Totalul afișărilor de pagină

vineri, 29 ianuarie 2016


„Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”




"Iisus a răspuns:

Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.


Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.

Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat?

Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat.

Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu."
IOAN 18:36-37

Mântuitorul Hristos este Viaţa noastră şi viaţa lumii.Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume tocmai pentru ca „lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10, 10). 

Tot el ne spune că: „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aşadar numai în Hristos Care este „Viaţa lumii” putem avea „viaţă din belşug” şi „viaţă veşnică”.

 Şi numai în Hristos, viaţa noastră se împlineşte pentru că are un sens veşnic. Dacă omul îşi limitează orizontul vieţii numai la lumea aceasta, chiar dacă ar avea tot ceea ce doreşte, totuşi nu poate fi fericit, pentru că sufletul său nemuritor nu se mulţumeşte doar cu bunurile lumii acesteia. Sufletul tinde spre Dumnezeu şi nu se poate odihni decât în El.

Şi totuşi, cât de mulţi oameni înăbuşă în ei tinderea sufletului lor spre Dumnezeu şi aleargă numai după bunurile şi plăcerile vieţii acesteia, care sunt atât de înşelătoare! 

Aceştia zic: „Să mâncăm şi să bem căci viaţa este scurtă. Să profităm de ea cât trăim aici pe pământ pentru că nimeni nu ştie dacă mai este ceva după moarte”. 

Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că aceasta este gândirea celor care iubesc mai mult întunericul decât Lumina pentru că faptele lor sunt rele. „Căci oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească”(Ioan 3, 20).

Să nu uităm nicio clipă că viaţa pământească este doar o pregătire pentru viaţa cea veşnică, pe care Dumnezeu o dă celor vrednici.

PARINTELE Serafim

Arhiepiscop Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord


joi, 28 ianuarie 2016



„Când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”




Stați că încă nu s-a dat decretul să vă stricați troițele de prin intersecție, o să vină și asta într-o zi!

Pentru ca or să găsească ei ceva, or să spună că se simitesc ateii dacă își clătesc privirea pe ele și nu au voie să le vadă!

Găsesc ei metode, stați liniștiți! O să vină într-o zi o lege, tot pentru Iisus! 

Să nu mai ții icoana în casă, să nu porți cruce la gât, să nu-ți faci cruce pe stradă, poate n-o să mai avem cruce pe biserică, să nu mai ai voie să bați toaca sau să tragi clopotul.

Acestea nu sunt greu de inventat! Ele sunt la îndemâna oricui!

Cu un nebun la cârma, și dezordinea bălăngăne și hălăduie peste tot!

„Când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Psalmul 11:8)

Parintele Сhifan Саlistrat






SFANTUL SERAFIM DE VÂRIȚA – PROFETII DESPRE VREMEA LUI ANTIHRIST: “Pe de o parte vor inalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura imparatia minciunii si raului”


„Domnul este puternic sa ridice lucratori ai Sai daca Îl vom ruga. Hai sa ne rugam si sa cerem, si atunci si din pietre Domnul îi va ridica pe alesii Sai!“.

***

„În cele mai grele timpuri se va mântui mai usor acela care în masura puterilor sale se va nevoi cu rugaciunea lui Iisus, trecând de la chemarea numelui Fiului lui Dumnezeu la rugaciunea neîncetata“.

***

La întrebarea unui fiu duhovnicesc despre viitorul Rusiei, staretul i-a zis sa se apropie de geam si sa priveasca. Acela a vazut Golful Finic si o multime de vapoare care navigau sub diferite pavilioane.

– Cum sa înteleg aceasta? l-a întrebat el pe batiuska.

Staretul a raspuns:

– Va veni o vreme când va fi în Rusia o înflorire duhovniceasca. Se vor deschide multe biserici si manastiri si chiar cei de alte credinte vor veni sa se boteze la noi pe astfel de corabii. Dar aceasta nu va fi pentru mult timp, ci pentru aproximativ 15 ani, iar apoi va veni antihristul.

– Va veni vremea când Rusia va fi sfâsiata în bucati. La început o vor împarti, iar apoi vor începe sa jefuiasca bogatiile ei. Occidentul va concura în toate felurile posibile la distrugerea ei si va da partea ei rasariteana pâna la o vreme în stapânirea Chinei. Extremul Orient îl vor acapara în mâinile lor japonezii, iar Siberia – chinezii, care vor veni în Rusia, se vor face casatorii mixte, iar în final prin viclenie si perfidie vor lua teritoriul Siberiei pâna la Urali. Când China va voi sa treaca mai departe, Occidentul se va opune si nu va permite. Multe tari se vor întoarce împotriva Rusiei, dar ea va rezista, pierzând mare parte din pamânturile sale.

Acesta este razboiul despre care spune Sfânta Scriptura si proorocii ca va deveni pricina pentru unirea întregii omeniri. Oamenii vor întelege ca nu se poate trai asa pe mai departe fiindca tot ce este viu va pieri si vor alege un guvern unic care va fi antecamera împaratiei lui Antihrist. Apoi vor începe prigoanele asupra crestinilor; când în adâncul Rusiei vor iesi primele esaloane din orase trebuie sa se grabeasca cineva sa iasa între primii, caci multi dintre cei ce vor ramâne vor pieri.

Va veni împaratia minciunii si raului. Va fi atât de greu, atât de dificil si îngrozitor încât sa nu dea Dumnezeu sa traiesti pâna atunci. Dar noi nu vom prinde acele vremuri.

Daca oamenii din toata lumea, toti pâna la unul, în acelasi timp s-ar fi pus în genunchi sa se roage macar cinci minute lui Dumnezeu spre a prelungi viata, ca sa mai dea Domnul vreme de pocainta….

Daca poporul rus nu va veni la pocainta, se poate întâmpla iarasi sa se ridice fratele împotriva fratelui. Va veni vremea când nu prigoana, ci banii si înselaciunile lumii acesteia îi vor îndeparta pe oameni de Dumnezeu si vor pieri mai multe suflete ca în vremea prigoanei ateiste.

Pe de o parte vor înalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura împaratia minciunii si raului. Biserica adevarata totdeauna va fi prigonita, iar sa se mântuiasca cineva va putea numai prin boli si amaraciuni, caci prigoanele vor avea un caracter cât mai subtil si neprevazut; înfricosator va fi sa ajunga cineva la acei ani”.

Staretul vorbea despre rolul  tineretului în viitoarea renastere a Bisericii. El spunea ca vor veni vremuri (si deja au venit!!) când destrabalarea si decaderea moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape ca nu vor ramâne din cei nedepravati. Ei vor considera ca totul le este permis pentru satisfacerea poftelor si placerilor, în bande si gasti, vor jefui si corupe.

Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va întelege tineretul ca în continuare nu se mai poate trai asa si vor ajunge la credinta pe diferite cai, se va întari râvna pentru nevointa. Cei care erau pâna atunci pacatosi, betivi vor merge la biserica, vor simti o mare sete de viata duhovniceasca, multi se vor face monahi, se vor deschide manastirile, iar bisericile vor fi pline de credinciosi. Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri, va fi o vreme slavita. Iar pentru faptul ca acum pacatuiesc, mai apoi se vor pocai fierbinte.Ca si lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai luminos, luminând totul cu ultima lumina, asa va fi si viata Bisericii. Si acest timp este aproape“.

(din: “Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum”, vol I)

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro


Sunt patru vrăjmaşi care merg înaintea oricărei întinăciuni a demonului: înşelarea, uitarea, trândăvia şi pofta cea rea.





Dar cum ne va fi nouă frică [de Dumnezeu], dacă nu cugetăm la moarte şi nu ne cutremurăm de judecată, pentru că sufletul care îşi aminteşte de moarte îşi ancorează corabia trupului la ţărmul cel liniştit al poruncilor şi rămâne neclintit de valurile poftelor şi se bucură de seninătate. 

Sunt patru vrăjmaşi care merg înaintea oricărei întinăciuni a demonului: înşelarea, uitarea, trândăvia şi pofta cea rea.
 Căci, după înşelarea celor văzute stricăcioase, se strecoară uitarea, iar slujitoarea uitării este trândăvia, iar cel mai bun sfătuitor al trândăviei este pofta cea rea spre toate. 
Din acestea răsare un alt rău, iubirea de argint şi odată cu ea, lăcomia pântecelui, din care se aprinde curvia. Iar acesteia îi urmează pe bună dreptate focul cel nestins unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, în locul vremelnicei bucurii şi desfătări.

(Sfântul Simeon cel din Muntele Minunat, Viața și cuvinte de folos, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 65)


Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, căci dintr-însa se nasc: mărturia mincinoasă, lăcomia, minciuna, nemilostivirea, vicleșugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, cămătăria, închinarea la idoli.


Toate acestea sunt roadele și copiii iubirii de argint. Iubirea de argint este alipirea irațională de bani, este patima înfricoșată, nedreaptă, fărădelege și nesăturată. Iubitorul de argint este mai nenorocit decât toți; are totul și nu are nimic.

Niciodată nu se ridică sătul de la masă, iar dacă este invitat la altcineva mănâncă precum porcul. Niciodată nu este îndestulat cu ceea ce are; iar, pe lângă ceea ce are dorește, dacă ar fi cu putință, să grămădească toți banii din lume.

Iubitorul de argint și lacomii sunt cei mai mari, mai înfricoșați, răi vătămători materialiști și dușmani ai omenirii. Bogatul iubitor de argint se aseamănă cu animalul care transportă aur, dar se hrănește cu paie. Marele Vasile zice despre iubitorul de argint: "Necontenit vede aur, necontenit cugetă la aur și numai pe acesta îl vede înaintea ochilor și-și aduce aminte numai de el".

Dar cel ce face milostenie, pe toate acestea le calcă în picioare și de nici una nu este vătămat; căci milostenia face pe om asemenea cu Dumnezeu: milostiv, îndurător, iubitor de oameni, bucuros, compătimitor; îl face prieten al lui Dumnezeu, si numele lui este cunoscut tuturor.


Precum dragostea crestina este radacina tuturor faptelor bune, asa si iubirea de argint este radacina tuturor rautatilor. Vezi ca Apostolul Pavel n-a numit alta fapta rea radacina a tuturor rautatilor, decat numai iubirea de argint. Aceasta se porneste din ura si din dispret fata de fratele tau, iar dragostea care este cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii, a numit-o maica si izvor a toata fapta buna.
Pentru aceasta Mantuitorul a spus : Cea mai mare porunca din Lege si cea dintai este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si cu toata puterea ta. Zicand " inima ", " cuget " si " putere ", Mantuitorul a cuprins deodata cele trei parti ale omului.
Prin inima a cuprins sufletul, prin cugetare a cuprins mintea, iar prin virtute ( putere ) a cuprins trupul. deci toata fiinta omului trebuie sa se contopeasca in dragostea lui Dumnezeu.


Iar cand a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua porunca asemenea cu cea dintai :Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Dragostea lui Dumnezeu nu are limite, adica din toata puterea, din tot cugetul, din toata virtutea; iar iubirii de aproapele, i-a pus margine : sa-l iubesti atat cat te iubesti pe tine. Pentru ca acesta este ce spune alta Evanghelie : Cine iubeste pe tata sau p esora sau pe frate mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Nu a spus ca nu-i voie sa iubesti, ci daca iubesti pe aproapele mai mult decat pe Dumnezeu.


Parintele Cleopa

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

miercuri, 27 ianuarie 2016

     SA CAUTAM A NE SMERI





,,Mandria este o boala sufleteasca de temut, ca­re se vindeca foare greu. Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.


Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; es­te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar toc­mai cel mandru are deosebita nevoie de Dumne­zeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.

Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo­trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare.

,,Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa.

Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii, prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:

„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rau­tate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se su­puna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”

Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune­care! Cu cei mandri asa se si intampla de obicei. Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.

Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pa­catele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica.

Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara­rea si ocrotirea dumnezeiasca.''


Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinti au fost ispititi de el. Nu este om pe fata pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre.

Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.


Simptomele si dezvoltarea bolii

Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.

Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.

Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando­rii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!

Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste ma­nia persecutiei.

Mania grandorii si mania persecutiei sunt ce­le mai raspandite forme de boala sufleteasca. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa­gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.

Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de ace­ea ajunge cateodata la deznadejde, hula, insela­re, iar uneori si la sinucidere.

In stadiul de inceput, mandria este greu de re­cunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psi­holog incercat poate stabili fara gres aceasta pa­tima atunci cand ea se afla in fasa.

Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine. Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hoho­teste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu“, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.

In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in­dreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.

In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el ince­pe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familii­le altora.

In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fires­te, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni­meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufle­tul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon­streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.

In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclu­siv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al­tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelep­ciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi ince­teaza de tot sa se mai roage. Starea lui sufleteas­ca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.
Cum sa recunoastem trufia din noi?

La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:

„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, im­potriva voii tale. Daca in tine ia nastere in pri­mul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.

Daca pana si cele mai mici nereusite te intris­teaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si re­ce fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca atunci cand vezi restristile altora, fie aces­tia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pen­tru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:

“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.

„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa­tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”


“Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro