Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi
Fiul înviat şi înălţat lucrează în noi prin Duhul Sfânt pentru a parcurge şi noi drumul spre starea de fii, în care trupul e schimbat la faţă sau îndumnezeit prin Duhul. Hristos Cel înălţat săvârşeşte în noi această lucrare prin Duhul Său, aşa cum a săvârşit-o şi El în umanitatea Sa cât a fost pe pământ. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost dus trupul lui Hristos prin Înviere, spre starea de fii schimbaţi la faţă cu trupul, străluminaţi, îndumnezeiţi. Lucrarea aceasta a Fiului înălţat prin Duhul este o lucrare de viaţă făcătoare şi sfinţitoare. Aceasta nu o poate face Fiul cu oamenii de pe pământ, rămânând El pe pământ, ci numai după ce a ajuns la capătul deplinei pătrunderi a trupului Lui de Duhul de viaţă Făcător şi Sfinţitor. Lucrarea aceasta sfinţitoare şi de viaţă făcătoare e şi a Fiului şi a Duhului, sau e a Fiului prin Duhul.
„Hristos, Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt“
Duhul Sfânt în Tainele Bisericii
Prin Duhul devenim hristofori
Astfel, Duhul purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste dintre Tatăl şi Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului, al Cărui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face însuşi Fiul om în care lucrează Duhul, ca din El să treacă în oameni.
Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin prooroci, pentru a-i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage şi pe oamenii uniţi cu Fiul prin credinţă spre Tatăl, umpluţi deplin de Duhul din Fiul.
De aceea, Biserica a numit pe Duhul în Simbolul niceo-constantinopolitan nu numai Sfânt şi de viaţă Făcător, ci şi Cel care a grăit prin prooroci. Cuvântul neîntrupat a pregătit astfel în prealabil pe oameni pentru lucrarea ce-o va săvârşi prin Sine, atât cât va fi pe pământ, şi apoi în oameni, după ce Se va înălţa înviat şi îndumnezeit cu trupul.
Lucrarea revelatoare comună şi complementară a Fiului şi a Sfântului Duh are o dezvoltare. Paul Evdokimov vede această dezvoltare ca o alternare a lucrărilor mereu mai vădite ale Duhului şi Cuvântului, mai bine zis ale Ambilor, arătându-Se când unul, când celălalt mai vădit în această lucrare comună. Duhul Sfânt a pregătit venirea Cuvântului în trup, Care va lucra întâi în mod văzut asupra trupului Său, nu fără prezenţa lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul până la înviere, ca apoi să prelungească această împreună-lucrare Hristos nevăzut, iar lucrarea Duhului săvârşindu-se în mod simţit în înduhovnicirea trupului celor credincioşi, spre învierea din viaţa viitoare. „Prin spusa proorocilor, tot Vechiul Testament este o Cincizecime preliminară în vederea apariţiei Fecioarei şi a acelui «Fie»“1. Apoi „Cincizecimea apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii. Urmând Părinţilor bisericeşti se poate chiar spune că Hristos este «Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt»“2. Pe de altă parte, Evdokimov observă că Duhul Sfânt şi Cuvântul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află Unul pe planul prim, iar în altă perioadă, Celălalt. „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos, relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, relaţia cu Hristos se efectuează prin şi în Duhul Sfânt. Înălţarea suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos. Dar Cincizecimea restituie lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi acum îl revelează nu în faţă, ci în interiorul ucenicilor Săi“3.
A fost necesară lucrarea profetică a Duhului Cuvântului neîntrupat, pentru ca oamenii să creadă în El când va veni în trup în chip minunat. Şi a fost necesară venirea în trup a Fiului, pentru ca să înfieze cu adevărat prin Dumnezeu umanitatea în trup, ducând-o la înviere. Dar a fost necesară şi lucrarea Fiului întrupat şi înviat în chip nevăzut prin Duhul Sfânt, pentru a face pe oameni să înainteze într-o viaţă pământească după modelul lui Hristos spre a ajunge la trupul înviat şi înduhovnicit, asemenea celui al lui Hristos.
Creştinismul occidental nu dă aproape nici o însemnătate lucrării Duhului Sfânt în oameni după înălţarea lui Hristos sau lucrării lui Hristos cel înălţat prin Duhul Sfânt. Observăm o ruptură între Hristos şi Duhul Sfânt. Se afirmă în Hristos, separat, un Hristos al discursurilor, nu al harului necreat din Sfintele Taine, al Celui ce uneşte cu subiectul nostru energia dumnezeiască necreată, sfinţitoare, transformatoare, de ridicare a credinciosului în alt plan. Ortodoxia e singura care vorbeşte continuu de lucrarea Duhului Sfânt cel de viaţă Făcător şi Sfinţitor, Cel prin care Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, cu un trup înviat, străluminat, împreună cu toată creaţia. Pentru ortodocşi, nu ajunge oamenilor să fie iertaţi numai pentru suprameritele lui Hristos, sau să fie curăţiţi de păcate doar în viaţa viitoare printr-o credinţă în efectul jertfei Lui, ci viaţa lor creşte în sfinţenie şi creşterea oamenilor în sfinţenie după modelul lui Hristos tinde spre a ajunge la un trup transfigurat, asemenea Lui, în viaţa viitoare, prin Duhul lui Hristos.
Pentru Ortodoxie Dumnezeu îşi poate însuşi umanitatea în mod real, ca mediu de transformare (transfigurare) şi normalitate asemenea Dumnezeirii în sfinţenie.
Dar pentru aceasta trebuie să ne silim şi noi să ducem o viaţă pe pământ pe cât se poate după modelul lui Hristos. Dar şi această silinţă a noastră de vieţuire ca fii ai lui Dumnezeu ne este ajutată de Duhul lui Hristos. Ea începe prin naşterea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă în Botez. Prin aceasta ieşim din moartea spirituală care e una cu alipirea la lumea aceasta, socotită ca unica realitate. Duhul ne naşte la o viaţă adevărată în Dumnezeu şi ne susţine în ea, şi aceasta e o înaintare în sfinţenie.
Mântuitorul promite pe de o parte pe Duhul ce-L va trimite pe seama celor ce vor crede în El, pe de alta le spune că ei trebuie să-L primească prima dată prin Botez, pentru a se naşte din nou, deci ca fii ai lui Dumnezeu, încetând să fie robii lumii materiale (Gal. 4, 7-9). El spune lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este… Trebuie să vă naşteţi de sus“ (Ioan 3, 5 – 6, 7). Dar aceştia se nasc ca fii ai lui Dumnezeu pentru că Fiul lui Dumnezeu cel întrupat se uneşte cu ei prin Duhul. „Celor ce L-au primit (pe Cuvântul), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12). De aceea preotul întreabă pe cel venit să se boteze (sau pe naşul lui): „Te lepezi de Satana?“ şi: „Te uneşti cu Hristos?“ Iar acela răspunde afirmativ la amândouă întrebările. Prin Duhul vine Hristos, sau prin Hristos vine Duhul lui Hristos Care S-a înălţat.
Pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului Hristos este cerută iarăşi lucrarea Sfântului Duh: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“. Este în lucrare întreaga Sfântă Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, şi pâinea, şi vinul nu se pot preface în Trupul şi Sângele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuşi.
Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăşi se produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat şi suflă puterea Duhului peste Apostoli şi urmaşii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor puterea iertării păcatelor, dar puterea aceasta este Sfântul Duh.
Şi sfinţirea apei, prin care se sfinţesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos: În rugăciunea de sfinţire a apei, preotul se adresează Celui ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Şi acum trimite harul Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta“. Duhul este puterea suflată de Dumnezeu, care sfinţeşte toate. Duhul purcede pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinţi toate, a înălţa viaţa oamenilor şi, când voieşte, a tămădui toată boala.
Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii creaţii, de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, şi realizându-Şi lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să atragă pe oameni spre calitatea de fii ai Tatălui. Creaţia e atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul şi unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului. Umanitatea e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi făcută spre Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în mişcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul şi de la Fiul spre Tatăl, prin Duhul. Iubirea, pornită de la Tatăl spre Fiul prin Duhul şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea.
Dar să insistăm puţin şi asupra sensului calităţii Duhului ca Persoană de viaţă făcătoare şi sfinţitoare, deci şi asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilor prin lucrările Lui.
Duhul este de viaţă Făcător, pentru că scoate pe oameni din moartea sufletească, încadrându-i în viaţa de un conţinut tot mai înalt şi tot mai bogat pe cei morţi sufleteşte, prin căderea în trecătoarele plăceri şi prin continua sărăcire produsă de egoism. De aceea, pe când în cântarea întreit sfântă Tatăl e numit „Dumnezeu“, Fiul, „tare“, ca Cel Care a învins moartea răbdând-o, Duhului I se spune „fără de moarte“. El ne-a dat prin naşterea prin Botez o viaţă nouă, în sensul de viaţă în continuă creştere spirituală, o viaţă neslăbită de moartea spirituală.
Apostolul Pavel descrie în Epistola către Romani în cuvinte de adânc înţeles viaţa cea nouă a celor ce au primit „Duhul înfierii“. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem şi moştenitori, împreună cu Hristos ca om, ai Împărăţiei cerurilor. Însă aceasta înseamnă preamărirea noastră cu Hristos după ce am pătimit împreună cu El: „Şi dacă suntem fii, suntem şi… împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 17-18).
Dar pătimirea prin care ne pregătim pentru slava vieţii noastre viitoare în Dumnezeu şi pe care o suportăm prin duhul de fii, dăruit nouă de Hristos, nu poate avea loc fără să avem şi pe Hristos, Care ne întăreşte în această pătimire a înfrânării de la cele rele şi a răbdării unei vieţi supuse pentru credinţă la tot felul de greutăţi şi necazuri. De aceea primim pe Hristos şi ca jertfă în Sfânta Împărtăşanie, ca să putem suporta şi noi o viaţă de jertfă, nesupusă plăcerilor. Această viaţă pătimitoare era suportată în Hristos ca foame, ca oboseală, ca batjocură, ca lovituri, ca răstignire; era o pătimire prin care întărea firea Sa omenească împotriva ispitei de hrană, de odihnă, de slăvire lumească, de frica morţii. El ne ajută şi pe noi, prin puterea Duhului dăruit nouă, să slăbim şi să desfiinţăm patimile plăcerii şi ale egoismului. E o mare taină cum Hristos, deşi înălţat la o viaţă deplin îndumnezeită ca om, poate să ne dea nouă puterea suportării pătimirii dureroase. El nu rămâne nesimţitor la această simţire a noastră. E ceva analog cu simţirea mamei care trăieşte durerile copilului, ajutându-l să le învingă. Anunţarea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiritual acele pătimiri şi deci şi pătimirile celui ce le trăieşte şi el din dragostea pentru El. Iar scăparea de patimile plăcerii şi egoismului este una cu o viaţă ridicată în legătură cu Dumnezeu într-un plan care nu mai e inclus în creaţie, ci într-o trăire mai îndumnezeită, care e una cu o viaţă de sfinţenie. Ţinta înălţării în această viaţă e una cu silinţa sporirii în iubirea lui Dumnezeu, Care ne uneşte tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pavel descrie pe cel înaintat în această viaţă astfel: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru“ (2 Cor. 4, 10).
„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina»,El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos“ (ca om), care „ne va aduce şi nouă… slava veşnică covârşitoare“ (2 Cor. 4, 6, 17).
Duhul dumnezeiesc este Duhul de viaţă Făcător şi Sfânt, pentru că El este Cel în Care Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, ajunge până la noi, aducându-ne toată curăţia, slava şi sfinţenia dumnezeiască.
Duhul se numeşte aşa ca suflare dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simţim dintr-un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de curăţie. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare şi atotsfântă e „ca un vânt“, ca „o suflare“ spirituală, deci ca un vânt care are un glas, „care nu ştii de unde vine, nici încotro se duce“. Astfel se întâmplă cu oricine e „născut din Duhul“, după spusa Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3, 5).
În această tainică adiere cunoşti prin experienţă tainică pe Dumnezeu, dar şi El te cunoaşte pe tine şi te face să te cunoşti pe tine în Dumnezeu. Şi, cunoscând pe Dumnezeu şi cunoscând drumul ce te poate duce la adevărata ta realizare, nu mai slujeşti lumii trecătoare, ci lui Dumnezeu, Care-ţi asigură viaţa veşnică. „Atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei. Acum însă,după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace, cărora voiţi iarăşi să le slujiţi ca înainte?“ (Gal. 4, 8-9).
Credinţa în Hristos, sau conştiinţa prezenţei lui Hristos în sine, nu o poate avea nimeni decât prin Duhul. Aceasta arată cât de uniţi sunt Duhul şi Hristos în cel credincios. Dar, pe lângă credinţa în Hristos şi viaţa curată şi iubitoare de Dumnezeu, Duhul dă fiecăruia şi unele daruri potrivite firii lui. „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh… Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei“(1 Cor. 12, 3-4, 8). Şi darurile felurite ale celor mulţi se întregesc între ele şi folosesc tuturor. Căci calitatea cea mai înaltă, spre care trebuie şi pot înainta toţi prin Duhul, este iubirea. De aceea, dacă ar avea cineva vreun dar cât de mare, dar dragoste nu are, mincinos este (1 Cor. 13).Sfântul Vasile cel Mare a spus în acest sens că orice dar are cineva, nu-l are numai pentru sine, ci în primul rând pentru alţii.
Importanţa acordată de Biserica Ortodoxă lucrării Sfintei Treimi prin Duhul Sfânt în cei credincioşi şi în toată creaţia, lucrare ce aduce acestora viaţa nouă şi veşnică şi sfinţenia, se vede din rugăciunea „Împărate ceresc“, adresată Sfântului Duh, prin care începe Biserica unele din slujbele ei. În această rugăciune îi spunem Duhului Sfânt „Împărate ceresc“, pentru că El ne înalţă în Împărăţia cerurilor, unde stăpâneşte ca Duh peste cele materiale. El este „Mângâietorul“, pentru că ne dă mângâiere în greutăţile şi necazurile vieţii pământeşti. El este „Duhul Adevărului“, pentru că ne descoperă calea adevărată, care este viaţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, sau Adevărul. El este „pretutindeni Acelaşi“, unind în credinţă şi iubire pe toţi. El „împlineşte toate“, pentru că ne scapă de toate lipsurile, ne dă viaţa în Dumnezeu, care ne satisface în toate. El este „Vistierul bunătăţilor“, căci toate cele bune ne vin de la El şi le putem comunica altora. Prin aceasta împlineşte de fapt toate. El este „Dătătorul de viaţă“, scăpându-ne de sărăcia existenţei moarte, dându-ne nemurirea existenţei tot mai fericite. Pe El îl rugăm să Se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească de toată întinăciunea, sfinţindu-ne, şi, prin aceasta, mântuindu-ne.
www.ziarullumina.ro
