Pr. Visarion Iugulescu - Corabia pe valuri

PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU  ,,Corabia pe valuri,,


Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! (Matei XIV, 27)
Frati crestini, Sf. Evanghelie de astazi ne-a istorisit o intamplare minunata plina de cel mai pretios inteles.
Intr-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus ramasese in munte sa se roage. Tarziu in noapte, iata ca ucenicii vad plutind pe deasupra apei o faptura alba. Crezand ca e o naluca, s-au inspaimantat si de frica au strigat; cand au vazut ca e insusi Invatatorul lor si se apropie de dansii, pasind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: "Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pa apa." Iisus i-a zis: "Vino!" Iata-l, deci, pe Petru pasind si el pe deasupra apei. Dar in noaptea aceea vantul era impotriva si batea cam tare. Valurile se ridicau involburate in sus si in jos, iar Petru vazand cum corabia ramasese in urma iar pana la Iisus mai era inca distanta, il cuprinsese frica si, pierzandu-si increderea, incepuse sa se scufunde.
"Doamne, scapa-ma!" striga el ingrozit. Iisus se apropie de el si-i intinse mana, il ridica in sus si-i zise: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" Au intrat dupa aceea in corabie, iar vantul a stat si marea s-a potolit. Aceasta zguduitoare pagina din Evanghelie are doua intelesuri.Mai intai, intelesul cel apropiat ne arata intamplarea aceasta adevarata petrecuta pe Marea Galileii si salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astazi mai are un inteles tainic care nu-si pierde valoarea niciodata. Sfanta invatatura desprinsa astazi vrea sa ne spuna ca, ori de cate ori cineva isi pierde credinta in puterea izbavitoare a lui Iisus si se reazema pe puterile lui se pagubeste, piere, fiindca singura scapare, singurul liman de izbavire ramane de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.Adevarul acesta are o mare valoare pentru noi crestinii, caci o mare multime de popor calatoreste pe o mare bantuita de furtuna si, intocmai ca si Petru, se scufunda in valuri si e gata sa piara inghitita. De ce sa piara atata popor?

 De ce sa se scufunde in valuri atata lume? Fiindca a pierdut credinta in Iisus Hristos, fiindca toti vor sa-si aranjeze viata numai cu puterilor lor proprii, fara puterea credintei, fara Dumnezeu. Asa vedem in istoria Vechiului Testament ca oamenii din Babilon se hotarase sa zideasca un turn si sa ajunga pana la cer. Au pornit in mandria lor la acest lucru fara Dumnezeu, dar nu au reusit, fiindca Dumnezeu le-a incurcat limbile si s-au imprastiat toti rusinati. La fel, vedem in lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor sa-si cladeasca fericirea, raiul aici pe pamant cu puterile lor, fara Dumnezeu.
Iata, omul a facut multe si uimitoare cuceriri pe toate ramurile vietii materiale; A cutreierat pamantul de la un capat pana la altul, a cercetat legile dupa care se conduce universul, a patruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat stiinta si tehnica, a facut progrese peste tot. Bun lucru si toate trebuiau facute; nu gasim nici un motiv de rau pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotriva, omul merita toata lauda pentru istetimea lui, pentru ravna prin care implineste porunca Ziditorului, fiindca fiecare trebuie sa faca ascultare de Ziditorul sau si sa-si puna talentul pentru binele aproapelui sau. Raul incepe, insa din alta parte. Nenorocirea incepe de acolo ca omul vazandu-se stapan pe pamant a uitat de marele Stapan din ceruri. Vazand ca este biruitor in propasirea aceasta materiala, s-a ingamfat, s-a mandrit ca lucifer, n-a vazut de unde-i vine intelepciunea, stralucirea, sanatatea si puterea. S-a increzut orbeste numai in sine si batandu-si pieptul cu mandrie, si-a zis: "Eu sunt totul, mie imi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a vazut vreodata?! Nu exista Dumnezeu sau, de-o fi existand, n-am trebuinta de El. Suflet?! Dar cine poate pipai sufletul? Cat despre viata vesnica, nimeni nu s-a intors din iad sau din rai, ca sa ne spuna ca exista. Aici pe pamant e raiul. Am ce-mi trebuie, bani si de toate; sa mananc si sa beau, caci dupa moarte nu ma mai asteapta nimic."
Acesta este omul mandru, ticalos si fara Dumnezeu. Asa si-au zis cei mai multi oameni si, cum au zis, asa au si facut. N-au vrut sa se mai teama de Dumnezeu, L-au dispretuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte invatatura bisericii, singura adevarata, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos si au pus in loc placerile, chefurile, poftele si idolii veacului de pe urma. Sa vedem acum daca toti acesti oameni care sau departat de Biserica sunt pe deplin fericiti! Sa vedem daca au ei pace asi linistea care alcatuiesc o viata tihnita, senina, toti acei care au ajuns pe culmi de progres pamantesc. O! Nu! Sunt departe de asa ceva, caci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinsi de fel de fel de boli nevindecabile, fara ca cineva sa le mai poata gasi leacul.
Vedem cum s-au umplut puscariile cu multi tineri; vedem cum s-au inmultit criminalii, hotii, desfranatii si huliganii. Ziarele au scris si scriu mereu cum copiii omoara pe parinti si parintii pe copii; cum sotia isi otraveste barbatul; iar unii barbati isi taie sotiile cu cutitul sau toporul si, asa, fele de fel de crime ingrozitoare care se intampla peste tot pamantul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleaca de la departarea omului de credinta in Dumnezeu, caci vedem cum peste tot pamantul s-a lepadat lumea de adevarul lui Dumnezeu. Si, totusi, cea mai mare parte a lumii vorbeste si doreste pacea. Dar pace fara Dumnezeu nu se poate. Iisus Hristos este Imparatul pacii, El Domnul slavei, numai El poate linisti marea infuriata si tulburata a omenirii. Ori incotro te intorci, auzi numai de tanguiri si nemultumiri, ca viata e grea, ca se sufera mult, ca visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au increzut In lucrurile desarte.
Avem scoli, avem oameni luminati, invatati, dar in loc sa ne facem mai buni devenim din ce in ce mai rai si mai de temut. Sunt foarte multi oameni luminati, cu facultati, care ajung in puscarii pentru pacate urate si murdare. Daca n-au invatat, mai intai, ceea ce trebuia invatat, adica credinta si legea lui Dumnezeu, in zadar celelalte. Avem asezaminte de crestere, de educatie, insa observam cum tineretul devine tot mai neascultator, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea si desfranarea prind radacini tot mai adanci.
Avem telegraf, telefon si cai ferate, radiou si televizor, nascociri care ar trebui sa-i apropie pe oameni si sa-i faca mai buni, dar vedem ca acestia niciodata nu s-au invrajbit si nu s-au urat mai mult ca astazi. Oamenii s-au increzut in diplomatie si in conferinte de pace si, iata, ca lumea se macelareste cu o cruzime si o salbaticie nemaipomenita. Multi si-au pus nadejdea in stiinta si, in loc ca aceasta sa-i faca mai buni iar traiul mai usor, le-a adus pierderea sufleteasca si trupeasca.
Sa ne gandim la grozaviile razboiului modern, la orasele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii si femeile ucise de tancurile si avioanele omului civilizat si invatat. Acestea sunt roadele invataturii fara Dumnezeu si pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi inca multa vreme. Nimeni nu putea prelungi inca multa vreme. Nimeni nu cunoaste de ce domneste starea aceasta in lume si se observa ca lumea are o lipsa undeva in incheieturile ei. Dar ce-i lipseste omenirii? Se gasesc fel de fel de pareri si raspunsuri. Adevarul este ca suntem nefericiti ca ne-am departat de Dumnezeu, suferind din pricina ca am scos pe Iisus din viata noastra, din treburile noastre, iar fericirea fara Dumnezeu nu se poate. Indepartati soarele de pe cer si lumea se va prapadi. Stoarceti sangele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfaramati temelia unei cladiri si intreaga cladire se va narui. Ei bine, frati crestini, soarele vietii noastre, puterea si reazemul ei este credinta in Dumnezeu. "Fara Mine nu puteti face nimic!" a zis Mantuitorul ucenicilor Sai. Duhul Sfant zice prin gura lui David: "Daca Dumnezeu nu zideste casa, in zadar se ostenesc ziditorii." Nu putem zidi fara Hristos; mintea noastra este prea saraca si fara lumina Evangheliei nu putem sti care este rostul vietii noastre, neputand deosebi binele de rau.
Trebuie sa ne temem de Dumnezeu si sa avem mereu in mintea noastra ca vom da seama inaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne indrepta, avem nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia si Biserica Lui, de dragostea si mila Lui, de bunatatea si blandetea Lui. Dar, daca oamenii nesocotesc pe Dumnezeu si nu le trebuie Biserica si rugaciune, spovedanie si impartasanie, se vor scufunda in valurile grele, caci toata civilizatia, cultura si progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru ca nu au temelia cea sfanta, care este credinta in Dumnezeu, fiindca nimeni nu scapa in viata aceasta fara furtuni si necazuri. Vremea vietii noastre este presarata mai mult cu nori negri decat cu cer senin. Chiar si la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult in furtuna decat in liniste traieste omul putinele zile de aici, anii acestia putini.
Sunt insa doua feluri de valuri pe marea vietii noastre: o parte cu necazurile si intristarile si alta parte cu, ispitele si pacatele. Furtuna necazurilor si a suferintelor au cunoscut-o si o cunosc multi oameni; se tem de ea si se feresc cat pot. Insa, nu cunosc oamenii cealalta parte; viforul ispitelor si patimilor lumesti care-i duce tot acolo, la aceste suferinte poate si mai grele. Putini se inspaimanta si putini cauta sa scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredintei in Dumnezeu sau a putinei credinte, a indoielii de existenta lui Dumnezeu si a vietii vesnice.
Multi, nu zic ca nu cred! Cred, dar numai cand vor ei si gand le merg treburile bine. Astfel, le vine indoiala, vine necredinta, nu le mai trebuie Biserica si nici Dumnezeu. Se duc pe la vraji si ghiceli, parasindu-L pe Dumnezeu, si alearga la diavol. Pentru aceasta vedem atatea rautati in lume, atata suferinta si lacrimi.
Una din marile suferinte pe care o intalnim foarte des este ca aproape nu exista casa sau familie, unde parintii sa nu se planga de copiii lor ca sunt neascultatori, rai si obraznici, facandu-le mari greutati. In alta parte lipseste pacea dintre soti: certuri, batai, despartiri. In alta parte, furtuna mortii s-a abatut si a smuls pe unul dintre soti, ramanand celalalt in haina de doliu. Iata corabie invaluita de valuri si ispite din toate partile de viforul necazurilor.
Pricina tuturor relelor sa stiti ca este, asa cum am mai spus, pacatul si departarea de Dumnezeu, caderea omului in necredinta. De aceea ingaduie Dumnezeu sa vina asupra noastra vanturi potrivnice, iar marea acestei vieti sa se infurie si sa loveasca greu corabia vietii noastre, pentru ca noi, ingroziti de cele ce vedem, sa strigam la El, sa-L cautam pe El. Sa ne rugam Lui, cu foc si cu credinta arzatoare si sa strigam ca si Sf. Apostol Petru: "Doamne, scapa-ne, ca pierim!" Asa, deci, iubiti crestini, sa strigam in durerile si necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umbland prin vraji, ghiceli si descantece. Numai Iisus Imparatul Slavei si Stapanul nostru ne poate scoate din toate necazurile si poate linisti marea cea tulburata a vietii noastre. La El trebuie sa strige sotia cand vede ca sotul ei iubit nu mai trage acasa cu aceeasi dragoste, nu se mai roaga lui Dumnezeu si nu mai merge la biserica, atunci cand simte ca corabia vietii lor se scufunda, iar casa lor este in primejdie de a se ineca in valuri, spulberandu-se toate bucuriile.
In aceasta situatie, sotul sau sotia sa strige din adancul sufletului: "Doamne, casa mea se scufunda in adancul marii! Doamne, copiii mei s-au departat de Tine si sunt in pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abatut infuriati asupra vietii noastre si a casei noastre! Scapa-ne, Stapane, ca ne scufundam.!" In toate necazurile, in toate supararile si greutatile sa strigam plini de credinta in Dumnezeu, fiindca nu este departe de noi; El este langa noi, ne aude si stie totul, cunoaste tot ce se intampla cu fiecare in parte. Ne lasa cateodata sa ne recunoastem vina, necredinta si departarea de El, caci numai faptele noastre cele rele ne departeaza de mila si bunatatea Lui. Sa rupem legatura pacatului prin spovedanie si sa ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stapanul nostru, pentru ca, pe cat cerul e departe de pamant, asa sunt faptele noastre de Dumnezeu.
Vedem in alta parte a Evangheliei ca, odata mergand Domnul cu ucenici in corabie, in timp ce acestia vasleau, Iisus a adormit. S-a starnit apoi un vartej de vant asa de puternic, incat corabia se umplea de apa, iar ucenicii plini de spaima L-au desteptat pe Domnul zicand: "Invatatorule, scoala, ca pierim!" Iisus S-a sculat si a certat vantul iar valurile infuriate s-au potolit. Dupa ce s-a facut liniste, a zis ucenicilor Sai: " Unde va este credinta?!" Deci, erau cu Dumnezeu langa ei si tot nu-L cunosteau. Asa si noi in necazurile noastre, in rugaciunile noastre, cand strigam catre Dumnezeu si nu ni se implinesc cererile, sa nu ne pierdem credinta, caci Dumnezeu nu doarme, e langa noi si ne aude. Sa ridicam glasul nostru cu multa incredere si sa simtim prezenta dumnezeirii Lui langa noi si printre noi pacatosii si sa avem rabdare, asteptand, ca ne mai pune cateodata credinta la incercare. apoi sa ne mai gandim si altfel: de cate ori a strigat si el la noi ca sa ne intoarcem si n-am voit sa-L auzim?! Pe atatea cai ne striga sa ne intoarcem la El si nu vrem sa auzim. Viata noastra este o corabie prinsa de furtuna in mijlocul marii. Daca traim o viata cu Domnul, daca suntem impacati cu Dumnezeu prin trairea noastra fata de legea Lui, venind la biserica, spovedindu-ne si impartasindu-ne, nu avem de ce sa ne temem in toate furtunile vietii acesteia, caci apare Stapanul nostru, scaparea noastra si se face lumina in intunericul noptii. Cand vine vreme rea in viata ta, crestine, si toti te parasesc, striga la Dumnezeu, ca se iveste Mantuitorul tau si-ti spune si tie ca lui Petru: " Nu te teme, nu te inspaimanta, ca Eu sunt cu tine si te scap." Asa a zis ucenicilor si asa face si cu noi pana la sfarsitul vietii. Cand tu crestine vei avea carmuitor pe Mantuitorul, ce usoara va fi viata ta atunci, caci El este calea spre tarmul mantuirii. El stie cand vine furtuna si El singur stie s-o nimiceasca. Lasa-te, deci, in mana Lui, lasa toata carma vietii tale s-o conduca El si indata vei scapa de toate grijile, necazurile si primejdiile.
Am citit undeva ca, pe o vreme de furtuna, toti calatorii unui vapor erau cuprinsi de groaza si de spaima pentru ca vasul era amenintat sa se scufunde. Numai un copil statea linistit si zicea: "E tata la carma si nu ma tem." Era copilul capitanului de vapor. Toti calatorii au ramas miscati de increderea ce avea copilasul acela in tatal lui, care carmuia vaporul.
Asa si noi sa avem incredere in Tatal cel ceresc, caci El va carmui cu bine corabia vietii noastre. Sa fim, dar, si noi adevaratii Lui copii, copii cu dragoste inflacarata de El si cu incredere neclintita in puterea Harului Sau. Sa avem grija sa nu parasim pe Domnul pentru poftele si placerile noastre, ca atunci suntem in cea mai mare primejdie. Lumea plange pentru multe necazuri in viata aceasta: cand moare unul dintre soti, cand mor copiii, toti striga ca sunt pierduti, ca fac din aceste lucruri pamantesti, in general, un fel de idoli. Mare greseala fac ca nu-si pun nadejdea si increderea in carmuitorul vietii noastre, care este Dumnezeu.
Ce mai observam din Evanghelia de astazi? Se spune ca vantul este impotriva si corabia este invaluita in valuri, adica amenintata sa se scufunde in adancul marii. Minunat inteles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim ca asa va trece Biserica si credinciosii ei pe valurile vietii acesteia, unde, din cand in cand, se vor abate valurile potrivnice, de ura si necredinta, asa ca ucenicii Domnului nu vor sti ce sa mai faca de spaima. Asa s-a intamplat dupa rastignirea Domnului, atunci cand aproape toti s-au risipit pe la treburile lor, nestiind ce sa mai creada. Asa era sa se intample in timpul persecutiilor celor mai cruzi imparati pagani care au omorat mii si mii de crestini. Asa era sa se intample cand s-au ivit atatea erezii ca sa intunece invatatura dreapta a lui Iisus. Mai ales, asa cum se va intampla dupa cum spune Sf. Scriptura in zilele cele de pe urma, cand Biserica va trebui sa sufere ca si Stapanul ei, Hristos, si sa fie impresurata din toate partile de pagani, de eretici si de o multime de vrajmasi, nu numai din afara, ci chiar din interiorul ei, cautand sa o distruga. Noi sa avem, insa, increderea vie in Domnul Hristos, caci sta la carma ei si sa nu credem ca doarme si nu ne aude, ci doar pune la incercare credinta noastra. Sa fim, deci, tari si sa indraznim, si atunci vom vedea lumina in noaptea cea intunecata a vietii noastre. Sa nu facem ca aceia care se impotrivesc si nu lasa copiii sa vina la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari pacate fac acesti parinti si, negresit, vor culege roade amare mai tarziu.
Asa s-a intamplat intr-o casa unde erau patru fete si mama vaduva. I-a crescut in vaduvie si saracie, dar numai una din aceste fete a crescut invatatura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a vazut ca lumea e mincinoasa si desarta si se pierde, daca va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserica, a inteles si mai bine credinta. In acest timp, mama ei si celelalte trei surori a inceput sa rada de ea, s-o batjocoreasca, s-o dispretuiasca, rupandu-i ba o carte de rugaciuni, ba un caiet de cantece bisericesti si multe altele. Plangea bietul copil si striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Au crescut mari si, dupa o vreme, au inceput sa mearga si cele trei surori la biserica, dar n-au inteles mare lucru si nu s-au departat de toate placerile lumii acesteia. Dupa ani de zile, mama aceasta nenorocita incepe sa culeaga roadele. Una cate una, fetele ii vin acasa batjocorite, inselate de desfranatii care abia asteptau sa gaseasca astfel de slabiciuni. Iata corabia scufundata in pacate, ducandu-se in fundul iadului cu mama cu tot. A suferit pe aici si va suferi si in iad.
Sa se trezeasca, deci, fiecare si sa nu se insele, facand ca sotul acela care a inceput sa-si persecute sotia si copiii pentru ca se duceau la biserica, zicand ca-i prosteste. Auziti, unde a ajuns necredinta si rautatea. Cat intuneric este in capul acestor oameni! Ce rau invata biserica lui Dumnezeu si cum prosteste ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiti acei care se imbata, fac violuri si alte rele? Sa lumineze Dumnezeu mintea celor multi, caci numai mintea cea bolnava poate sa gandeasca asa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc intr-o casa cu astfel de parinti rai si necredinciosi, caci acestia sunt criminali. Sa ne apropiem smeriti de Dumnezeu si sa-i inchinam Lui cat mai mult din timpul nostru. Niciodata sa nu zicem ca facem prea mult pentru Dumnezeu, caci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite si numarate.
Sa-I dam Domnului cat mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, caci numai acest timp este cu adevarat castigat. Numai vremea petrecuta in biserica, in rugaciune, in citirea cartilor sfinte si in fapte bune este de pret inaintea lui Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului nostru. Celalalt timp pe care il petrecem pentru trebuintele noastre pamantesti ramane aici. Stim ca toate le vom ingropa aici, odata, ????? cu acest trup muritor. Sa ne para, deci, rau acum de tot timpul pe care l-am pierdut in zadar, pe la toate petrecerile fara de folos.
Un invatat din Anglia a pus mai multe intrebari la mai multi oameni care scapasera din ghearele mortii. Optzeci la suta din cei intrebati au raspuns ca in clipele acelea, cand s-au vazut in gheara mortii s-au gandit cat de rau si-au cheltuit viata si cat de putin au lucrat pentru sufletul lor. "In fata mea spune unul nu vedeam decat faptele mele cele rele si simteam ca ma topesc sub groaznica mustrare ca nu m-am ingrijit de suflet."
Sa ne aducem aminte ca si noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza mortii si fiecare ne-am gandit atunci la pacatele noastre, la nepasarea si nepregatirea noastra. Ma gandesc acum la groaza cutremurului care a venit fara veste si i-a prins pe fiecare pe unde s-au gasit: in pacate, in desfranari si cu sufletele incarcate de rele. Toti aceia care au murit cu pacate mari au ajuns fara judecata in fundul iadului. Sa nu ne prinda mirarea, caci, poate, sfarsitul multora dintre noi va fi tot asa de repede ca fulgerul care se arata pe cer, asa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poti atunci sa te duci sa scoti banii de la C.E.C. si sa fac milostenii. Nu mai ai timp atunci sa mai cauti preot sa te spovedesti, sa te pocaiesti, nu mai ai timp nici de rugaciune. Cu ce am facut pana in clipa aceea, cu aceea plecam: fie bune, fie rele.
Sa ne trezim si sa ne hranim cat mai mult din darurile dumnezeiesti din Sf. Biserica, ca ne trebuie multa hrana. Ati vazut un copil rahitic care nu e hranit, nu e bun de nimic; il sufli si cade jos. Asa si cu crestinul nehranit, care nu vine la biserica si nu citeste carti sfinte; nu este bun de nimic si orice vantisor de ispita il da jos. De aceea n-au crestinii putere sa se lase de pacate, de patimi rele, de desfranare, fumat si betie, pentru ca nu se hranesc, venind la biserica ca sa ia sfintenie. Cei ce se hranesc putin, le tine putin si asa se face ca, iesind din biserica, ii amesteca iarasi diavolul cu mocirla si pacatul.
Daca nu ne curatam sufletul si nu-l spalam cu lacrimi de pocainta prin spovedanie sincera, impartasanie si fapte bune nu ne putem mantuit. Dumnezeu ingaduie focul ispitelor ca sa frece rugina de pe noi prin suferinte, necazuri si greutati. Dar, ce putini sunt acei care inteleg sa se intoarca la Dumnezeu!
Apropiati-va, deci, de lumina. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu invatatura Lui, care este izvorul fericirii si a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumina si merge la intuneric si la rau. Alearga apoi pe la toate bisericile, dorind sa-si aduca preotul in casa pentru slujba, dar desfranarea nu vrea sa o scoata afara din suflet. Nu se poate asa! Poti sa aduci toti preotii bisericilor sa-ti faca orice fel de slujba daca a doua zi iar te-ai impotmolit in pacate de moarte, in zadar totul. Trebuie mai intai scos pacatul din viata noastra, prin pocainta, si atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.
Sa-l rugam pe Dumnezeu si noi, ca ucenicii Sai, sa calatoreasca cu noi pe marea aceasta a vietii tulburata cu fel de fel de ispite si necazuri. Sa departeze el toate vanturile cele potrivnice care izbesc cu putere in corabie, iar noi, drept recunostinta, sa-I aducem o viata traita, dupa poruncile Lui si sa credem cu tot sufletul ca El este puternic si ne va duce si pe noi in portul cel minunat, unde El Iisus Hristos este Imparat.

Rugaciune Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugam mult milostive, deschide inimile noastre si fa-ne sa intelegem si sa cunoastem calea Ta cea dreapta, izbavindu-ne pe toti, si casele si sufletelor noastre, din furtuna, din valuri, din necazuri si din pacate ca sa Te slavim pe Tine in vecii vecilor. Amin.

sursa http://www.ierodiaconvisarion.ro/