IERTAREA IN ZILELE DE PE URMA. PE CINE IERTAM ?

  Traim in zlilele de pe urma, acest lucru il zic toti Sfintii Parinti, dar e si vizibil cu ochiul liber.

Si scris este, ca in zilele de pe urma, vor iesi la suprafata toti dracii, adica se vor salaslui in inimile oamenilor. De ce avem neaparat nevoie sa stim acest lucru ? Pentru ca cei demonizati ( narcisistii, psihopatii, nebunii, etc) nu au suflet, la propriu si urasc fiinta omeneasca. Nu au capacitatea de a iubi, de a avea mila, compasiune, adica nu au empatie- acesta este criteriul de baza al determinarii unui narcist/ psihopat. Singura lui deviza este - cucereste, manipuleaza, distruge, calca pe cadavre, minte si chiar- ucide. Unii teologi, chiar si psihologi vorbesc despre faptul ca ei ar fi posedati de un duh demonic puternic, si anume - demonul Jazebel. Cum se reflecta puterea acestui duh asupra victimei ? Simplu, are capacitatea de a te aduce intr-o stare de hipnoza, de ,, vrajit,, de ati controla vointa de a te supune. 

Narcisistii, sociopatii si psihopatii au caracteristici comune, adica un narcisist este si psihopat, si invers, orice psihopat este si narcisist- deoarece nu la pasa deloc de faptul ca pricinuiesc voit durere, suferinta, distrugere. 

Ba din contra, ei sunt parca setati de a a face aceste lucruri abominabile,dea dreptul satanicesti.

Ce facem daca avem de a face cu asa persoane, putem sa-i iertam ? Eu zic da, pentru pacea proprie sufleteasca, insa ne departam cu totul de acesti ,,neoameni,, fara suflet. 

Nu putem face ascultare de ,, o putere demonica,,  deoarece ne vor distruge complet atat sufleteste, cat si psihic si fizic. Pentru narcisisti a produce suferinta este ,,un deliciu,, -ceea ce le confera o stare de  suprematie, iar acest lucru este satanic; iar ei nici macar ca inteleg acest lucru. Trebuie sa avem trezvie si luminare a mintii. 

Narcisistii nu au descernamant  si nici ca le pasa ca produc rau si suferinta. Psihologii zic ca ei au descernamant doar pentru doua, trei secunde ( cand realizeaza ce au facut), dar deoarece ei se considera a fi Dumnezeu insusi, iar Dumnezeu nu poate gresi, neaga imediat acest lucru, invinuind automat pe victima. 

De ce victimele abuzului narcisic au o ,, oarecare  dependenta,, fata de abuzator ? Psihologii vorbesc despre un coctail pe baza de hormoni , cum ar fi adrenalina, cortizolul, etc. Teologii insa vorbesc despre puterea ,,demonica a lui Jazebel,,

   Este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a iesi definitiv din aceasta relatie distructiva. Post si rugaciune la Sfantul Ciprian si Iustina, dupa ce ne spovedim corect. Dam duhovnicului slujbe pe 1 an spre a ne pomeni la Sfanta Liturghie.

Rog multa atentie si descernamant, deoarece multe victime ajung sa piara de cancer, sa se drogheze, cad in patima alcoolului, se sinucid chiar. Numarul narcisistilor psihopati este in crestere, din 100 de persoane, zece sunt psihopati -narcisisti. 

Rog multa trezvie in a socoti pe cineva narcisist. Da, este un om extrem de mandru, care se considera a fi trimisul lui Dumnezeu, nu suporta a i se face observatie, considera ca este perfect si le stie pe toate, umileste si injoseste, manipuleaza si dreseaza cu buna stiinta, nu ii pasa de victima aproape deloc -cand este bolnava sau are un necaz. Dar singurul criteriu de a determina este- lipsa totala de empatie  dupa prima faza de ,,cucerire,,.

Ne indepartam, caci vom cadea cu siguranta. Ei cauta ,,victime,, in biserici si manastiri,, caci au nevoie de persoane ascultatoare, bune la suflet si iertatoare. Aveti mare grija.

Facem ascultare doar de oamenii sanatosi mintal si psihic. Domnul sa ma ierte si sa va aiba in Paza Sa.

VIZIUNEA SF. IOAN DE KRONSTADT din 1901 despre antihrist

Importanța și puterea Rugăciunii lui Iisus – O noapte în pustia Sfântulu...

"Inainte de a descoperi rugaciunea lui lisus - marturiseste autoarea jurnalului-, relatia cu Dumnezeu era prin Biserica, dar fara entuziasm. Aveam o credinta slaba, fara o cunoastere adanca, adevarata, a darurilor lui Dumnezeu pentru oameni, fara a cunoaste ca Dumnezeu este viu lucrator in noi. li credeam departe, in cer..."

1. Dupa invatatura parintelui V., pentru deprinderea rugaciunii lui lisus este absolut necesar ca, la inceput, sa se spuna rugaciunea cu glas tare, sau se poate rosti direct in minte?

- Parintele V. considera ca rostirea graita este foarte necesara pentru deprinderea rugaciunii lui lisus. Rugaciunea trebuie facuta cu glas tare, cat mai des si fara intrerupere, iar mintea sa fie atenta la cuvintele spuse, ca sa se invete cu acestea. Trebuie facute multe rugaciuni, dar nu mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ne aude si ne vede. In anumite imprejurari, pentru a nu fi auziti de cei din jurul nostru, rugaciunea se poate spune fie soptit, fie cu mintea, ajutandu-ne de miscarea limbii.
Graba si nerabdarea nu sunt bune in lucrarea duhovniceasca. Toate trebuie facute la timpul lor, dupa randuiala lasata de Sfintii Parinti. E bine, deci, sa se inceapa lucrarea rugaciunii lui lisus spunand-o cu gura, chiar daca se cunosc si cazuri in care aceasta sa facut altfel.

2. Care erau cuvintele rugaciunii cand ati inceput aceasta lucrare?

- Eu am inceput sa spun rugaciunea, ca si pelerinul rus, cu cuvintele: „Doamne lisuse Hiistoase, miluieste-ma!" Pe atunci nu eram povatuita de parintele V., dar si dansul recomanda 'incepatorilor forma mai scurta a rugaciunii, pentru ca apoi, inaintand in lucrare, sa se adauge pe rand si celelalte cuvinte, pana la forma intreaga: „Doamne lisuse Hiistoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)!"

3. Cum si dupa cat timp sa produs la dvs. trecerea de la rugaciunea graita la cea a mintii?

- Dupa doua-trei luni de rostire multa si deasa cu voce tare, rugaciunea a trecut in minte de la sine mai bine spus, din lucrarea lui Dumnezeu. Dupa un timp, m-am trezit dimineata cu rugaciunea care se spunea singura in minte. De atunci, aproape in fiecare zi ma trezesc rugandu-ma.


4. Cand faceati rugaciunea cu mintea, va ajutati cateodata si de rostirea cu gura?

- In timp ce ma rugam cu mintea, la inceput, din cand in cand, o mai rosteam si cu gura, ca sa ajut mintea sa tina rugaciunea.

5. Ce cugetati atunci cand spuneati rugaciunea cu mintea?

- Cugetam cu mintea ca in ea este Dumnezeu viu si lucrator si eram atenta la cuvintele rugaciunii.

6. Cand spuneati rugaciunea doar cu mintea, priveati spre locul inimii?

- Mai intai am spus rugaciunea simplu, in minte. Apoi, la sfatul parintelui V., am inceput sa si privesc spre locul inimii.

7. Pentru a inainta in lucrarea rugaciunii, este suficient sa ne rugam cu mintea numai in timpul altor indeletniciri zilnice?

- Ar fi foarte bine daca am putea rezerva un timp anume in care sa stam intr-un loc linistit si sa facem rugaciuni pe matanii, pe degete sau cu ceasul, socotind cam 1.000 de rugaciuni pe ora (forma scurta}. In acele zile insa in care suntem prea ocupati, sa ne straduim sa spunem rugaciunea neincetat, cu gura, cu mintea sau cu mintea in inima, fiecare dupa puterea sa, oriunde am fi si orice am lucra.

8. Cum pot fi depasite dificultatile care apar in rostirea cu mintea a rugaciunii?

- Uitarea de rugaciune si gandurile amestecate sunt cei mai puternici dusmani ai rugaciunii. Cand ni se intampla acestea, trebuie sa ne caim, sa cerem iertare Domnului lisus Hristos si apoi sa continuam rugaciunea. Uitarea de rugaciune poate fi biruita prin aducerea aminte de Dumnezeu, folosind pentru aceasta si mijloace materiale - mataniile sau alte obiecte, diferite semne, fiecare gasindu-si metoda cea mai potrivita. Eu aveam un pulover cu un nasture mare de metal pe piept. Faceam treaba si ma rugam, iar cand uitam de rugaciune, auzeam deodata cum mi se atingea cruciulita de la gat de nasturele de metal. Tresaream atunci si incepeam iar rugaciunea, multumind lui Dumnezeu ca mi-a facut semn. De gandurile amestecate putem scapa tinand mintea atenta numai la cuvintele rugaciunii. Cum apar alte ganduri si mintea aluneca spre ele si se risipeste, imediat s-o intoarcem la cuvintele rugaciunii.

9. Unii dintre Sfintii Parinti ii indeamna pe nevoitori sa se straduiasca, prin anumite metode „mestesugite", sa coboare mintea in locul inimii, altii spun ca este mai bine ca lucratorul sa nu incerce coborarea mintii prin aceste metode si sa astepte darul de la Dumnezeu. Care erau sfaturile parintelui V. in aceasta privinta?

- Coborarea mintii in inima este inceputul invierii launtrice a omului. Mintea coboara in inima numai din darul lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfant. In zadar ar incerca cineva sa se forteze prin diferite metode psiho-fizice sa coboare mintea in locul inimii. E bine ca fiecare sa astepte darul lui Dumnezeu. Parintele V. spunea: „Tu roaga-te linistit, cu atentie, si Dumnezeu va da harul Sau, dupa dragostea si osteneala ta".

10. De unde stim ca mintea a coborat in inima? Avem si ceva semne „fizice" care insotesc starile sufletesti deosebite pe care le-ati descris in jurnal?

- Cand mintea coboara in inima prin lucrarea Duhului Sfant, atunci simti ceva sublim, dumnezeiesc, de nedescris, o iubire sfanta pentru Dumnezeu. Aceasta inmoaie inima si lacrimi de bucurie curg din ochi, fara efort, simtind ca te-ai intalnit in inima cu Dumnezeu, cu intreaga Sfanta Treime. Simti ca traiesti in cer, uiti de trup si de tot ceea ce este lumesc. Ai vrea ca fericirea aceasta sa nu te paraseasca niciodata. Aceste simtiri duhovnicesti dau in inima o caldura buna, linistita, blanda, ca si cum ai sta la soare. Ea dogoreste neincetat sufletul din inima omului, ii bucura, amintindu-i de iubirea lui Dumnezeu.

11. Pot aparea si perioade de rostire mecanica, de stramtorare si impietrire a inimii atunci cand rugaciunea este facuta cu mintea in inima?

- Dragostea, bucuria, pacea si dorul de Domnul lisus Hristos ar trebui sa ne insoteasca tot timpul, mai ales cand ne rugam. Altfel, Duhul Sfant se retrage de la cel care indrazneste sa se apropie de El cu vreun duh de ura sau de credinta slaba, sau cu gandul de a forta venirea Sa. Apar cateodata si perioade de rostire mecanica si de impietiire a inimii, din cauza intristarii Duhului Sfant prin vreun gand sau cuvant pacatos sau prin fapte impotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aceste perioade pot veni si pentru incercare, pentru smeri rea lucratorului, sau din slabirea datorata unei boli si din alte cauze.

12. Spuneti-ne, va rugam, cate ceva despre simtirea caldurii inimii.

- Caldura inimii are mai multe nuante si fiecare o simte altfel, dar in chip asemanator unui mic foc in inima. Ea se simte fie 'ca un beculet aprins", fie precum caldura soarelui, fie ca o durere; depinde de starea in care ne aflam. Trebuie sa fim in pace, din care vine bucuria prezentei Domnului, si atunci vine in inima o caldura buna. Caldura care aduce durere sau apasare in inima provine de cele mai multe ori din prea multa incordare fizica in lucrarea rugaciunii sau, spun Parintii, din cauza nevredniciei.

13. La inceput ati rostit rugaciunea cu mintea in inima fara a fi atenta la ritmul respiratiei?

- Da, o rosteam simplu, fara respiratie.

14. Cum ati facut trecerea la ritmarea rugaciunii dupa respiratie?

- Parintele V. ne recomanda niste exercitii de respiratie pe care le faceam de patru ori pe zi, pentru a putea rosti apoi cat mai mult rugaciunea pe respiratie. Inspiram usor, tragand aer in piept, in patru timpi, spunand "Doamne lisuse Hristoase", tineam aerul in piept inca patru timpi, spunand „Fiul lui Dumnezeu", apoi expiram in patru timpi, spunand "miluieste-ma" sau "miluieste-ma pe mine pacatoasa". Insa rugaciunile pe care le numaram nu Ie faceam in acest fel, cu o respiratie atat de prelungita.

15. Ati simtit foloase din rostirea rugaciunii in ritmul respiratiei?

- Da, am prins putere si vindecare in trup si parca mi s-a luminat mintea.

16. Ce recomanda parintele V. acelora care nu puteau rosti toate cuvintele rugaciunii pe respiratie?

- Celor care nu puteau rosti rugaciunea in intregime Ie recomanda sa o spuna intr-o forma mai scurta. Cateodata, mai ales in timpul unei boli, nu putem prelungi atat de mult respiratia.

17. Coborarea mintii in inima poate fi ingreunata sau chiar oprita pentru un timp de catre Dumnezeu pentru anumite simtiri, ganduri, cuvinte sau fapte ale rugatorului?

- Orice pacat, lucrarea oricarei patimi, oricat de usoare ni s-ar parea, despart pe om de Dumnezeu, intristeaza pe Duhul Sfant, care se retrage, si arunci inima se raceste; ne simtim goi pe dinauntru, parasiti. Trebuie sa ne ferim de orice ganduri, simtiri, cuvinte si fapte care ne apasa constiinta. Orice lucrator al rugaciunii va simti din experienta proprie cum, pentru un anumit pacat, fie el cat de subtire, pierde pacea si bucuria si i se risipeste caldura inimii.

Cele mai importante cauze care duc la racirea inimii, la pierderea rugaciunii cu mintea in inima sunt: gandurile, cuvintele si faptele de mandrie si slava desarta si fiicele acestora, dintre care parerea, inchipuirea, multumirea si increderea de sine, nadejdea in ostenelile proprii sunt cele mai rele; pacatele impotriva iubirii aproapelui, cum sunt gandurile de judecata, de osandire, de ura, de manie, tinerea de minte a raului; apoi. orice cuvant rau despre faptele sau viata aproapelui, chiar daca este adevarat, faptele de nemilostivire, de manie si altele; nepaza simturilor, mai ales a vazului, a auzului si a limbii. Aici trebuie spus ca rugatorul trebuie sa evite cu orice pret vorbirile lungi, chiar si cele pe teme duhovnicesti, flecareala, vorbirea desarta, glumele si rasul fara rost; gandurile, simtirile si faptele trupesti; iubirea si grija de cele lumesti; somnul fara masura, trandavia. Imbuibarea si toate celelalte pacate si lucrari ale patimilor.

Mai sunt si cauze care vin din lucrarea fara cunostinta a rugaciunii, cum ar fi: ravna necumpatata, nerabdarea, folosirea gresita sau fara masura a mijloacelor din afara, a metodelor "mestesugite" pentru deprinderea rugaciunii. Inchipuirea de sine si inselarea din cauza caldurii fizice din inima.
Boala poate fi si ea, cateodata, o piedica in lucrarea rugaciunii.

18. Cam cate rugaciuni faceati pe zi in perioada in care va rugati cu mintea, sau cu mintea in inima?

- La inceput numaram pe matanii 1.000 de rugaciuni. Am marit apoi numarul la 2.000 si, dupa un timp, la 5.000 de rugaciuni, iar restul zilei spuneam rugaciunea fara sa numar, si cred ca ajungeam cam la 10.000 de rugaciuni in total. Parintele V. spunea ca "oricine face rugaciunea lui lisus, reusind sa numere 5.000 de rugaciuni, acela face o Sfanta Liturghie in inima sa, unde iau parte Maica Domnului si tot soborul ingerilor si al sfintilor".

19. Cum ati dobandit dvs. rugaciunea inimii?

- Dupa opt luni de rugaciune neincetata, m-am trezit intr-o dimineata in bataile inimii si am inceput sa rostesc rugaciunea in ritmul batailor ei. Simteam atunci in inima lucrarea Duhului Sfant, ca o mangaiere dulce si catifelata ca aripioarele unui fluturas care batea in sufletul meu, anuntandu-ma: "Sunt aici. Eu sunt Ce! ce lucreaza, tu roaga-te". Un timp mi-am tinut respiratia, ca sa simt dulceata si bunatatea Duhului Sfant. Am primit in suflet o pace sfanta, dumnezeiasca. Slava indelung rabdarii si bunatatii Tale. Doamne!

20. De ce numesc Sfintii Parinti aceasta rugaciune a inimii si "de sine miscatoare?'' Ce lucrare are mintea unui rugator al inimii?

- Rugaciunea inimii e numita si "de sine miscatoare" de Sfintii Parinti pentru ca ei spun ca Duhul Sfant se salasluieste in sufletul omului, in inima, si o misca pe aceasta, facandu-se simtit cu dulceata si cu o caldura buna. Aceasta dulceata urca spre gat si aduce o fericire cereasca, cum nu a fost simtita vreodata in viata. Mintea trebuie sa taca. sa fie atenta si sa asculte rugaciunea si ritmul inimii. Cand bataile inimii nu se mai simt, atunci nevoitorul trebuie sa inceapa sa spuna rugaciunea cu mintea, pana cand Duhul Sfant va misca inima din nou. Deci mintea "intretine" si pazeste rugaciunea inimii.

21. Ati pierdut vreodata rugaciunea inimii?

- Mi s-a intamplat sa pierd rugaciunea inimii din cauza slabirii atentiei si, poate, a dragostei fierbinti de Dumnezeu.

22. Este neincetata rugaciunea inimii?

- Rugaciunea inimii nu e neincetata pentru toti, cel putin la inceput, cand se primeste acest dar. Totul este dupa voia lui Dumnezeu, dar nevoitorul trebuie sa se pazeasca si sa lucreze rugaciunea. La cei din lume, rugaciunea inimii e de cele mai multe ori cu intreruperi, pentru ca slabeste atentia mintii. Rugaciunea neincetata a inimii au avut-o sfintii si o au poate acum unii monahi. Numai rugaciunea inimii poate fi rugaciune neincetata, pentru ca inima miscata de Duhul Sfant se poate ruga si in timp ce lucram altceva sau chiar cand dormim.

23. Este rugaciunea inimii o rugaciune curata? Apar si acum lupte cu gandurile?

- Rugaciunea curata e rugaciunea desavarsita si este mare dar de la Dumnezeu. Ea se da din cand in cand lucratorului rugaciunii neincetate. In vremea rugaciunii nu apar nici macar ganduri nevinovate, care sa tulbure starea neclintita a mintii in fata lui Dumnezeu. In mod obisnuit insa, in timpul rugaciunii inimii mai apar si ganduri nevinovate sau, foarte rar, si ganduri pacatoase, cu care trebuie dusa lupta inca de la prima aparitie.

24. Ce este rugaciunea contemplativa?

- A-L contempla pe Dumnezeu in rugaciune inseamna a-L cunoaste, a-L simti, a-L vedea viu cu ochii mintii in inima. Omul nu se poate ridica la aceasta stare si nici la rugaciunea curata prin eforturi proprii. Totul este din lucrarea si darul lui Dumnezeu.

25. Care sunt piedicile cele mai frecvente pe care le are nevoitorul in lucrarea rugaciunii?

- Piedicile pe care le are nevoitorul in lucrarea rugaciunii sunt: uitarea, necunostinta, gresalele cu mustrari de constiinta, care nu te lasa sa te apropii de rugaciune, si slaba lucrare dupa voia lui Dumnezeu. Sunt foarte multe piedici care vin de la noi, prin pacate si patimi, din lipsa dragostei, de Ia diavoli, din lume, prin lucruri si altele.

26. Care sunt mijloacele de a inainta mai rapid in aceasta lucrare? Ce virtuti trebuie lucrate in special?

- Mijloacele de inaintare rapida in rugaciune sunt: purificarea prin pocainta, spovedanie si implinirea canonului, lucrarea dupa voia Domnului, implinirea poruncilor dumnezeiesti. Dintre virtuti, trebuie lucrate mai ales iubirea de Dumnezeu si de aproapele, precum si celelalte virtuti teologice - credinta si nadejdea, smerenia, intelepciunea sau chibzuinta, curajul sau barbatia, cumpatarea, dreptatea si celelalte.

27. Ce fel de paza a mintii, a simturilor si a limbii trebuie sa lucreze in permanenta nevoitorul rugaciunii?

- Nevoitorul rugaciunii trebuie sa se fereasca cu toata puterea de orice gand, simtire, cuvant sau fapta pacatoasa, care ar fi impotriva poruncilor evanghelice, dar si de tot ceea ce este desertaciune, fara folos, adica fapte, cuvinte si ganduri desarte.

28. Cum trebuie dus razboiul cu gandurile?

- Lupta cu pacatul si cu patimile trebuie dusa prin trezvie, deoarece asceza exterioara nu poate opri decat pacatul cu fapta. Parintele V. spunea ca ”trezvia sau paza mintii este o treapta mai inalta, ce se opune pacatului din cugetare, curatind omul launtric. Regulile razboiului interior pe care II poarta trezvia sunt: respingerea gandurilor si a inchipuirilor de la prima lor aparitie, curatirea mintii de ele impotrivirea fata de acestea chemarea fara incetare a numelui Domnului Iisus Hristos, cu dragoste si bucurie".

29. Pentru ca ati amintit de parintele V., in afara de sfintia sa, cu ce parinti duhovnici mai cunoscuti noua ati mai discutat despre starile si lucrarea dumneavoastra?

- Aveam incredere deplina in indrumarea pe care o primeam de la parintele V., dar deoarece dansul era diacon, trebuia sa vorbesc, macar in parte, atunci cand ma spovedeam, si cu alti parinti. Am vorbit despre rugaciune mai mult cu parintii Arsenie Boca si Constantin Galeriu. Acestia au citit chiar o parte din jurnalul meu duhovnicesc. Am mai avut discutii mai scurte despre rugaciune si cu parintele Sofian Boghiu.

30. Va rugam ca in incheiere sa adresati un cuvant cititorilor.

- Rugaciunea lui Iisus este numita de Sfintii Parinti "arta duhovniceasca" si „mestesugul mestesugurilor'. Ea poate fi lucrata drept, fara inselare, numai in sanul Bisericii, cu spovedanie, cu binecuvantarea si indrumarea unui parinte duhovnicesc. Roadele rugaciunii sunt daruri de la Dumnezeu si vin pe masura dragostei pe care o avem pentru El si a ravnei in lucrarea rugaciunii.

Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul invatator al rugaciunii, sa le daruiasca tuturor duh de rugaciune si mantuirea sufletelor. AMIN!


Extras din "JURNAL DUHOVNICESC - Din insemnarile unui lucrator mirean al rugaciunii lui Iisus”, Ed. Bizantina

sursa https://www.crestinortodox.ro/

Crestinii in vremea lui antihrist

„Va fugi fiecare să se ascundă în munți. Unii vor muri de foame, alții de sete se vor topi ca ceara”– Proorociile Sfântului Efrem Sirul:

Sfantul Efrem Sirul

“Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ?
Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el…

Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite… Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta Lui venire.


Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns…
Cine va suferi zilele acelea?

Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…

Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata.


Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…

Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari? Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean.

Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre.


Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant.

Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.
Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari.

Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea mea? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare.

Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.

Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli.

Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor.

Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu, oamenilor, ca sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.

Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.

Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata.

Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat.

Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor implini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, Cel prea curat si infricosat si prea slavit.

Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.


Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin”.

Proorociile Sfântului Efrem Sirul despre venirea antihristului

Pocăința ne sfințește – Sf. Porfirie Kavsokalivitul

  Cuvântul „pocăinţă” vine în limba română de la cuvântul slavon „pocajanie”, care înseamnă „părere de rău”.

 Numai că trebuie subliniat un lucru: pocăinţa e mult mai mult decât o simplă părere de rău. Grecii denumesc această lucrare „μετάνοια”, care înseamnă schimbarea spiritului, schimbarea lăuntrică, schimbarea modului de a gândi. Latinii îi spun „paenitentia”.

 Și încercând oarecum să rezumăm toate acestea la un loc, îl vom cita pe Sfântul Ioan Damaschinul, care dă o definiţie potrivită pentru această lucrare duhovnicească: „Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli de la starea contra naturii, la starea cea naturală, şi de la diavolul la Dumnezeu”

 Orice om, oricât de păcătos şi decăzut ar fi, are deschise în faţă uşile pocăinţei, care îi dau posibilitatea de a se reînnoi lăuntric.

Pocăinţa este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţi de întinăciunea păcatelor: ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa duhovnicului.

Pocăinţa este „mijlocul prin care credincioşii sunt scoşi din închisoarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la comunicarea cu Dumnezeu şi cu aproapele”

Pocăinţa este o lucrare de moment, o Taină a Bisericii prin care primim iertarea păcatelor, iar pe de altă parte este o lucrare de durată, este o stare lăuntrică de părere de rău pentru păcatele făcute şi o dorinţă puternică de a deveni tot mai buni.

Ne oprim la primul înțeles al pocăinței, ca lucrare de moment, ca Sfântă Taină. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune lucrul următor: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9). 

Un lucru extraordinar: Dumnezeu prin mărturisire ne iartă păcatele.

Cui să mărturisim păcatele? În Evanghelia după Ioan citim lucrul următor: „Și zicând acestea Domnul Hristos, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

Asupra cui a suflat Domnul Hristos? Asupra Apostolilor! Iar Apostolii au transmis prin hirotonire episcopilor și preoților această putere de a lega și dezlega. Așadar, Spovedania ne spală de toate păcatele făcute după Botez. Și, dacă ar fi să definim această lucrare de moment, această Sfântă Taină, putem spune așa: „Taina Pocăinței sau Taina Spovedaniei, sau Taina Mărturisirii este lucrarea prin care credinciosul, mărturisindu-se în fața preotului duhovnic și primind dezlegare de la acesta, primește prin puterea Duhului Sfânt iertarea păcatelor mărturisite”[3].

Este cuprinzătoare această definiție și dacă ar fi să facem o analiză a ei, putem puncta cinci momente sau cinci etape ale Tainei Mărturisirii. Le enumerăm: primul moment este părerea de rău pentru păcate; al doilea moment este hotărârea de îndreptare; al treilea moment este mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului; al patrulea moment este canonul și al cincilea este dezlegarea.

Sfântul Ciprian ne îndeamnă să facem spovedania cu toată seriozitatea: „Căiți-vă, scumpii mei frați și cercetați-vă păcatele voastre cu inima frântă, recunoașteți greșeala cea mare a cugetului vostru, deschideți-vă ochii inimii spre a pricepe greșeala și nici nu deznădăjduiți de milostivirea lui Dumnezeu, nici nu așteptați grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat și bun este Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe atât de temut este în maiestatea Sa de Judecător”
Iar Sfântul Macarie Egipteanul face o subliniere de forță: „Pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiește pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire”

Avem două exemple absolute de pocăință, unul biblic, cu Fiul Risipitor, și unul patristic, cu Sfânta Maria Egipteanca. Și unul și celălalt sunt paradigmatice și convingătoare.

Parabola Fiului Risipitor, pe care ne-o relatează Mântuitorul, spune că „Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Iar după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis l-a turmele sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porci, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl mei și îi voi pune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi! Și sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 11-20).

Pot fi urmărite în această parabolă toate cele cinci momente ale pocăinței: părerea de rău a Fiului Risipitor pentru starea în care a ajuns, hotărârea de a se întoarce la tatăl său și a-și îndrepta viața, mărturisirea păcatelor pe care le-a făcut și faptul că tatăl îl primește cu multă dragoste și-l dezleagă de situația în care se găsește, reintegrându-l în familie. Este un exemplu magistral de pocăință și de spovedanie sinceră.

Maria Egipteanca a trăit în veacul al 5-lea. Istorisirea vieții ei ne-a lăsat-o Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Este această sfântă paradigmatică pentru o pocăință profundă și dătătoare de ton pentru cei ce doresc să-și schimbe în bine viața lor.

Maria Egipteanca, cum îi spune numele, era din Egipt[6]. Încă de vârsta de 12 ani și-a părăsit casa părintească și a mers la Alexandria. Fiind tânără și frumoasă a căzut într-o viață de desfrânare greu de descris. Șaptesprezece ani a petrecut în această viață ticăloasă ademenindu-i pe mulți cu desfrânările ei.

Într-o zi, a văzut o corabie care mergea la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. A dorit și ea să meargă, pe drum păcătuind atât cu corăbieri, ca plată de drum, cât și cu pelerini. Sosind la biserica Sfântului Mormânt, când să se apropie să se închine Sfintei Cruci, o putere nevăzută n-o lăsa să intre în sfânta biserică. Încercând de mai multe ori și nereușind, și-a dat seama că n-o lasă Dumnezeu pentru viața ei păcătoasă.

Așa a început pocăința și plânsul ei. Văzând icoana Maicii Domnului, s-a rugat ei, și-a luat-o chezașă, a putut intra să se închine Sfintei Cruci și s-a hotărât pentru o viață curată. Cu trei pâini uscate, după ce se împărtășește la o mănăstire de lângă Iordan, trece râul și petrece în pustie nevoindu-se 47 de ani cu o viață aspră și cu rugăciune.

Pocăința și nevoințele ei au curățit-o în așa măsură încât în momentul în care a găsit-o Sfântul Zosima, umbla pe apă ca pe uscat, iar în timpul rugăciunii se înălța un cot de la pământ. „Și așa, biruind firea omenească, prin nevoința ei și cu harul lui Hristos, și dobândind îngereasca petrecere, cea mai presus de om, încă din lumea aceasta, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr”

Biserica o pomenește pe 1 aprilie și-n a 5-a duminică din Postul Mare. Sfântul Sofronie menționează, referitor la viața Mariei Egipteanca, că „am scris după puterea mea. N-am voit să prefer altceva decât adevărul. Dumnezeu, care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi”[8]. Pocăința Mariei Egipteanca ne cutremură.

Am trecut în excursul nostru penitențial cazul Fiului Risipitor, cazul Mariei Egipteanca, însă relatările duhovnicești pe care le avem la îndemână ne dau și multe altele. De exemplu, Sfântul Ioan Scărarul ne istorisește cazul unui tâlhar notoriu care, la un moment dat, și-a revenit în sine și și-a dat seama că viața lui nu-i viață. A intrat într-o mănăstire și i-a cerut starețului să-l călugărească. Ce condiție i-a pus starețul? Ca în mijlocul bisericii, cu voce tare, să-și mărturisească toate fărădelegile. Și, pe când își făcea mărturisirea, unul dintre părinții duhovnicești văzător cu duhul, îl vedea pe îngerul care avea în mână o coală mare cu păcatele tâlharului, cum pe măsură ce și le spovedea, radia unul câte unul și coala a rămas albă[9]. Tâlharul a devenit un călugăr bun.

În toate cazurile relatate putem urmări pocăința și ca lucrare de moment, ca spovedanie, dar și ca efort de toată viața pe calea desăvârșirii. Ca Sfântă Taină, ca spovedanie, repetăm mărturisirea de câte ori ne simțim sufletul greu.

Pocăința ca lucrare de durată, ca stare sufletească, acoperă toată viața noastră. Ea este mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl animă păcatul și e readus la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele său. Este extraordinară această lucrare. Lucrare de durată, de toată viața, care îl face pe om conștient de greșelile sale și doritor de împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii, doritor mereu de progres spiritual.

Legat de pocăință vreau să mai fac o subliniere, și anume aceea că monahismul, cinul călugăresc, prezent în toată istoria Bisericii Ortodoxe, inclusiv în contemporaneitate, este stare de pocăință continuă. Sfântul Siluan spune că „monahul e un om care se roagă și plânge pentru întreaga lume; aceasta e principala lui ocupație”

Sfântul Siluan dă și o interpretare pragmatică a pocăinței: „Tot sufletul care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, și Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria și pacea vor domni din nou în suflet. Nu e nevoie de alte mărturii, căci Duhul Sfânt însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale”

Dacă tot omul contemporan nouă, care are atâtea probleme și e neliniștit, ar apela la spovedanie pocăindu-se, și-ar găsi liniștea. Viața i-ar deveni mai echilibrată, și stresul de care e cuprins ar dispărea. Lucrul acesta l-au experimentat mulți dintre semenii noștri și au ajuns fericiți.

Îl lăsăm pe Sfântul Nicodim Aghioritul să încheie acest capitol: „Tatăl, care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: «Pocăiți-vă» (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: «Pocăiți-vă» (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: «Pocăiți-vă» (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc, și mărturia celor trei este adevărată; mai mult, este însuși adevărul. Deci, frați ai mei păcătoși: «pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor»”. (Matei 3, 2).

†ANDREI

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și

Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului

Rugăciuni la sfârșit de an

RUGĂCİUNE LA
SFÂRȘİT DE AN

La sfârșit de an, Doamne vin in Faţa Ta
Să îți mulțumesc Părinte , c-ai păzit ființa mea;
İar în anul care iată, că aproape a trecut,
Mi-ai fost Doamne călăuza, mi-ai fost Pavăza și Scut!
Mulțumesc că-n orice clipă am simţit iubirea Ta,
Că ai fost în barca vieții când furtuna era grea.
İar când însetam pe cale și credeam că sunt înfrânt;
Tu mi-ai dat din apa vie, care curge din Cuvânt!
Mulțumesc de pacea sfântă ce mă-nvăluie mereu ,
De când Te-am primit în viață ca Stăpân și Dumnezeu;
Și de Sfânta Părtășie, Doamne vreau să-ți mulțumesc ,
Când m-aplec în rugăciune și îți spun cât Te iubesc.
Mulțumesc pentru îndurarea revărsată zi de zi, Peste lume, peste țară și peste ai Tăi copii;
Pentru apă, pentru pâine, pentru tot ce ai creat,
Mulțumesc că ești İUBİRE și ești Doamne minunat!
Și Te-aș mai ruga Părinte pentru anul care vine ,
Fă ca lumea-ntreagă Doamne să se-ntoarcă către Tine ;
Sa răsune-ntreg pämântul de cântări si bucurie,
Rugăciuni și osanale
Închinate Doamne Ţie!

Semnul sufletului care se mântuiește!

ADEVARATA POCAINTA - O impresionanta povestire adevarata

Putere mare are milostenia !

Sa facem cat mai des mila fata de cel sarman, cel ce este cazut in suferinta si durere. Lui Dumnezeu ii faceti mila. Scris este in Sfanta Scriptura, ca aproapele nostru este insasi Dumnezeu !

Sa stiti ca inzadar mergeti la biserica daca il lasati pe cel flamand de la poarta bisericii fara un banut. In zadar va rugati ani la rand , daca nu ajutati un bolnav cazut la pat, care poate fi parintele , fratele nostru, vecinul nostru, prietenul nostru, invatatorul nostru..

In zadar va impartasiti, daca nu va ajutati parintii si fratii care sunt in suferinta si durere. Pleaca Harul, si ramaneti tot impietriti. De ce asa ?  Scris este in Sfanta Scriptura, ca aproapele nostru este insasi Dumnezeu !

Nici pomina de mantuire. 

Mila deschide CERUL, mila  fata de Domnul (care este  aproapele nostru ) atrage mila. 

Ura, zgarcenia, indiferenta, rautatea, dusmania sunt semne ca inima ta este tare, tare departe de mantuire. Nu te insela. Caci il lasi pe Domnul flamand, pe Domnul il lasi zacand in pat fara ajutor, pe Domnul il ignori. Deci, care e rostul ca ai stat 10 ore la slujba ? Daca l-ai lasat pe Hristos zacand bolnav si flamand, fara ajutor, fara mila ?

Te pui la rugaciune acum, vrei Domnul sa aiba mila si indurare de tine sau sotul tau ? Cauta si vezi, daca ai cunostinta de cineva singur sau bolnav, indiferent daca iti este ruda sau vecin, si ajuta-l. Scris este in Sfanta Scriptura, ca aproapele nostru este insasi Dumnezeu ! Si Domnul va face mila si cu tine /cei dragi ai tai.

Fie mila Domnului cu toti.

Acest popor va trăi cât se va ține de Biserica si Rugaciune.

Dragilor, duhul lui antihrist ( scris special cu litera mica) se resimte peste tot, orb sau surd de ai fi. Dar de unde are acest duh rau putere ? Din rautatea fiecaruia dintre noi, din pacatele grele si indepartarea de adevarata credinta. 

Cu cat mai multi oameni se vor indeparta de Dumnezeu si se vor indraci, cu atat mai repede va ajunge antihrist la putere.

Acum este perioada prin care ni se incearca credinta, prin diferite ispite si incercari, de aia multi, in loc sa se sfinteasca-au ales calea inselarii si a smintelii. 

Inima impietrita de mandrie, egoizm, avaritie, desfranare, dusmanie, ura, neiertare, clevetire, goana dupa avere si putere, lipsa rugaciunii/ pocaintei adevarate- au dus crestinul zilei de azi la demonizare. Si pe zi ce trece, randul celor cu adevarat crestini se micsoreaza. Caci scris este, ca vor cadea multi alesi, cazand in inselare.

Mergem la Sfanta Biserica, dar ne ducem oare cu adevarat sa-l cautam pe Domnul ca sa se salasluiasca in inima noastra, cautam noi oare cu adevarat sa ne lasat de rau si sa ne mantuim ? 

Ispitele vor si mai mari cu cat se apropie imparatia lui antihrist. Fara de Harul Domnului nimeni nu va reusi in aceasta perioada a domniei lui antihrist.

 Sa stam cat mai aproape de duhovnic sa cautam a ne curati inimile de pacat si patimi. Trimitem la cat mai multe manastiri ACATISTE SI POMELNICE pe 1 an, atat pentru cei dragi, cat si pentru cei adormiti. Caci datori suntem a ne ruga si pentru ei. Daca nu o facem, egoizm este ( patima grea) si pacat mare e. 

nota ,, ne rugam si ii pomenim la slujbe doar  daca sunt crestini, nu sunt sectari, atei, nu s-au sinucis, nu au pacate grele ( avorturi, crime, etc . Intrebam duhovnicul !)

Sa iertam din inima ca si Domnul sa poata sa ne ierte. Ba mai mult, sa ne rugam pentru ei ca Domnul sa le lumineze mintea.

Nu va amagiti, ca Domnul va va auzi rugaciunea , daca nu iertati !

Fapte bune sa facem zilnic .Prin mersul la biserica la Sfanta Liturghie, milostenie si rugaciune, pocainta, spovedanie curata si impartasanie , noi  nu-l lasam pe antihrist sa preia puterea . 

Distribuim la cat mai multe persoane, asa vom face o fapta a milosteniei sufletesti.

Domnul sa ne aiba in PAZA SA.

CAND SI DE CE SE PRIND VRAJILE SI BLESTEMELE DE OM ?.

Vrajile se prind, dupa cum ne relateaza Sfintii Parinti, atunci cand exista nedreptate sau persoana asupra caruia s-au facut vrajile / blestemele nu are ocrotirea lui Dumnezeu (adica  nu staruie Harul de Sus)

Multi insa se imbogatesc prin minciuni, viclenie, inselare, crezand ca nu vor pati  nimic. Insa mai devreme sau mai tarziu il va ajunge dreptatea lui Dumnezeu, pierzand tot ce a agonisit cu nedreptate sau imbolnavindu-se, va zace multi ani pe patul din spital, risipind toti banii pe la doctori/tratamente, sau in cel mai strasnic mod- vor suporta copiii lor, ajungand prin  a se droga, a se sinucide, prin casa de nebuni, etc

Nedreptate este si atunci cand strici casatoria unei familii, imprumuti bani ( obiecte ) si nu le dai inapoi, iti lasi parintii de izbeliste sau rudele apropiate la greu ( cand poti si trebuie sa le ajuti ), cand vinzi ceva prin insalaciune, etc.  In acest caz- diavolul are putere  asupra ta, prin raul pe care l-ai facut candva. Si pana nu repari gresala, nu faci dreptate acelei persoane, pana nu alergi la duhovnic sa te spovedesti cu lacrimi si cainta, pana nu tii post si citesti Rugaciuni de dezlegare de farmece si vraji ( blesteme ), pana nu iti indrepti viata pe voia Domnului, adica o viata curata, cinstita, lasand pacatul- diavolul te va chinui toata viata. Fie pe tine, fie pe copiii tai. Tu insa iti vei pierde mantuirea.

Ce inseamna sa ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta ( Harul Domnului) ?

Crestinul care de ani buni merge la Sfanta Biserica, avand ascultare de la duhovnic, traeste intru-tot conform cu Sfanta Scriptura, cum ne porunceste Domnul, avand doar fapte bune, este milostiv, fuge de pacat, lucreaza zilnic asupra mantuirii sufletului, curatandu-se de pacat si patimi, are ocrotire de Domnul. Asupra unuia ca acesta, care are viata curata duhovniceasca, diavolul nu are putere, deci , vrajile si blestemele se intorc insutit asupra celui care le-a facut.

Deci, sa incercam sa avem viata curata, fugind de insalaciuni si desfranare, de fapte rele si intinate. Sa ne sfintim viata si sufletul, sa-l avem pe Domnul in inima noastra, si atunci il vom avea pe Domnul de partea noastra, avand viata binecuvantata si fericita, atat pe pamant, cat siin vesnicie.

Domnul fie cu toti.

ACATISTUL MAICII DOMNULUI ,,BUCURIA TUTUROR CELOR NECĂJIȚI,,

Troparul

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu, Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia ce împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere mie iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare şi, la sfârşitul meu, trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa Raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de Sus cel preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse; de strălucirea luminii Treimii celei cu trei străluciri şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Cărei slave şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi sfinţii, că toate le poţi, ca Maica Împăratului celui Atotputernic. Şi acum, dar mai ales în acest ceas, mă auzi pe mine, cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc ţie cântare de rugăciune aşa:

Condacul 1

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din veşnica moarte, prin darul Celui ce S-a născut din tine, Hristos Dumnezeul nostru şi prin mijlocirea ta cea de maică înaintea Lui, aducem ţie, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi robii tăi din toate nevoile şi suferinţele, care strigăm ţie: Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Icosul 1

Îngerul cel mai înainte stătător din Cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu, Bucură-te!; vestind, prin Dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască din tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi, cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă strigăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi cei păcătoşi
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei
Bucură-te, ceea ce ne curăteşti de întinăciunea păcatelor
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre
Bucură-te, cea cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului
Bucură-te, scară cerească, pe care s-a pogorât la noi Domnul
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 2-lea

Văd izvoare de minuni revărsându-se de la sfânta ta icoană, Născătoare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie; că tu, fiind bună, eşti grabnic ajutătoare tuturor; apărătoarea celor asupriţi, nădejdea celor deznădăjduiţi, mângâierea celor întristaţi, hrănitoarea celor flămânzi; celor goi îmbrăcăminte, celor feciorelnici curăţie, celor străini bună povăţuitoare, celor osteniţi sprijinitoare, orbilor vedere; celor surzi bună auzire, celor bolnavi grabnică vindecare. Pentru aceasta, după cuviinţă, cu mulţumire cântăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Pricina cea neînţeleasă a chinurilor cumplite care vin asupra noastră, căutând noi să o înţelegem, către tine alergăm, o, Maică şi Fecioară, mângâiere şi mântuire cerând. Iar tu, ca ceea ce eşti bună, învaţă-ne pe noi a alege dintr-însele purtarea de grijă, cea cu milostivire, a Fiului tău şi Dumnezeului nostru Celui bun, spre mântuirea sufletelor noastre şi spre curăţirea păcatelor noastre cele de multe feluri, şi cu bucurie strigăm ţie:
Bucură-te, adăpostire bună a celor înviforaţi
Bucură-te, întărire a celor ce slăbesc în credinţă
Bucură-te, ceea ce eşti singura Maică a milostivirii
Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor ce sunt în nevoi şi în necazuri
Bucură-te, ceea ce prin necazuri curăţeşti păcatele noastre
Bucură-te, ceea ce prin întristări vindeci neputinţele noastre cele sufleteşti şi trupeşti
Bucură-te, ceea ce ne înveţi pe noi a nu iubi bunătăţile acestei lumi deşarte şi trecătoare
Bucură-te, ceea ce ridici mintea noastră din lumea cea deşartă, la cele mai presus de lume
Bucură-te, ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească, către dragostea lui Dumnezeu cea cerească
Bucură-te, ceea ce, chiar şi în suferinţele noastre, ne dai nouă mângâiere şi viaţă plină de dar
Bucură-te, făgăduinţa bunătăţilor celor cereşti
Bucură-te, mijlocitoarea bucuriei celei veşnice
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 3-lea

Cu putere de Sus mă întăreşte Stăpână preabună, pe mine robul tău care sunt neputincios sufleteşte şi trupeşte, şi mă învredniceşte de cercetarea şi de purtarea ta de grijă, alungând negura mâhnirii şi a întristării de care sunt cuprins, ca prin tine, fiind mântuit, pururea să cânt lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având nespusă bogăţie de milostivire, tuturor celor necăjiţi le întinzi mână de ajutor, tămăduind neputinţele, vindecând bolile şi patimile. Pentru aceasta, Stăpână preabună, nu trece cu vederea pe robii tăi, care zac pe patul durerii şi strigă ţie:
Bucură-te, comoara de mult preţ a milei tale
Bucură-te, ceea ce eşti nădejdea celor deznădăjduiţi
Bucură-te, tămăduirea trupurilor noastre
Bucură-te, mântuirea sufletelor noastre
Bucură-te, puternică ajutătoare a celor neputincioşi
Bucură-te, apărătoare şi întărire a celor ce slăbesc în credinţă
Bucură-te, ceea ce mânia lui Dumnezeu, cu rugăciunile tale, degrab o potoleşti
Bucură-te, ceea ce, cu puterea rugăciunilor tale, patimile noastre le potoleşti
Bucură-te, vedere a orbilor şi auzire a surzilor
Bucură-te, umblare a şchiopilor şi vorbire a muţilor
Bucură-te, vindecare prin credinţă a celor bolnavi
Bucură-te, că prin tine, după măsura credinţei, se dau vindecările
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 4-lea

De felurite necazuri, de ispite şi de nevoi sunt cuprinşi robii tăi, ale căror greutăţi nu le mai pot răbda; dar tu, fiind Maică milostivă a Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, ridică mâinile tale către Fiul tău, rugându-L să caute spre întristarea inimii robilor tăi, şi din adâncul deznădejdii să ne ridice pe noi, care cu credinţă cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Preasfânta Fecioară şi Maică cele spuse mai înainte de Dreptul Simion, ca „prin însuţi sufletul tău va pătrunde sabia”, ai păzit aceste cuvinte întru inima ta, ştiind că bucuria de maică pentru Fiu este împletită cu multe necazuri în lumea aceasta. De aceea tu, ca ceea ce ştii necazul şi suferinţa întru toate, cunoşti şi întristarea noastră; şi ca ceea ce eşti singura Maică a tuturor, auzi-ne şi pe noi, care cu credinţă strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce ai născut lumii bucurie, pe Hristos Mântuitorul nostru
Bucură-te, ceea ce izbăveşti lumea din necazuri cu mijlocirile tale
Bucură-te, ceea ce ai răbdat ocările şi clevetirile asupra Fiului tău
Bucură-te, ceea ce, cu patimile Lui, dimpreună ai pătimit
Bucură-te, mângâierea maicilor celor întristate
Bucură-te, ceea ce ne păzeşti, cu darul Fiului tău
Bucură-te, a noastră grabnică ajutătoare întru toate nevoile
Bucură-te, îndreptarea şi povăţuitoarea celor rătăciţi
Bucură-te, hrana şi păzitoarea pruncilor
Bucură-te, povăţuitoarea tinerilor
Bucură-te, Maica celor sărmani
Bucură-te, sprijinul şi mângâierea văduvelor
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 5-lea

Văzând sângele cel dumnezeiesc al Fiului tău vărsându-se pe Cruce pentru mântuirea noastră, ca o slugă a Domnului, cu smerenie plecându-te voii Tatălui Care este în Ceruri, ne-ai arătat nouă chipul pătimirii şi al răbdarii, ca şi noi, când suntem în cuptorul ispitelor şi al nevoilor, cu smerenie să ne rugăm lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-te pe tine Fiul tău şi Dumnezeul nostru, stând lângă Cruce cu ucenicul Lui cel iubit şi cu inima sfâşiată de durere şi suferind asemenea Lui, a zis: „Femeie, iată fiul tău!” şi ucenicului „Iată mama ta!”, făcându-ți ţie fii pe toţi cei ce cred în El. Iar noi, ca nişte părtaşi ai necazurilor şi ai patimilor Fiului tău, spre tine, mijlocitoare Maică, toată nădejdea având-o, cu credinţă strigăm ţie:
Bucură-te, Maica neamului creştinesc
Bucură-te, ceea ce ai împreunat pe Dumnezeu cu oamenii
Bucură-te, ceea ce ai adus Domnului pe cei credincioşi
Bucură-te, Mieluşeaua, care ai născut pe Mielul cel ce a ridicat păcatele lumii
Bucură-te, vas, care ne scoţi nouă bucurie din izvorul nemuririi
Bucură-te, rugătoarea pentru mântuirea celor păcătoşi
Bucură-te, scularea celor căzuţi în păcate
Bucură-te, ceea ce eşti vindecarea tuturor neputincioşilor
Bucură-te, că eşti căutarea celor pierduţi
Bucură-te, bucuria cea fără de veste a păcătoşilor
Bucură-te, potolirea a toată întristarea
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 6-lea

Propovăduiesc milele tale, Maica lui Dumnezeu, toate marginile lumii, căci cu cinstitul tău Acoperământ acoperi pe tot neamul creştinesc; pentru care totdeauna te rogi lui Hristos Mântuitorul lumii, şi izbăveşti din toate nevoile pe robii tăi, cei temători de Dumnezeu, care cu credinţă cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucind darul cu raze luminoase de la sfântă icoana ta, Maica lui Dumnezeu, noi cu credinţă plecăm genunchii înaintea ei şi cu lacrimi ne rugăm ţie; alungă norul ispitelor ce vin asupra robilor tăi, şi cu bucurie să strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce duci rugăciunile credincioşilor Fiului tău şi Dumnezeului nostru
Bucură-te, ceea ce stai înaintea scaunului Dumnezeirii şi te rogi pentru noi
Bucură-te, mijlocitoare între Dumnezeu şi om, care ne izbăveşti pe noi din nevoi
Bucură-te, apărătoarea neamului creştinesc, de la Dumnezeu dăruită nouă
Bucură-te, pom înfrumuseţat, cu care se acoperă mulţi
Bucură-te, pom cu luminoasă roadă, din care se hrănesc credincioşii
Bucură-te, acoperământul lumii, cel mai lat decât norii
Bucură-te, pământul făgăduinţei din care ne izvorăsc toate bunătăţile cereşti şi pământeşti
Bucură-te, soare luminos, care neîncetat luminezi pe cei credincioşi
Bucură-te, stâlp de foc, care povăţuieşti pe cei aleşi către Cereasca Împărăţie
Bucură-te, brazdă, care creşti mulţimea îndurărilor
Bucură-te, ceea ce ne dăruieşti toate bunătăţile
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 7-lea

Vrând să arăţi izvoare de minuni de la sfântă icoana ta „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, ai poruncit, Stăpână, bolnavei Eftimia să săvârşească înaintea sfintei tale icoane cântări de rugăciune, şi primind vindecare să vestească tuturor milele tale, pe care le-ai dăruit prin sfântă ta icoană, pentru ca să nu fie tăinuit izvorul vindecărilor ce le dai în dar, tuturor celor ce au nevoie de ele. Pentru aceasta, nici noi nu tăinuim minunile şi facerile tale de bine către noi robii tăi, ci cu mulţumire, preaslăvim pe Dumnezeu şi cântăm lui: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Scăldătoarea Siloamului vindecă bolile, însă mai presus s-a arătat, Preasfântă Stăpână, biserica ta, în care ne închinăm icoanei tale celei făcătoare de minuni. Fiindcă aceasta, nu numai o dată într-un an, şi nu numai cei ce intră mai întâi dobândesc sănătate, ci de-a pururea vindecă toată rana sufletească şi trupească a celor ce, cu buna credinţă şi cu dragoste vin către tine. Pentru aceasta strigăm ţie:
Bucură-te, scăldătoare, în care se afundă toate durerile noastre cele sufleteşti şi trupeşti
Bucură-te, pahar, cu care se primeşte bucuria şi mântuirea
Bucură-te, piatră, care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă
Bucură-te, lemn, care îndulceşti apele cele amare ale mării lumeşti
Bucură-te, izvor nesecat al apei celei dătătoare de viaţă
Bucură-te, ceea ce îndulceşti necazurile noastre cele amare
Bucură-te, baie, care speli întinăciunea păcatului
Bucură-te, potolirea întristărilor noastre
Bucură-te, vindecarea bolilor noastre
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti din nevoi
Bucură-te, ceea ce calci puterea demonilor
Bucură-te, ceea ce ruşinezi pe vrăjmaşii noştri
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 8-lea

Nemernici şi străini de credinţa creştinească sunt aceia care nu se închină chipului tău celui întru tot sfânt, căci tu, Stăpână, ca o Maică a Unuia din Sfânta Treime, ai trimis darul facerii de minuni asupra sfintei tale icoane. Pentru aceasta, pe cei care sunt chinuiţi de duhurile cele necurate şi se închină cu credinţă sfintei tale icoane îi vindeci şi sănătoşi îi faci pe ei. Pe toţi cei bolnavi sufleteşte şi trupeşte care se roagă ţie îi tămăduieşti, şi cele de folos pentru dânşii le rânduieşti. Pentru aceste multe ale tale faceri de bine, cu mulţumire strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Toată viaţa noastră pe pământ este plină de durere şi de întristare. Sufletul e bolnav de păcate, trupul de dureri se chinuieşte, pentru că mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre ne pedepseşte. Către tine, dar, alergăm, Maica lui Dumnezeu, şi înaintea preacinstitei tale icoane căzând, ne rugăm: Umple de bucurie şi de veselie inima noastră cea întristată şi cu bucurie să strigăm ţie:
Bucură-te, povăţuitoarea care ne duci pe noi în patria cerească
Bucură-te, Împărăteasa cerului şi a pământului, care ne deschizi nouă uşile Raiului
Bucură-te, cea preamilostivă, care ne miluieşti pe noi
Bucură-te, chivernisitoarea casei, care bine rânduieşti viaţa noastră
Bucură-te, cea preafericită, care de prooroci ai fost vestită
Bucură-te, fericit pântece, care ai născut pe Fiul lui Dumnezeu
Bucură-te, rugul cel nears
Bucură-te, zid nestricat
Bucură-te, izvor purtător de viaţă
Bucură-te, floarea cea pururea nevestejită
Bucură-te, îmblânzirea inimilor celor răi
Bucură-te, neîncetată bucurie a credincioşilor
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 9-lea

Toată dulceaţa cea lumească în viața aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se veştejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte. Îndulceşte, dar, necazurile robilor tăi, pricinuitoarea bunătăţilor, şi bucuria ta cea nestricată dă-ne-o nouă, celor ce strigăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep cu ce cuvinte să mângâie pe cei necăjiţi. Ci tu singură, Stăpână, dăruieşte inimii noastre mângâiere, cu razele darului tău. Alungă norul necazurilor noastre şi negura mâhnirii, ca să strigăm ţie:
Bucură-te, că eşti nădejde de bucurie pentru toţi creştinii
Bucură-te, bucuria şi împăcarea lumii
Bucură-te, dătătoarea bunătăților cereşti şi pământeşti
Bucură-te, nădejdea mântuirii noastre
Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască
Bucură-te, limanul celor ce înoată pe marea vieţii acesteia
Bucură-te, singura păzitoare a celor ce, după Dumnezeu, spre tine nădăjduiesc
Bucură-te, îmbrăcămintea celor goi de îndrăzneală pentru mulţimea păcatelor
Bucură-te, păzitoarea şi întărirea tuturor
Bucură-te, ocrotitoare şi sfântă adăpostire a tuturor credincioşilor
Bucură-te, ajutătoarea tuturor celor ce cu credinţă se roagă ţie
Bucură-te, luminoasă cunoştinţă a darului
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 10-lea

Domnul Cel iubitor de oameni, vrând să mântuiască lumea din chinul veşnic şi din neîncetata suferinţă, S-a sălăşluit în pântecele tău cel pururea fecioresc şi pe tine, Maica Sa, te-a dăruit celor pieritori, spre ajutor, spre acoperământ şi apărare, ca să fii celor mâhniţi mângâiere, celor necăjiţi bucurie, celor deznădăjduiţi nădejde, ceea ce ne izbăveşti de chinul cel veşnic, prin mijlocirea ta, şi către veşnica veselie aduci pe toţi care cu credinţă strigă Fiului tău şi Dumnezeului nostru: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid eşti fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu, şi tuturor celor ce aleargă către Acoperământul tău. Pentru aceasta ne rugăm ţie: apără, acoperă şi păzeşte pe toţi cei săraci şi fără de ajutor, şi izbăveşte din ispite, din necazuri şi din nevoi pe cei care cu credinţă strigă ţie:
Bucură-te, stâlpul fecioriei
Bucură-te, vas ales al curăţiei şi al întregii feciorii
Bucură-te, cununa cea mărită a celor care cu nevoinţă se luptă împotriva poftelor
Bucură-te, ceea ce dai veşnică bucurie celor ce se ostenesc în viaţa călugărească
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de văpaia patimilor
Bucură-te, ceea ce goneşti negura ispitelor
Bucură-te, povăţuitoarea întregii feciorii
Bucură-te, sprijinitoarea curăţiei
Bucură-te, îndreptarea oamenilor
Bucură-te, cea prin care din cădere ne-am sculat
Bucură-te, întărirea cea tare a credinţei
Bucură-te, tămâia cea plăcută a rugăciunii
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 11-lea

Cântarea cea cu totul de umilinţă aducem ţie, noi robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, apărătoarea cea atotputernică a neamului creştinesc. Potoleşte bolile robilor tăi celor ce suspină, îmblânzeşte mânia lui Dumnezeu care cu dreptate vine asupra noastră pentru păcatele noastre. Izbăveşte-ne din toate necazurile pe noi, robii tăi, care strigăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Făclie primitoare de lumină din cărbunele darului lui Dumnezeu aprinsă s-a arătat nouă preacinstită icoana ta, Stăpână, spre sfinţirea şi mângâierea noastră. Iar noi, cu dragoste cinstind-o, şi cu credinţă îngenunchind înaintea ei, strigăm ţie:
Bucură-te, ceea ce cu puternica ta apărare din toate nevoile ne scoţi pe noi
Bucură-te, ceea ce din foamete sufletească şi trupească ne izbăveşti pe noi
Bucură-te, ceea ce cu rugăciunile tale stingi focul patimilor noastre
Bucură-te, ceea ce ne scapi pe noi de moartea cea veşnică
Bucură-te, tare ajutătoare în războaie
Bucură-te, ceea ce ne acoperi pe noi de năvălirea altor neamuri
Bucură-te, ceea ce ne izbăveşti de războiul cel dintre noi
Bucură-te, ceea ce păzeşti pe cei ce călătoresc pe pământ şi pe ape
Bucură-te, ceea ce izbăveşti pe cei robiţi
Bucură-te, grabnică izbăvire de îngrozirea lui Dumnezeu, care cu dreptate vine asupra noastră
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 12-lea

Zălog din darurile tale voind să dai neamului creştinesc icoana ta cea făcătoare de minuni, ai dăruit-o nouă, Maica lui Dumnezeu, de la care, celor ce vin cu credinţă, izvoare de minuni se revarsă. Neputinţele se vindecă şi necazurile se potolesc. Pentru aceasta cu bucurie strigăm, pentru tine, lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând milele şi minunile tale, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, toţi te lăudăm, ca pe o tare stătătoare a noastră, şi cu umilinţă venim la Tine, ceea ce te rogi pentru noi. Şi cerem ție să înalţi mâinile către Fiul tău, rugându-L ca pururea în viaţa aceasta, şi după moartea noastră, să nu se depărteze milostivirea Lui de la noi, cei ce strigăm ţie:
Bucură-te, nădejdea noastră în viaţa aceasta şi după moartea noastră
Bucură-te, ceea ce rânduieşti sfârşit dulce şi cu pace din viaţa aceasta, tuturor celor ce nădăjduiesc spre tine
Bucură-te, ceea ce eşti nădejdea şi apărarea noastră în ziua Judecăţii
Bucură-te, îmblânzirea Dreptului Judecător
Bucură-te, ceea ce ne izbaveşti din gheena cea veşnică
Bucură-te, nădejdea de mântuire a tuturor
Bucură-te, cheia Împărăţiei lui Hristos
Bucură-te, uşa Raiului
Bucură-te, pod care duci la Ceruri
Bucură-te, adăpostire şi bună apărare a tuturor păcătoşilor care se căiesc de păcatele lor
Bucură-te, bucuria îngerilor
Bucură-te, mărirea şi mângâierea tuturor drepţilor
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Condacul al 13-lea

(acest Condac se rostește de trei ori)

O, întru tot lăudată, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce, spre bucuria Cerului şi a pământului ai născut pe Împăratul Hristos, Dumnezeul nostru, auzi glasul smeriţilor robilor tăi. Primeşte această puţină rugăciune a noastră şi ne izbăveşte pe noi din toate nevoile. Vindecă neputinţele noastre cele sufleteşti şi trupeşti. Alungă de la noi toată răutatea şi întristarea. Dăruieşte-ne sănătate, şi cu rugăciunile tale ne izbăveşte din munca cea veşnică, pe cei ce cântăm pentru tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Apoi se rostesc iarăși:

Icosul 1

Îngerul cel mai înainte stătător din Cer a fost trimis să zică ţie, Născătoare de Dumnezeu, Bucură-te!; vestind, prin Dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, bucuria ce avea să se nască din tine la toată lumea, care pierea în necazuri. Pentru aceasta şi noi, cei împovăraţi cu păcate, nădejde de mântuire prin tine dobândim, pentru care cu umilinţă strigăm ţie:
Bucură-te, bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi cei păcătoşi
Bucură-te, tare apărătoare a celor ce se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei
Bucură-te, ceea ce ne curăteşti de întinăciunea păcatelor
Bucură-te, baie, care speli cugetul nostru
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Izbăvitorul, Care în dar curăţă fărădelegile noastre
Bucură-te, cea cu totul minunată, împăcarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, pod, care cu adevărat ne treci pe noi de la moarte la viaţă
Bucură-te, ceea ce ai mântuit lumea din potopul păcatului
Bucură-te, scară cerească, pe care s-a pogorât la noi Domnul
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

şi

Condacul 1

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din veşnica moarte, prin darul Celui ce S-a născut din tine, Hristos Dumnezeul nostru şi prin mijlocirea ta cea de maică înaintea Lui, aducem ţie, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe noi robii tăi din toate nevoile şi suferinţele, care strigăm ţie: Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiţi!

Apoi, se citesc aceste

Rugăciuni către Maica Domnului

O, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti mai presus decât heruvimii şi mai cinstită decât serafimii, Fecioară de Dumnezeu aleasă, bucuria tuturor celor necăjiţi; dă-ne mângâiere şi nouă, celor ce suntem în necazuri, că, afară de tine altă scăpare şi ajutor nu avem.

Tu singură eşti mijlocitoarea bucuriei noastre, şi ca Maica lui Dumnezeu şi Maica milostivirii, stând înaintea Prestolului Preasfintei Treimi, poţi să ne ajuţi nouă. Că nimeni din cei ce se roagă ţie cu credinţă nu este ruşinat.

Auzi-ne şi acum, în ziua necazului nostru, pe noi cei ce cădem înaintea icoanei tale şi cu lacrimi ne rugăm ţie. Alungă de la noi toate necazurile şi nevoile ce vin asupra noastră, întru această vremelnică viaţă şi prin atotputernica ta mijlocire, nu ne lipsi pe noi nici de veşnica şi nesfârşita bucurie, întru Împărăţia Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună, nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, prietena sărmanilor, folositoarea celor neputincioşi şi ocrotirea celor necăjiţi; vezi nevoia mea şi necazul meu. Ajută-mă, că sunt neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin.

Ştii nevoia mea, uşurează-mă de ea precum voieşti căci nu am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă bună mângâiere, decât numai pe tine, o, Maică a lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.

Patima de care s-au temut toți sfinții - Pr. Cleopa Ilie

Filavtia  (iubirea patimasa de sine) - inceputul si maica tuturor patimilor

In scrisul ascetic al Parintilor filocalici gasim numeroase sentinte si condamnari al adresa iubirii patimase de sine sau filavtia. Aceasta este o dragoste irationala, simtuala, dorinta de placere trupeasca si sufleteasca, fara constiinta putintei sau neputintei realizarii lor, o dorinta si un dor infinit, dar fals, de satisfacere a tuturor poftelor patimase, spre fericirea personala.

Referindu-se la pacatul originar si dandu-i o interpretare psihologica si duhovniceasca deosebita, Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca acesta a constat in dorinta de autonomie a omului, dorinta acestuia de a se conduce singur, in vederea propriei sale placeri. Incercand sa rupa lantul sau "cercul vicios" placere-durere, omul a cautat si incearca sa se arunce cu toata puterea si cu bratele larg deschise spre placere si sa fuga cu toata puterea de orice i-ar putea provoca tristete si durere. Omul a ajuns astfel sa iubeasca placerea trupeasca si sa urasca orice forma de durere.
Insa, in orice bucurie sau placere pentru trup, potrivit unei inalte ratiuni dumnezeiasti, sufletul sufera, dupa cum si nevointa sufleteasca, ofileste placerile trupului.

Placerea si bucuria trupului inseamna tristetea si durerea sufletului, dupa cum si bucuria si fericirea sufletului inseamna necazul si durerea trupului. Scopul ascezei crestine nu este distrugerea sau eliminarea bucuriei trupului, ci spiritualizarea si induhovnicirea ei, ridicarea trupului la rangul sau la treapta de suport pentru o viata duhovniceasca inalta. Prin aceasta se restabileste adevarata legatura sau armonie in viata umana, iar trupul isi redobandeste autentica sa valoare, de "templu al Duhului Sfant".

Viata crestina autentica incepe cu lovitura data filavtiei. Numai prin lepadarea ei este posibil progresul duhovnicesc. In acest progres, in aceasta lucrare de induhovnicire, omul are de luptat cu tot ceea ce este patimas si pacatos, pentru a dobandi si practica virtutile crestine, singurele care pot aduce omului adevarata fericire. Placerea provocata de patimi este iluzorie, himerica, iar fascinatia ei se sfarseste odata cu apunerea ei, lasand in urma un acut sentiment al nimicului, al zadarniei tutoror eforturilor, atat de incordate, de dobandire si pastrare a acestei placeri, o durere sfasietoare de a se fi terminat. Aceasta "bucurie" trece ca umbra si ca fumul si se stinge la cea mai usoara adiere a unui vant potrivnic.

Bucuria si fericirea pe care o aduc virtutile sunt netrecatoare, nepieritoare. Ele cresc in intensitate pe masura dobandirii si lucrarii virtutilor. O bucurie curata si luminoasa, ce aduce dorul infinit de viata si mai inalta. Este bucuria duhovniceasca, dumnezeieasca si ea nu se stinge niciodata.

Pentru a dobandi aceasta bucurie, crestinul trebuie sa lupte spre a taia de la radacina toate pornirile sale patimase, egoiste, expresii ale acestei iubiri pacatoase de sine. "Nimic nu-l impiedica asa de mult pe crestin de la lucrarea poruncilor - spune Cuviosul Nichita Stithatul - ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica inaintarii celor ce vor sa se sarguiasca.

Aceasta le pune in minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care se raceste caldura sufletului si-l indupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine". Aceasta este filavtia sau "iubirea de sine", adica "iubirea nerationala fata de trup". Ea este "inceputul tuturor patimilor" si cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile". Contrat adevaratei iubiri, filavtia distruge iubirea dintre oameni si chiar si sufletul celui robit de ea il imparte, facandu-l sa caute apropierea doar de cei care i-ar putea provoca fericire si indepartarea si respingerea tuturor celorlalti. Forme ale acestei iubiri patimase de sine sunt iubirea si nerenuntarea la voia proprie, indreptatirea de sine, comoditatea in cele duhovnicesti, lenea, incapatanarea, slava desarta si mandria.

Numai stiindu-i rautatile, Sfantul Maxim Marturisitorul a putut sa ne indemne: "Pazeste-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerationala a trupului. Fiindca din aceasta se nasc, dupa toate semnele, cele dintai ganduri patimase, care sunt si cele mai generale: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. Caci acestea isi iau prilejuri din asa zisa trebuinta neaparata a trupului. Din ele se naste toata lista patimilor".

Filavtia este o mare autoinselare, o autoamagire. Sub forma iubirii de sine, iubim, de fapt, nimicul sau ceea ce este mai rau si pacatos in noi. Crezand ca ne iubim si ingrijim de noi insine, de fapt, ne uram sufletul, traim in saracia trupului, dar cu sentimentul celei mai inalte bogatii, traim pe marginea prapastiei, traim golul, cu ideea plinatatii. "Prietenia lumii", "iubirea de materie", "iubirea de lume" devine un lant si o povara care trage in jos si ingreuneaza.

Doar iubirea de Dumnezeu si de poruncile Lui ne usureaza si ne inalta in viata duhovniceasca. Impotriva acestei trairi saracite de semnificatiile ei adanci, crestinul lupta prin trezie, printr-o paza atenta a tuturor miscarilor pacatoase, izvorate din iubirea de sine. Daca vom reusi sa ne eliberam de egoismul, egolatria sau egocentrismul nostru, vom da lovituri de moarte nu doar filavtiei, ci tuturor patimilor, caci "cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile ce se nasc din ea". Cel ce a lepadat de la sine pe maica patimilor, spune Sfantul Maxim, usor leapada si pe celelalte, ca mania, intristarea, pomenirea raului si cele ce urmeaza.

Ca metode de lupta impotriva acesteia, ascetica ortodoxa ne recomanda nevointele si ostenelile trupesti si sufletesti, prin care se sting patimile, trezvia si paza mintii si a gandurilor, necontenita cugetare la moarte si judecata, rugaciunea, inchinaciunile si metaniile. Toate acestea duc la dobandirea si intretin in sufletul nostru smerita cugetare.

Opusul filavtiei este lepadarea desavarsita de sine si de lume, in sensul descoperirii autenticului divin din acestea si actualizarea lui in deplina "asemanare" cu Dumnezeu. Actul de renuntare sau de lepadare de filavtia, este totdeauna un act de pocainta, prin care omul isi da seama de caderea sa si de efectele acesteia si se hotaraste ca in locul iubirii de lume si de sine sa aseze iubirea de semeni si de Dumnezeu.

Cel care s-a lepadat de iubirea patimasa, irationala de sine, se inalta deasupra dragostei sensibile, lucrata prin simturi, la iubirea naturala sau fireasca si, pe masura curatirii si dragostei sale, inainteaza, catre adevarata iubire - cea intelegatoare, rationala si duhovniceasca.

Pr. Prof. Dr. Ioan Tesu

sura https://www.crestinortodox.ro

,,De ce îngăduie Dumnezeu să fim ispitiți? ,, de Cuv. Cleopa Ilie

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material.

 N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.

Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. 

Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. 

Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. 

Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte.

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult.

 La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

  Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor. 

Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.

Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. 

Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.

Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.

Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).

Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. 

Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.

În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. 

Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. 

Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).