pe toate. Cand imbratisezi icoana Maicii Domnului cea plina de viata si o saruti cu lacrimi fierbinti, sa spui: “Maica Domnului, Preasfanta Fecioara, scapa-ma, caci ma pierd daca ma lasi! Doamne Dumnezeul meu, miluieste-ma pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai!”

Si daca spunand acestea simti dragoste multa si vrei sa saruti continuu icoana, acesta este semn ca ti se raspunde la imbratisare. Eu nu pot sa sarut numai o singura data icoana Maicii Domnului si dupa aceea sa plec. Cand ma aprope de ea ma atrage ca un magnet. Si trebuie sa fiu singur, pentru ca vreau sa o sarut ore intregi. Ceva ca o suflare vie imi umple sufletul, ma umplu de har si nu pot sa plec. Dragoste, iubire de Dumnezeu, foc care arde. De indata ce intri in biserica te cuprinde ca o suflare bine mirositoare si ramai ore intregi ca intr-un extaz, fara sa fii in tine, ci in Raiul desfatator.

Atata har da Preasfanta Fecioara celor care isi pastreaza trupul curat. Pentru ca, atat cat am inteles eu, Maica Domnului iubeste mult curatenia. De aceea si eu, dincolo de orice alta patima, m-am luptat impotriva trupului. Si mi-a fost data ca dar curatenia, atata incat sa nu fac deosebire intre barbat si femeie. Nu ma misca pofta in nici un fel. Cu darul lui Dumnezeu am primit in simtire harul curateniei.

Toate acestea ti le scriu tie si celorlalte surori pentru ca sa va siliti sa faceti la fel. Alt motiv nu am ca sa vorbesc despre starea mea duhovniceasca si nici nu vreau lauda de la voi. Dar pentru ca va am in suflet ca pe niste surori adevarate intru Hristos, de aceea doresc, dupa putinta, sa va ajut. Sa incerce fiecare dintre voi. Daca va straduiti veti vedea cat ne iubeste Maica Domnului.

Intr-o seara, atat am sarutat icoana Ei ca am obosit si, asezandu-ma in strana, m-a luat somnul putin.Si a venit ca in trup, nu icoana, si m-a sarutat. M-am umplut de atata bucurie de nedescris si de mireasma! Iar Pruncul ceresc m-a atins cu fata Lui iar eu Ii sarutam manuta ca si cand era vie. Sa nu crezi ca este somn, ci o simtire a unei alte vieti, necunoscuta si negustata de cei care nu vad astfel de lucruri”.


(In: Gheron Iosif Isihastul, “Marturii din viata monahala”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2007)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Parfumul harului Duhului Sfânt

  Viaţa în pustie – Sf. Serafim de Sarov

 Omul, odată unit cu Dumnezeu prin viaţa trăită în Iisus Hristos, devine o fiinţă universală, unindu-se cu viaţa întregii făpturi, prin legătura iubirii a toate câte sunt

În urma acestor necontenite îndeletniciri duhovniceşti, a citirii Sfintelor Scripturi şi a istovitoarelor lui nevoinţe şi osteneli, fericitul Părinte a ajuns la omorârea aproape cu desăvârşire a tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti, şi la o aşa luminare a minţii şi bunătate a inimii, încât chiar şi păsărilor cerului şi fiarelor sălbatice din pădure li se făcea cinstit, toate cucerindu-se şi îmblânzindu-se în faţa desăvârşitei lui nerăutăţi, ca oarecând în faţa strămoşului nostru Adam, pe când petrecea încă fără de vină în raiul desfătării. Şi acest lucru nu ne va părea nici curios şi nici lipsit de vrednicia crezării, dacă ţinem seama de faptul că omul, odată unit cu Dumnezeu prin viaţa trăită în Iisus Hristos, devine o fiinţă universală, unindu-se cu viaţa întregii făpturi, prin legătura iubirii a toate câte sunt. Căci pentru ochiul iubitor, schimbat duhovniceşte, lumea întreagă se schimbă la faţă, şi-i dă putinţă să vadă în făpturi frumuseţea lui Dumnezeu. “Cartea mea este întreaga făptură – spunea Sfântul Antonie cel Mare – şi stă deschisă înaintea ochilor mei, ori de câte ori vreau să citesc în ea cuvântul lui Dumnezeu”.

Pentru un astfel de ochi, totul este pătruns de prezenţa lui Dumnezeu în strălucirea întrupării şi învierii Sale. El se uită la lume cu alţi ochi, cu aceia ai sufletului şi priveşte în sine însuşi tainele dumnezeieşti. Atunci făptura este înnobilată în faţa privirii sale iluminate prin oglindirea lui Dumnezeu. De aici porneşte dragostea Sfinţilor pentru lumea animalelor şi tot aici îşi are obârşia puterea lor de îmblânzire şi stăpânire asupra tuturor fiarelor sălbatice. Căci totul se supune în faţa celui ce a dobândit nepătimirea, aşa cum se supuneau toate vieţuitoarele lui Adam înainte de căderea în păcat. Orice făptură, cuvântătoare sau necuvântătoare, respectă pe omul curat şi smerit, spunea Sfântul Isaac Sirul. Dacă el se apropie de fiarele sălbatice, îndată ce ele îşi întorc privirea către el, sălbăticia lor se îmblânzeşte şi ele se apropie de stăpânul lor, îşi pleacă cerbicea înaintea lui, îi ling mâinile şi picioarele, căci de la el se răspândeşte un miros cunoscut lor; este mirosul acelui duhovnicesc parfum, care se răspândea din fiinţa lui Adam până a nu păcătui, pe când punea nume făpturilor în Paradis, acestea fiind adunate în jurul lui ca nişte copii.

Această dumnezeiască mireasmă ne-a fost răpită odată cu săvârşirea păcatului, dar Hristos a reînnoit-o înlăuntrul nostru şi ne-a dăruit-o iarăşi, ungând neamul omenesc din nou cu acest parfum haric, prin aceea că ne-a dăruit iarăşi Duh din Duhul Său.

Părintele Serafim, prin toate nevoinţele arătate până aici, ca şi întreaga sa viaţă trăită numai în Dumnezeu, îşi redobândise acest parfum al harului Duhului Sfânt, care-i dădea posibilitatea să restabilească acea minunată armonie din paradis, care existase între om şi restul făpturii.

Adeseori venea la el un urs voinic, pe care Preacuviosul Serafim îl hrănea cu pâine din mână; la porunca lui ursul se ducea în pădure şi venea iarăşi după aceea şi el îl hrănea din nou, dând uneori şi vizitatorilor ce veneau la dânsul să dea hrană fiarei şi aceia săvârşeau porunca fără teamă.

În analele Mănăstirii Diveevsk se păstrează următoarea istorisire a călugăriţei Matroana Pleşceeva: “Intrând ca soră în Mănăstirea Diveevsk am făcut între altele, cu binecuvântarea Părintelui Serafim, şi ascultarea de bucătăreasă de obşte. Într-un timp însă, atât din cauza slăbirii sănătăţii, dar mai ales din cauza unei vrăjmaşe ispitiri diavoleşti, am ajuns la o aşa de mare tulburare şi mâhnire sufletească, încât m-am hotărât să plec definitiv din mănăstire, pe ascuns, fără binecuvântare, atât de grea şi nesuferită îmi devenise această ascultare. Fără îndoială că Părintele Serafim a cunoscut cu duhul ispitirea mea, lucru pe care l-am înţeles din aceea că tocmai în toiul frământărilor mele sufleteşti celor mai grele, a trimis pe cineva să mă cheme la el. Voind să-i îndeplinesc porunca, m-am dus la el a treia zi, de Sfântul Petru şi Pavel, după ce am dat surorilor masa. Pe drum, am plâns tot timpul.
Ajungând la uşa chiliei lui din Mănăstirea Sarovului, am făcut obişnuita rugăciune şi el, zicând <<Amin>>, m-a întâmpinat ca un adevărat părinte iubitor de fii şi luându-mă de amândouă mâinile, m-a dus în chilie. Apoi a spus: <<Iată, bucuria mea, te-am chemat mai dinainte şi te-am aşteptat azi toată ziua>>. Eu am spus: <<Părinte, tu ştii ce ascultare am eu; mai repede nu am putut să vin. Îndată ce am dat surorilor masa, am plecat şi tot drumul am plâns>>. Atunci părintele Serafim mi-a şters lacrimile cu batista lui, zicând: <<Maică, lacrimile tale nu s-au vărsat în zadar pe pământ>>.
Şi apoi ducându-mă la icoana Tânguirii Maicii Domnului, mi-a spus: <<Sărut-o maică! Împărăteasa cerului te va mângâia>>. Eu am sărutat icoana şi am simţit deodată o aşa mare bucurie în suflet, că m-am înviorat cu desăvârşire. După aceea, Părintele Serafim a spus: <<Aşa, maică; acum du-te la arhondaric, iar mâine să vii la chilia mea din pădure>>. Eu însă i-am răspuns: <<Părinte, mă tem să merg singură prin pădure tocmai până acolo!>>. Dar el mi-a răspuns: <<Tu, maică, vino până acolo la chilie, zicând mereu cu glas tare: ,,Doamne miluieşte”>>. <<Dar să nu vii dis-de-dimineaţă – a continuat el, ci după ce te vei scula, să faci mai întâi cincizeci de închinăciuni şi după aceea să vii>>.
Iar eu am făcut întocmai cum m-a învăţat Părintele Serafim. După ce m-am sculat, am făcut cincizeci de închinăciuni şi am pornit la drum cu <<Doamne miluieşte>> în gură şi, într-adevăr, nu am simţit nicio frică, ci dimpotrivă o mare bucurie sufletească cu rugăciunile Părintelui Serafim.
Ajungând la sihăstria lui, l-am văzut deodată şezând în preajma chiliei, pe un trunchi de copac, şi lângă el o namilă fioroasă de urs. Am încremenit de frică şi am strigat cu toată puterea: << Of, p[rinte, mor!>> Şi am căzut la pământ. Auzind vocea mea, Părintele Serafim a lovit uşor ursul pe spate şi i-a făcut semn cu mâna. Atunci fiara, întocmai ca o fiinţă înţelegătoare, îndată a plecat în desişul pădurii în direcţia unde i-a făcut Părintele semn cu mâna. Iar eu, văzând toate acestea, tremuram de frică, şi chiar atunci când părintele s-a apropiat de mine, zicând: <<Nu te teme şi nu te speria!>>, eu continuam să strig: <<Of, mor!>> La aceste cuvinte, Părintele Serafim mi-a răspuns: <<Nu, maică, aceasta nu înseamnă moarte. Moartea este încă departe de tine. Asta înseamnă bucurie>>. După aceasta m-a dus la trunchiul unde şezuse mai înainte, m-a aşezat pe el şi a şezut şi dânsul rugându-se. Dar n-am apucat noi bine să ne aşezăm şi iată că, deodată, acelaşi urs iese din pădure şi, apropiindu-se de părintele Serafim, se tolăneşte la picioarele lui.
Eu însă, văzându-mă în vecinătatea unei fiare aşa de îngrozitoare, la început m-a cuprins o neînchipuită groază, dar mai pe urmă văzând că Părintele Serafim se poartă cu el fără nicio frică, întocmai ca şi un mieluşel, şi chiar îl hrăneşte cu pâine din mână, am început să mî înviorez. În acel moment faţa marelui Părinte mi s-a arătat deosebit de minunată. Era veselă şi minunată ca a unui înger. În sfârşit, după ce m-am liniştit eu de-a binelea, iar părintele a dat ursului aproape toată pâinea pe care o avea în mână, mi-a dat şi mie o bucăţică ce mai rămăsese, poruncindu-mi să o dau fiarei. Dar eu am răspuns:<<Mă tem, părinte, ca nu cumva să-mi apuce şi mâna odată cu pâinea!>>. Dar în mintea mea mă bucuram, socotind că dacă mi-ar muşca mâna, aş scăpa de bucătărie. Părintele Serafim însă a zâmbit şi a zis: <<Tu maică, ai credinţă că nu-ţi va apuca mâna!>> Atunci am luat pâinea şi bucăţică cu bucăţică am dat-o ursului toată cu aşa bucurie şi mângâiere că dacă aş mai fi avut i-aş mai fi dat, deoarece fiara s-a arătat blândă şi faţă de mine păcătoasa, cu rugăciunile Părintelui Serafim.
Părintele mi-a spus:<<Maică, îţi aduci aminte că Precuviosului Părinte Gherasim de la Iordan îi slujea un leu, iar sărmanului Serafim îi slujeşte un urs! Iată, şi fiarele slujesc nouă, iar tu maică te mâhneşti! Dar de ce să ne mâhnim? La voi la Diveevsk va veni o aşa de mare bucurie, că şi însăşi familia împărătească are să vă viziteze şi pe tine o să te întrebe de sărmanul Serafim. Iar tu maică să nu te temi şi să spui cum noi doi am dat de mâncare ursului. Iată, dacă aş fi acut la mine un foarfece, l-aş fi tuns spre încredinţare. Aşă că te rog pentru Domnul, maică, să nu te mâhneşti niciodată pentru niciun motiv, ci să urmezi întotdeauna pilda smereniei preacuviosei Isidora>>.
Atunci eu am zis în simplitatea inimii mele:<<Părinte, dacă surorile din Diveevsk ar vedea acest urs ar muri de frică>>. Iar el mi-a răspuns: <<Nu, maică, surorile nu-l vor vedea niciodată!>> <<Dar dacă-l va omorî cineva?>> am întrebat eu, <<mi-e milă de el>>. Stareţul însă mi-a răspuns: <<Nu, niciodată nu va fi omorât, căci afară de tine nu-l va vedea nimeni>>. Apoi am început a mă gândi în sinea mea cum să spun surorilor despre cele ce am văzut. Dar Părintele Serafim, cunoscând gândurile mele, a răspuns: <<Nu, maică, mai înainte de a trece 11 ani de la moartea mea, să nu spui nimănui despre aceasta. Abia după aceea îţi va descoperi Dumnezeu cui să spui>>”.
După ce au trecut 11 ani de la moartea lui, această maică văzând odată pe pictorul Eftimie Vasilievici pictând chipul Părintelui Serafim i-a zis: ,,Ar fi bine să-l pictezi pe Părintele Serafim cu un urs lângă el”. Şi întrebând pictorul pe călugăriţă pentru care motiv, ea i-a explicat totul. Şi abia după aceea şi-a dat seama că de la moartea marelui Părinte duhovnicesc Serafim trecuseră exact 11 ani.
Aşa petrecea Părintele Serafim şi aşa erau darurile duhovniceşti cu care Dumnezeu începuse să împodobească sufletul lui curat. Dar pentru desăvârşire nu sunt hotare şi cel silitor în trăirea vieţii duhovniceşti pătrunde cu privirea lui vulturească până la cele din urmă înălţimi ale petrecerii după Dumnezeu, care se pierd în lumina îndumnezeitoare a strălucirii de pe Tabor. Pe acestea dorindu-le ca cerbul izvoarele apelor, nu se va lăsa copleşit de osteneli până nu şi le va dobândi. Aşa a făcut şi Părintele Serafim şi a început să se exerciteze cu alte nevoinţe duhovniceşti, întru nimic îndoindu-se.


– Extras din Arhim. Dosoftei Morariu, “Sfântul Serafim de Sarov”, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p.122-128 –

sursa  https://ajore.wordpress.com

PILDE  CRESTIN ORTODOXE

                 

          Comori adunate 

  Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi. În rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu:

- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfântul Petru l-a întrebat:
- Bine, omule, ce-i cu tine aici ?
- Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.
- Da` crezi tu că poţi ?
- Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate...
- Păi de ce n-ai spus aşa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nici o problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine.
N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti. Doar toată viaţa nu făcuse altceva decât să strângă şi să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar, să vezi şi să nu crezi, nu mai găsea nici un ban. Văzându-l atât de încurcat, Sfântul Petru i-a spus:
- Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!
Şi, într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi.
- Aoleu, dar de ce n-am decât atât ?! Pe pământ aveam de mii de ori mai mulţi. Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi ?
- E, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer. Cu ele poţi, într-adevăr, să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns ?! În toată viaţa, n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă, în timpul vieţii, ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa...

Tocmai în acea clipă, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci ce aveau nevoie de ajutorul său...!

“Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii” 

      Cine este drept înaintea lui Dumnezeu? 

   Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:
- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu ? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor ?
- Nu, fiule, nici vorbă!
- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu ?
- Nici acesta ?
- Dar atunci, cine este drept ?
- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi în văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi să nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel cu inima curată se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Acela este om drept şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui Dumnezeu.

“Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i” - Sfântul Ioan Gură de Aur

                       Puterea jertfei 

  Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa ?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai ?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui...

Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.

“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul.

                Risipitor sau zgârcit? 

  Se povesteşte că un bărbat şi femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat. Femeia îşi acuza omul că este prea risipitor, în timp ce bărbatul o mustra pe nevastă că este prea zgârcită. Uitându-se la ei, preotul le-a arătat palma deschisă şi i-a întrebat:
- Dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de bună ?
- Nu, părinte!
Preotul a strâns atunci puternic pumnul şi, ţinându-l aşa, i-a întrebat:
- Dar dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor ?
- Nu, bineînţeles, părinte.
- E, atunci mai gândiţi-vă la asta şi o să vedeţi care are dreptate!

“Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!” - Avva Moise

           Prea multă vorbă pentru nimic 

  Un măgăruş şedea odată nemişcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului.
- La ce s-o fi gândind prostuţul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat.
- Numai eu ştiu! interveni mânzul. El se gândeşte la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui. Căci ştiţi ce-a făcut? A răsturnat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i se citeşte destul de bine pe faţa lui mohorâtă…
- Fac prinsoare că nu-i aşa, zise la rândul ei o puicuţă moţată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu citiţi asta în ochii lui?
Aceste diferite păreri atraseră atenţia câtorva cai care şedeau priponiţi în apropiere. Fiecare dându-şi câte o părere şi ţinând morţiş la ea, de la o vreme se iscă o ceartă aprinsă.
O vacă, intrând şi ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toţii la măgăruş, să le spună el la ce se gândeşte, fiindcă nimeni n-ar putea să ştie aceasta mai bine decât el. Se duseră deci şi-l întrebară:
- Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori şi fiecare dintre noi a avut câte o părere. N-ai putea să ne dumireşti chiar dumneata, ca s-o ştim mai bine?
Măgăruşul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse:
- Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic!…

                        Tatăl nostru

  Un om avea mai mulţi copii, dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau: ei, purtându-se cu răutate. Azi aşa, mâine aşa… într-un cuvânt, între flăcăi era mereu neînţelegere. Multă durere îi pricinuiau tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace şi înţelegere.
Vreţi să vă spun cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi? Suntem noi, oamenii. Nu suntem noi toţi oamenii, fiii aceluiaşi tată, Dumnezeu? Ne înţelegem noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim aproapele aşa cum ar trebui să o facem? Nu-L doare pe Dumnezeu când vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii, războaie, păcate de tot felul? De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a făcut pentru a ne iubi unii pe alţii, pentru ca fiecare să poarte grija celuilalt. Şi pentru fiecare bun creştin, pentru fiecare om care trăieşte fără păcate, în dragoste şi înţelegere cu cei de alături, Dumnezeu se bucură, la fel cum se bucură un tată pentru copiii lui.
Iubindu-ne unii pe alţii, căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru, devenim mai buni şi mai înţelepţi. Doar aşa ne apropiem, cu fiecare clipă, de Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.

Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!” ( Sfânta Scriptură).

             O primire meritată

  Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo …
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat.
- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmpinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat - ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împărţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?
- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai…
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul lui; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?

“Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

               Bogaţii şi săracii

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor … Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

“Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (…) Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă” (Sfânta Scriptură)

                 Omul ipocrit 

   După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.
Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi – zdup! – a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.

“Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

            Căldura focului 

  În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde țurțurele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căleşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.

„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune” (Fericitul Augustin).

            Dragostea Domnului 

   Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
- Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
- Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
- Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

                      Dreapta educaţie  

  Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii.
Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus:
- Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi.
- N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne.
- Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?
Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie:
- Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său.
Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă – aşa cum spusese şi domnul profesor – de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

“Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!” (Sfânta Scriptură)

sursa
http://romanidiaspora.blogspot.com/2012/01/479-de-pilde-crestin-ortodoxe.html