PILDE CRESTIN ORTODOXE

Cerul, pământul şi lumea 

  Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit ? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta. În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.

Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.

“Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite” (Părintele Paisie Olaru).

Cele 4 piersici 

 O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că `lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă`. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Iisus Hristos: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Sfânta Scriptură)

Ecoul vieții

  Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: "Te urăsc, te urăsc...!".
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?
- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: `Te iubesc, te iubesc!..."
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea " (Sfântul Ambrozie).

Comorile fiecăruia

  Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:
- Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
- Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el” (Sfânta Scriptură).

Tatăl

 În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă ?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară.
Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii ? Nu, nici unul!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat - atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!” - Sfânta Scriptură - una dintre cele zece porunci.

Taina Sfintei Treimi  

 Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
- Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă. Însă, ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu caldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinita. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Însă, oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie, însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.
___

" Dumnezeu este unul după fire, o singură natură dumnezeiască este prezentă în toate cele trei Persoane dumnezeieşti. Aceasta face ca cele trei Persoane să existe una într-alta (perihoreză) şi la orice lucrare dumnezeiască să participe toate, chiar dacă ea se realizează prin una dintre Ele. Toate se fac de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, adică la binecuvântarea Tatălui, prin lucrarea Fiului, cu pregătirea Duhului Sfânt, prin mai înainte aşezarea Lui în creaţia ce primeşte lucrarea Fiului ".

Grădina sufletului 

 Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important ?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?
- Nu, părinte, trebuie să le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi frumoase ?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească ?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.

Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

“Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora” - Sfântul Ioan Gură de Aur.

Adevărata bogăţie

 Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston şi să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braţ.
Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăşte din ea - putere de muncă, bucurie şi voie bună.
Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său. Există şi unii oameni care, din păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi.

Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Cel rău şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalţi ?
Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru sine. Până şi un copac obişnuit. Chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

“Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri” - Proverb.

sursa http://romanidiaspora.blogspot.com/2012/01/479-de-pilde-crestin-ortodoxe.html

Spitalele nu pot tamadui sufletul omului

 În zilele noastre avalanşa bolilor trupeşti se face tot mai simţitã. Milioane de oameni sunt chinuiţi de numeroase maladii, unele fiind necunoscute sau netratabile. Având în vedere aceastã progresie înspãimântãtoare, medicina încearcã sã gãseascã soluţii în vederea stopãrii efectelor negative ale bolilor. Demersurile ştiinţifice nu sunt totdeauna încununate de succes, oricâte cercetãri se fac în domeniu. Cunoaşterea originii, evoluţiei, profilaxiei nu determinã o scãdere considerabilã a numãrului suferinzilor. De ce? Pentru cã oamenii uitã de Dumnezeu, de faptul cã toate vin de la El, cã înainte de orice trebuie cerut ajutorul de la Dumnezeu (“Pentru cã de la El şi prin El şi întru El sunt toate.” Rom,11,36).
Problema bolilor şi a suferinţelor trupeşti, psihice sau sufleteşti nu poate fi dezbãtutã într-un cadru limitat, adoptând soluţii ireversibile. Înţelegerea umanã a lucrurilor (sticto-sensu!) este unilateralã şi iremediabil îngustã atunci când încearcã sã pãtrundã tainele înţelepciunii divine (“O, adâncul bogãţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecãţile Lui şi cât de nepãtrunse cãile Lui! ”, Rom,11,33). Ea nu poate înţelege perspectiva dumnezeiascã, motivaţia pentru care El a îngãduit ca lucrurile sã fie într-un fel şi nu în altul (“Cãci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” Rom,11,34). Totodatã, raţiunea umanã nu poate explica de ce trebuie sã suferim, de ce aşa şi nu altfel, de ce noi şi nu alţii, de ce acum şi nu altã datã. Nu putem oferi certitudinea rãspunsurilor, ci doar probabilitatea lor. Oricât am întreba de ce, oricât am polemiza pe marginea acestor întrebãri, rãspunsul este doar la Dumnezeu. Grãitoare în acest sens este pilda evanghelicã în care se vorbeşte despre vindecarea orbului în zi de sâmbãtã. Ucenicii L-au întrebat pe Hristos: “Învãţãtorule, cine a pãcãtuit: acesta sau pãrinţii lui, de s-a nãscut orb? Iisus a rãspuns: nici el n-a pãcãtuit, nici pãrinţii lui, ci ca sã se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.” (Ioan, 9,2-3). În concluzie, oricât ar dori omul sã pãtrundã judecata lui Dumnezeu, oricât s-ar crede îndreptãţit sã-I cearã socotealã în privinţa bolii şi a suferinţei, nu va ajunge la nici un rezultat concret. El trebuie sã accepte cele date de Dumnezeu, oricât de grele ar fi. Domnul le rânduieşte pe toate spre mântuirea fiilor lui, iar nu spre chin şi osândã veşnicã. Din contrã, dacã omul preferã sã se rãzvrãteascã, în zadar spune cu buzele “facã-se voia Ta”; dacã în sufletul lui clocoteşte mânia, tulburarea, deznãdejdea, nu va putea înţelege cã Dumnezeu din dragoste pentru el îl “ceartã”, iar nu pentru cã ar fi rãzbunãtor. Dumnezeu este dragoste! În fond, “omule, tu cine eşti care rãspunzi împotriva Lui Dumnezeu? Oare fãptura va zice celui ce a fãcut-o - de ce m-ai fãcut aşa?”(Romani,9,20).
Boala reprezintã o realitate de nedorit. Acest aspect negativ al ei nu trebuie sã ne descurajeze, ci sã ne îndrepte atenţia cãtre aspectul ei pozitiv. Suferinţa pricinuitã de boalã este o tainã, o binecuvântare pe care Dumnezeu ne-o dã pentru a ne face sã vedem slãbiciunea, efemeritatea, micimea, pãcãtoşenia, pentru a ne învãţa sã nu cãutãm la cele trecãtoare, ci la cele veşnice. Totodatã prin boalã avem posibilitatea de a ne apropia mai mult de El (nicicând nu este omul mai apropiat de Dumnezeu decât atunci când suferã!). Rãbdând cu nãdejde, credinţã şi dragoste, ne vom mântui prin aceste încercãri îngãduite de Domnul (“Întru rãbdarea voastrã veţi dobândi sufletele voastre”- Luca, 21, 19; “Cel ce va rãbda pânã la sfârşit, acela se va mântui”- Matei, 24,13). Boala ne face sã fim mai smeriţi, prin ea ne putem izbãvi de pãcate (cf. Sf. Serafim de Sarov), ne curãţim de patimi, avem posibilitatea de a creşte duhovniceşte mai mult decât dacã nu am pãtimi.
Oamenii care suferã din cauza bolilor sau a deficienţelor sunt oameni puternici. Necazurile, bolile, durerile nu i-au doborât, ci le-au oferit o altã perspectivã asupra vieţii, au dobândit calitãţi spirituale pe care cei scutiţi de asemenea suferinţe - nu le pot avea (cf. Arhim Teofil Pãrãian, însuşi Sfinţia Sa fiind lipsit de vedere încã din copilãrie). Un alt Pãrinte contemporan - Cuv. Paisie Aghioritul- recomanda ucenicilor sã rabde totul fãcându-se “fabricã de gânduri bune”. Nu ar fi dat acest sfat dacã nu ar fi suferit el însuşi numeroase boli trupeşti, din care cea mai grea fiind cancerul. În fine, un alt exemplu ar putea fi acela al Pr. Porfirie Bairaktaris care, în ciuda multelor traume trupeşti, ajunsese sã le considere binecuvântãri, bucurii duhovniceşti. Atunci când povestea celorlalţi despre suferinţele sale spunea- “sufeream, dar era atât de frumos!” Pãrintele ajunsese al o asemenea lepãdare de sine, la o jertfã, dragoste, rugãciune atât de profunde, încât se ridica deasupra suferinţei trupeşti, o învingea cu puterea rugãciunii. Iatã cum un om poate simţi uşurare, linişte, bucurie, chiar şi în condiţii de boalã, durere, traumã. Nu este uşor, dar întru Hristos nu poate fi decât biruinţã!
Dumnezeu cunoaşte suferinţa fiecãruia, o îngãduie cât este de folos şi pentru ce este de folos, nu dã nimãnui mai mult decât poate duce. Omul este cel care alege: fie rabdã pânã la sfârşit, fie deznãdãjduieşte şi cade pradã propriilor slãbiciuni sau a celor semãnate de diavol. Celui care rabdã sã i se închidã o uşã (printr-o boalã sau o deficienţã), i se vor deschide mai multe ferestre care dau cãtre orizonturi spirituale aparte, nebãnuite. Cel care rabdã având “duhul umilit şi inima înfrântã” primeşte prinos de binecuvântãri drept rãsplatã, atât în viaţa de aici cât şi în cea de dincolo. În schimb, cel care nu rabdã, va îndura alte încercãri mai mari, se va lipsi de liniştea, bucuria, dragostea pe care le naşte rãbdarea suferinţei cu mulţumire.
Deşi poate pãrea un paradox, Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei care suferã trupeşte (şi nu numai!). El suferã nevãzut, neştiut, duce crucea alãturi de cel aflat în necaz, îi dãruieşte mângâiere, putere de a lupta. Suferã şi pentru cei care se fericesc cã sunt sãnãtoşi, dar care-şi irosesc sãnãtatea cu tot felul de vicii sau pentru cei cãrora nu le pasã de semenii lor aflaţi în suferinţã, care rãmân dezgustaţi, indiferenţi faţã de durerea lor. Dar cine sã se mai gândeascã la suferinţa Domnului, pe care nu-L vede… dacã nu-l doare deloc suferinţa celui pe care-l vede - semenul sãu? Dacã nu-l înţelege pe aproapele sãu, cum sã-L înţeleagã pe Dumnezeu?
În concluzie, trebuie sã fim tari în faţa suferinţei, sã ne rugãm ca Dumnezeu sã ne ierte pãcatele, sã ne vindece dacã ne este de folos. Dacã nu El îngãduie sã primim vindecare pentru bolile noastre, înseamnã cã nu ne este de folos sau poate cã nu a sosit încã timpul izbãvirii noastre. Aceste îndemnuri vin din partea unor oameni care au suferit mult, dar care au reuşit sã treacã peste aceste suferinţe cu ajutorul credinţei; sunt sfaturi date de cei care cunosc gustul amar al durerii, dar care au ajuns sã simtã şi dulceaţa ei. Cine are urechi de auzit sã audã şi sã înfãptuiascã dând slavã lui Dumnezeu pentru toate.
(Livia Zezeanu - 2002, Indreptatorul credintei)

O ÎNTÂMPLARE CUTREMURĂTOARE DESPRE AVORT

 
  La Părintele Ilarion venise în vizită fratele sfinţiei sale, Părintele Vasile Argatu. Fratele părintelui, Preotul Vasile Argatu, avea acasa 15 copii, care acum sunt toţi preoţi şi preotese şi două maici la Mănăstirea Varatec (jud. Neamţ). Vorbind şi povestind părintele Ilarion despre femeile care fac avorturi şi cum a văzut el că sunt chinuite în iad pentru păcatul acesta atât de mare, a povestit şi părintele Vasile despre o femeie din fosta lui parohie, ce avea 30 de avorturi şi careia i-a arătat Dumnezeu cum se chinuiesc în iad copii ei dar ea nu s-a căit şi nu a renunţat la păcat şi la pofta trupului. Spunea Părintele Vasile aşa:
Eram în una din parohiile pecare le-am păstorit de pe valea Bistriţei. O femeie care avea multe avorturi, de câte ori mă întâlnea parcă vroia ceva să-mi spună dar nu-mi spunea. M-a căutat de câteva ori şi când se hotăra să-mi spună ocolea luând vorba de altceva. Am văzut că are ceva pe suflet şi că nu-mi poate spune. Se dusese vorba în sat că mereu cade pe spate mergând pe drum. Aflând de lucrul acesta, când o întâlnesc o întreb:
- Mătuşă Ileană, i-a spune-mi ce vezi înainte de a cădea? De ce cazi numai pe spate, că poţi veni cu capul de un pietroi de pe drum şi să mori ?
- Părinte, de multe ori când merg pe drum, nu dorm sunt trează şi conştientă, mi se deschide în faţă o groapă de 2 m lungime şi un metru lăţime, adâncă, că niciodată nu i-am văzut fundul din cauza unui fum des, înecăcios şi urât mirositor. Când mi se deschide această groapă în faţă, eu sunt cu jumătate de talpă pe marginea gropii şi mai, mai să cad în ea. La capătul celălalt
de groapă mi se arată o tavă cu 3 mere roşii şi frumoase şi-mi porunceşte o voce aşa: „Dacă sari peste groapă să iei merele scapi dacă nu cazi în groapă şi te îneci de fum”. Eu îmi dau seama că a sări doi metrii nu pot, oricum voi cădea în acea groapă şi aşa eu singură cu puterea cu care o am mă arunc pe spate. Ce-o fi cu mine părinte? De ce văd eu aşa ceva şi ce mi se poate întâmpla?
- Să ştii mătuşă că pentru câteva păcate mari şi grele pe care le-ai făcut în viaţă ţi se arată aşa. Semn ca să te întorci, să te căieşti şi să răscumperi acele păcate.
- Am făcut avorturi multe, părinte, că nu le mai ştiu numărul.
- Câţi copii ai?
- Şase, părinte!
- Alte păcate tot aşa de mari, cum ar fi păcatul desfrâului?
- Şi acele păcate le-am făcut. Eu n-am ştiut de post, de miercuri şi vineri, nici de duminici şi sărbători, am desfrânat cu bărbatul meu în orice zi, eu l-am îndemnat. Eu sunt desfrânată.
- Atunci, trebuie să salvezi copii avortaţi şi să te opreşti de la păcatul desfrânării şi să te căieşti, pentru că groapa care ţi se deschide în faţă plină de fum dens şi puturos este iadul, iar faptul că marginea ei este pe la jumătatea tălpilor matale, este semn că eşti aproape de iad (nu mai trăieşti mult dacă nu te căieşti). Pentru a scoate copii avortaţi de la întuneric trebuie să ştii câţi copii ai avortat ca să te apuci de post, rugăciuni şi Sfinte Liturghii pentru ei. Dacă nu mai ţii minte numărul, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi descopere.
- Ce trebuie să fac, ca Dumnezeu să-mi descopere?
- În primul rând trebuie să porneşti cu credinţă că Dumnezeu îţi va descoperi, să nu ai nici o umbră de îndoială, la Dumnezeu nu există îndoială. Dacă vei avea cât de puţină îndoială, degeaba posteşti şi te rogi, pentru că Dumnezeu n-o să-ţi descopere. Apoi porneşti un post particular format din 7 zile câte o zi pe săptămână timp de 7 săptămâni, adică în prima săptămână posteşti miercuri, în a doua posteşti joi, în a treia posteşti vineri, şi tot aşa până ce ajungi din nou la miercuri. În fiecare zi de post faci metanii şi rogi pe Dumnezeu la fiecare metanie ca să-ţi descopere unde sunt pruncii şi câţi ai avortat, timp în care să ai aprinse 13 lumânări (12 în numele celor 12 apostoli şi una în cinstea Maicii Domnului) le grupezi pe o lespede de piatră sau o tablă patru grupuri de câte trei lumânări şi una o pui în mijloc. Când le aprinzi pe rând să spui ca Dumnezeu să-ţi descopere. Le arzi în cele patru timpuri din zi: dimineaţa, la amiază, seara şi la miezul nopţii. Faci semn pe ele şi când ajunge flacăra la semn le stingi şi le reaprinzi la amiază, apoi seara şi la miezul nopţii. Dacă una din lumânări se topeşte mai repede decât celelalte, când ajunge la semn o stingi, n-o înlocuieşti. Apoi citeşti Paraclisul Maicii Domnului şi Acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi dacă te rogi cu credinţă, Dumnezeu îţi descoperă şi am să-ţi spun ce trebuie să faci pentru a scoate pe copii de la întuneric.
Aşa a făcut mătuşa Ileana. Nu a ajuns la capătul postului pe care i l-am dat, că la a treia zi a postului i se arată o femeie îmbrăcată ca o doamnă, cu o înfăţişare aspră şi severă, îi spune:
- Desfrânato şi criminală, vrei să ştii câţi copii ai ucis? Vin-o să-ţi arăt!”A luat-o pe sus, peste crestele munţilor şi a dus-o înspre miază-noapte. De sus se vedea o vale întinsă, au coborât acolo. Pe jos era o iarbă scurtă şi aspră , mai mult arsă decât verde şi printre ea rugi cu spini. Ea fiind desculţ, toată se zgârâia şi se înţepa la picioare. Acea doamnă o tot mâna, zicându-i:
- Vin-o desfrânato şi criminală să-ţi vezi copii! În zare se vedea o apă şi peste ea o cabană. Pe măsură ce se apropiau de apă şi de cabană, apa era tot mai neagră iar cabana era mare şi fără ferestre. Doamna se purta pe deasupra ierbii, pe când mătuşa Ileana toată se rănea şi răcnea de durere. Când au ajuns la acea apă, doamna aceea o silea să treacă apa pentru a ajunge la cabană. Mătuşa Ileana se sfia să treacă pentru că-i era frică să nu se înece şi pe deasupra plutea un fel de mătasea broaştei şi mai veche şi mai nouă, iar din apă săreau pe deasupra nişte fiinţe ca nişte arcuri. Doamna aceea o silea să treacă, dar mătuşa Ileana îi zice:
- Mi-e frică că am să mă înec!
- Să nu-ţi fie frică pentru că nu-i apa ta în care să te îneci. Apa ta este alta şi a-i s-o vezi atunci. Dacă nu-i apa ta nu te poţi îneca.
Atunci mătuşa Ileana a intrat în apă şi deodată acele fiinţe care săreau din apă o înţepau şi o întreabă pe doamna care o însoţea:
- Ce sunt fiinţele acelea care sar din apă?
- Sunt viermii cei neadormiţi care chinuie pe cei cu păcate grele.
- Dar mă înţeapă!
- Sigur că te înţeapă pentru că au un ac cu
care înţeapă. Dar nu sunt aceştia care te vor înţepa să te chinuieşti, dacă nu te căieşti şi să scoţi copii de acolo, or să te înţepe cu multe chinuri. Vrei să-i vezi cum arată?
- Vreau! I-a răspuns mătuşa Ileana. Atunci acea doamnă ridică mâna deasupra apei, şi un vierme lung stă în faţa ei deasupra apei. Avea o formă pătrată, pe fiecare muchie era plin de ace, iar în faţă, la cap avea un ac lung şi negru, cu care înţepa cu înţepături de chin şi groază.
- Vezi! aceşti viermi te vor chinui de nu scoţi copii, desfrânato şi criminală!
După ce a trecut apa, când a ajuns pe malul celălalt, era uscată de parcă n-ar fi intrat în apă. Apropiindu-se de baracă, a impresionat-o dimensiunea şi faptul că nu avea geamuri şi o întreabă pe acea doamnă:
- Câţi metrii are baraca în lungime?
- 100 metri.
- Dar pe lăţime?
- 50 de metri.
Au ocolit baraca, pe la apus au aflat o intrare, cu porţi mari şi un lacăt de vreo 2 kilograme. Îi porunceşte acea doamnă:
- Deschide lacătul!
- Nu pot! Este prea mare şi prea greu. Îi răspunde mătuşa Ileana.
- Cum nu poţi? Ceea ce a încuiat Dumnezeu, cum ai putut să descui? Referindu-se la porunca dată de Dumnezeu „Să nu ucizi!”, faptă interzisă pe care a închis-o Dumnezeu prin poruncă. Atunci la semnul acelei femei lacătul a sărit de pe uşă, şi s-au dat uşile în părţi. Au intrat într-o încăpere care avea pereţi de fum, iar în mijlocul ei era un pat mare cu o saltea şi în mijlocul patului ardea un foc. Doamna aceea îi spune, mătuşii Ileana:
- Acolo sunt copii tăi, du-te şi te uită cum se chinuiesc şi numără-i. Când s-a apropiat mătuşa Ileana, a simţit puterea acelui foc şi s-a chinuit mergând pe toate părţile să se uite în foc dar nu a reuşit să vadă. Atunci acea doamnă face semn cu mâna şi se ridică focul ca o pătură şi se aşază sub pat. Pe pat au rămas o mulţime de copii care stăteau în cerc, cu mărimi diferite, unii dintre ei erau foarte mici. Îi numără mătuşa Ileana şi au ieşit 30 de copii la număr şi spune:
- Sunt 30 de copii!
- Da, sunt 30 de copii. Îi confirmă acea doamnă, după care continuă şi spune. Dacă nu-i scoţi de aici, în acest foc vei veni să te chinui şi tu.
Cel mai mare dintre copii i se adresează mătuşii Ileana:
- Mamă, de ce ne-ai omorât? De ce ne-ai adus aici? Nu puteam să fim şi noi fericiţi lângă ceilalţi 6 frăţiori. Dacă ne-ai fi lăsat n-am fi fost atât de mulţi! Scoate-ne de aici!
- Să mergem! I-a poruncit acea doamnă. Atunci focul s-a urcat înapoi şi i-a cuprins pe acei 30 de frăţiori. Într-o clipă mătuşa Ileana s-a găsit în camera ei la miez de noapte.
Speriată şi înfricoşată cam pe la ora 2 după miezul nopţii bate în geam şi în uşă. Mă ridic, merg la uşă şi când o deschid, mătuşa Ileana albă ca varul şi înfricoşată, îmi spune:
- Vai, părinte! Mi s-a arătat câţi copii avortaţi am, 30, părinte! I-am văzut pe toţi, cel mai mare mi-a vorbit şi m-a mustrat de ce i-am dus acolo? Ce mititei erau unii, micuţi, micuţi. Ce să fac părinte ca să-i scot de acolo?
În timp ce-mi spunea ce a văzut, vine din urmă şi soţul ei, care s-a speriat că nevastă-sa s-a dus la Bistriţa să se înece. O păzea, pentru că vedea că nu este bine cu ea. Atunci, fiind amândoi le-am spus:
- Va trebui să vă spovediţi şi să mărturisiţi
aceste păcate; să dai 40 de liturghii pentru fiecare copil avortat; va trebui să ţii câte 7 zile de post negru pentru fiecare copil; va trebui să vă păstraţi în curăţenie trupească, pe perioada cât postiţi s.a.m.d.
- Părinte, nu ţine nevasta mea nici o zi de post, pentru că are lăcomia pântecelui, toată ziua mănâncă, se ghiftuieşte, plânge dacă într-o zi nu are ce mânca, vă spun eu că n-o să ţină nici o zi de post. N-o să stea nici o zi în curăţenie trupească. N-o să facă nimic din ce spuneţi dvs.
- Ba va face toate acestea pentru că va trebui să-i scoată pe copii de acolo. Iar dumneata ca soţ şi părtaş la uciderile de prunci trebuie să faci acelaşi lucru.
- Eu mai degrabă am să fac ce spuneţi, dar ea n-o să facă pentru că o cunosc. Dar să ştiţi că eu nu sunt părtaş la atâtea avorturi pe care le-a făcut. Eu nu ştiu decât de un singur avort pe care l-a făcut mai în tinereţe că a trebuit să merg cu ea la doctor. Eu de cele 30 de avorturi n-am ştiut. Ea s-a dus fără ştirea mea şi a făcut avort.
După ce au plecat de la mine, bărbatul ei, s-a apucat de a bătut cuie şi a pus lacăte la dulapurile cu mâncare, ca nu cumva să o ispitească şi să mănânce. Dar pe la amiază a trebuit să meargă să dea apă la vite. În urmă mătuşa Ileana a luat un lemn de la sobă şi a lovit în lacăte şi a deschis dulapurile. Soţul ei a auzit loviturile, şi a venit repede în casă să n-o scape să mănânce ceva. Pe când a intrat în casă , mătuşa Ileana era cu o bucată de carne pe jumătate în gură:
- Măi femeie, da nu trebuie să scoţi copii aceia din iad, te-ai apucat să mănânci?
- Lasă-mă, că nu pot posti, măcar să mor cu burta plină. Cam până la burtă a ţinut impresia ce a văzut mătuşa în iad şi mila de a-şi scoate copii de acolo. El, soţul, şi-a luat cărţile de rugăciune şi s-a urcat în podul casei, ca să fie lăsat în pace de insistenţele mătuşii Ileana şi să facă ce i-am spus pentru a răscumpăra păcatul ei.


Extras din cartea parintelui Argatu numita: "Aratari sau vedenii ale parintelui Ilarion Argatu".

CARTEA O PUTEȚI CITI ACCESÂND LINKUL URMĂTOR 

  :http://www.parinteleilarionargatu.ro/pagini/10/-Aratari-sau-vedenii-ale-parintelui-Ilarion-Argatu/

PĂRINTELE CLEOPA

DRUMUL SUFLETULUI DUPĂ MOARTE

  Fraţii mei, să ne aducem aminte de nemurirea sufletului. Să ştiţi că suntem pe pământ străin şi călători. Auziţi ce zice Psaltirea: Nemernic este omul pe pământ şi străin ca toţi părinţii săi. Nimeni nu rămâne în lumea aceasta. N-am venit să stăm aici. Aici este o trecere necontenită; am răsărit prin naştere şi asfinţim prin moarte.

Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţa, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritura i-a părut viaţa.

Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.

Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!

Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.

Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.

Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.

Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.

De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.

Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.

Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: "Uite, câţi diavoli au venit!".

A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: "Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!"

Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.

Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: "Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!".

Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.

Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.

Vine acel înger şi zice: "Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum". Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: "Nu te teme, frate suflete!" Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.

Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.

Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vor sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău.

Îngerul păzitor îi aduce iar aminte: "Iată, frate suflete, când erai copil mic - sau copiliţă mică - te-a trimis mama să aduci o căldare de apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci; aşa înţelegeai tu atunci". Şi începe să-i aducă aminte din mica copilărie ce bine a făcut el cu trupul acesta şi ce rău a făcut. "Uite aşa ai făcut, când erai în clasa întâi la şcoală, în a doua, a treia; uite aşa făceai! După ce ai ieşit în lume, când erai fată mare sau flăcău, când te-ai însurat sau măritat, uite aşa făceai". Şi-i aduce aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut. Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.

Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.

Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.

Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: "Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?"

Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.

Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.

Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.

Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.

"Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!"

Şi-i arată şi faptele bune: "Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin".

Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.

Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:
- Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
- Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz - cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău".

Asta se întâmplă în ziua a doua. Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.

Iar în ziua a treia după moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: "Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?"

Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai înfricoşat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.

Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei ce vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.

Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generala şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul sufletcare-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.

Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului? Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui. Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.

Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit că zice la mărturisire: "De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti".

Acum vede sufletul cât de folos îi era, dacă era mărturisit, când trece vămile.

De aceea, vă rog să ţineţi minte: Cănd vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soţia, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adă preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.

Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu cănd i s-a legat limba sau şi-a pierdut conştiinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!

Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.

Ai auzit ce spune un sfânt?

El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. "Cum, Doamne, din foc ies porumbei?" s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care s-au curăţit prin canon stând în iad şi şi-au plătit tot ce aveau de plătit.
Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.

Creştinul, dacă a murit mărturisit şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.

Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte, grele, aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.

Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ura şi zavistia asta pentru oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu - cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog - până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire?

Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa: Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pâmănt.
A căzut o treime de îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le va lua dregătoriile.

De aceea stau în văzduh şi zic: "Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu ne vor lua locul!". Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu, este şi drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.
Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate, până la cele mai mari.

Şi cine n-a vorbit de rău?Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit? Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?
Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora, când a ajuns la vama beţiei?
"Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi arătau şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:
- Cum de ştiu diavolii toate acestea?
- Dacă ei au fost îngeri!"

Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lână îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpânilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit tu rău şi de toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.

Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mănie că pe acest suflet care avea păcate mari, avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele, nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.
Deci, spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.

Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele în formă de pietre simple sau alte greutăţi.

Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vamă. Şi-i zice îngerul păzitor:
- Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!

Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi muirm de atâta urâciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci se bagă sub aripile îngerului şi zice:
- Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!
Şi-i zic îngerii:
- Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu, care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!

În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi, când a ieşit din trup, în aceeaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, ce vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vde, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur azurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.

Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu s-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci, la răsărit este tronul Sfintei Treimi.Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care satu în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: "Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile". Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.

Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că aceea floare are viaţă şi niciodată nu se mai vestejeşte sau nu moare.Acolo vede el, cum am zis, "Raiul desfătării", "Palatul Noului Sion", "Ierusalimul ceresc" şi câte spune Sfânta Scriptură.

Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale căror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.

Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă. El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.

Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui. Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi acolo în Rai nu cunoşti când ai ajuns, numai pe bunicul sau pe străbunicul.

Dacă te-aş întreba acum pe mata: "Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?" De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Acolo în Rai, însă, se cunosc oameni unii cu alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mă întrebi dacă se cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Când a murit bogatul şi când a murit Avraam? Cu mii de ani înainte şi se cunoşteau şi vorbeau".
Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: "Măi, nepoate, măi! tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecata particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.
De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici; ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.
Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.

Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate... Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: "Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!"
Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: "Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pîmânt, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!"

Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai - căci el credea că va rămâne acolo în veci - cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.
- Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.
- Nu! îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai să vezi în puţină vreme ce-au câştigat oamenii cu frica lui Dumnezeu şi ce-au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!
Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Sfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, şi-l duc înaintea Preasfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.

Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: "Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria cea fără margini a celor nouă cete îngereşti!" Iar dacă-i păcătos: "Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!" Acest cuvânt îl aude la nouă zile şi apoi aude, zicând: "Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile".Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazănoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: "Iadul cel mai de jos", "Fântâna adâncului" şi "Iezerul de foc" de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.Acolo vede el întunericul cel mai dinafară, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auziţi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.

Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-a lui, cum vedea mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiu pe unde trece şi-i ies înainte şi strigă către el:
"Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300 de ani, de 500 de ani fiecare!" După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, acum se scârbeşte de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.

Şi trec cele treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile. Iar în a 40-a zi ăl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.
Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: "Duceţi acest suflet în Gan Eden!", adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: "Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades", adică în iad şi în muncă.
Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc în iad.

Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilot şi zice:
- Îngerii lui Dumnezeu, cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi?Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine de acolo? Cine mai are milă acum de mine?Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?

Iar îngerii plâng şi-i spun:
- Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă la rău sau dacă-i bun şi a păzit poruncile Domnului, îl duc la Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.

Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotărăşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.

De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă adevărată şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtpşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.

Părintele CLEOPA
sursa www.crestinortodox.ro