Sfantul Luca al Crimeii   ,,Despre Duhul lui Dumnezeu  si duhul satanei,,

Esenţa cea mai profundă a fiinţei noastre nu o cunoaştem cu mintea, ci cu duhul. Conştiinţa de sine este lucrarea duhului, şi nu a minţii. 

Lucrarea harului lui Dumnezeu dăruită nouă o cunoaştem nu prin duhul acestei lumi (1 Corinteni 2, 12), ci cu duhul nostru, primit de la Dumnezeu.

 Un astfel de gând se cuprinde şi în cuvintele înţeleptului Solomon: „Duhul omului este un sfeşnic de la Domnul - el cercetează toate cămările trupului" (Pildele lui Solomon 20, 27). 

 In Sfânta Scriptură putem găsi multe trimiteri la duh, ca putere supremă a activităţii noastre duhovniceşti. Iată câteva exemple: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică" (Galateni 6, 8).  „Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc" (1 Pagina 78 Corinteni 15, 46). Aceasta înseamnă că înduhovnicirea este realizarea cea mai înaltă a sufletului omenesc. [înduhovnicire în înţelesul de sporire întru cele ale duhului pe calea biruinţei asupra morţii, căci moartea este cel din urmă vrăjmaş al firii omeneşti (1 Corinteni 15, 26)] „Iar roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" (Galateni 5, 22-23).

 „Cu duhul fiţi fierbinţi" (Romani 12, 11). „Fiindcă el, în duh, grăieşte taine" (1 Corinteni 14, 2). „Dar duhul din om şi suflarea Celui Atotputernic dau priceperea" (Iov 32, 8). „Căci duhul este osârduitor, dar trupul e neputincios" (Matei 26, 41). „Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii" (1 Corinteni 2, 4). „Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou" (Iezechiel 18, 3 1). Aici este cuprinsă ideea legăturii strânse dintre inimă şi duh, care întăreşte ceea ce am afirmat despre rolul primordial al inimii pentru conştiinţă. „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul Meu" (Luca 1, 47). De Dumnezeu se bucură, lui Dumnezeu I se închină, către Dumnezeu tinde şi se apropie duhul omenesc. 

  Şi, desigur, aceasta este însuşirea supremă a sufletului nostru. Bineînţeles, această manifestare, dintre cele mai desăvârşite ale înduhovnicirii sufletului  omenesc, poate fi numai un dar al Duhului Sfânt. 

 Despre aceasta, mărturiseşte foarte limpede Revelaţia: „Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu" (Iezechiel 36, 27). „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Ava, Părinte!" (Galateni 4, 6). „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii" (2 Timotei 1, 7). „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său" (1 Corinteni 2, 10). „Că unuia i se dă, prin Duhul Sfânt, cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei" (1 Corinteni 12, 8). „Spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh" (Efeseni 2, 22). „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile mele" (Iezechiel 36, 26- 27). „Domnul... care zideşte duhul omului înăuntrul său" (Zaharia 12, 1). „Şi ce este născut din Duh, duh este" (Ioan 3, 6). „Pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură" (Ioan 3, 34). „Fiindcă ne-a dat din Duhul Său" (1 Ioan 4, 13). „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui" (Romani 8, 9). „Iar noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu" (1 Corinteni 2, 12). 

    Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor a dovedit în mod real adevărul afirmat în aceste versete - duhul omenesc îşi are începutul [obârşia] în Duhul lui Dumnezeu. Toţi cei care cunosc Sfânta Scriptură ştiu cât de numeroase sunt, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, textele despre diavol şi duhurile necurate şi despre reaua [nefasta] lor influenţă asupra duhului omenesc.

 Iar Sfântul Apostol Ioan Teologul, în cea dintâi Epistolă a sa (1 Ioan 4, 18), vorbeşte făţiş despre duhul lui Antihrist. Influenţa acestui duh - potrivnic Duhului lui Dumnezeu - asupra inimii omeneşti este imensă. 

 Definind mai devreme prin ce anume sunt determinate actele conştiinţei, vorbeam despre percepţii din lumea duhovnicească superioară. Şi aveam în vedere acţiunea asupra duhului omenesc a Duhului lui Dumnezeu şi a duhului lui Satana. 

 Aşadar, de unde şi cum a luat naştere duhul Satanei? Mândria este antiteza smereniei, răutatea şi ura sunt antiteza iubirii, hula de Dumnezeu este antiteza iubirii către Dumnezeu, iubirea de sine şi iubirea de avuţie sunt antiteza iubirii de oameni. Negativul [răul] se iveşte în clipa pierderii pozitivului [binelui] şi se dezvoltă neîncetat. Bezna se naşte prin pierderea luminii, frigul - prin pierderea căldurii, împietrirea şi înţepenirea - prin pierderea mişcării. Duhul Satanei s-a născut din pierderea iubirii faţă de Dumnezeu. 

  Duhul lui Dumnezeu şi duhul Satanei acţionează pretutindeni şi asupra a tot ce-i viu.  Oamenii înrudiţi după duh cu Satana primesc duhul lui şi se dezvoltă neîncetat întru acesta. Despre aceasta ne vorbeşte metaforic Sfântul Apostol Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora - mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi pentru acestea, cine e destoinic (vrednic)" (2 Corinteni 2, 16). 

 Oamenii înrudiţi după duh cu Dumnezeul-Dragoste, primesc Duhul Sfânt şi se desăvârşesc neîncetat [necurmat] întru bunătate şi iubire. Despre certitudinea influenţei din afară asupra duhului omului, mărturisesc însuşi Domnul Iisus Hristos şi Proorocul Iezechiel: „Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce" (Ioan 3, 8). „Duhul este cel ce dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic" (Ioan 6, 63). „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă" (Ioan 6, 63). „Şi cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în picioare, şi am ascultat pe Cel Ce-mi vorbea" (Iezechiel 2, 2). In sufletul omului, duhul a intrat din afară. Acelaşi lucru îl spun şi Apostolii: „Pavel a fost silit de Duhul să mărturisească iudeilor" (Faptele apostolilor 18, 5).

   Prin lucrarea lui Dumnezeu, este cu putinţă chiar ,,transmiterea ,, duhului de la un om la altul:  „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei" (4 Regi 2, 15). „Şi voi lua din duhul care este peste tine şi voi pune peste ei" (Numerii 11, 17).

  Duhul nu este legat necondiţionat de suflet şi trup Care este, aşadar, raportul dintre duh, suflet şi trup? 

 Materialiştii, care nu recunosc duhul ca entitate aparte, reduc toate manifestările psihice la procesele care se desfăşoară în creier şi, mai întâi de toate, în cortexul emisferelor cerebrale; toate actele psihice sunt considerate funcţii ale creierului. In mare măsură, aceasta este adevărat. La rândul lor, fiziologii au elucidat interdependenţa [corelarea] dintre actele şi stările psihice şi funcţionarea normală ori patologică a sistemului nervos în ansamblu şi, întâi de toate, a creierului şi, prin urmare, dependenţa de funcţionarea organelor endocrine a întregului sistem hormonal extrem de complex, care exercită o influenţă uriaşă asupra creierului şi a nervilor. 

  Tot ce se petrece în organism, precum şi însăşi organizarea anatomică, lasă o amprentă adâncă asupra psihicului. Structurilor diferite ale corpului le corespund diferite forme de caracter, iar caracterul este una dintre cele mai importante manifestări ale sufletului şi ale duhului. Dar putem oare afirma că, prin aceste date fiziologice certe, este justificată îndestulător concepţia materialistă despre întregul psihic? Nicidecum! Deoarece aceeaşi fiziologie, şi în special marile descoperiri ale lui I.P. Pavlov şi ale şcolii sale, au relevat că sistemul nervos central conduce toate procesele somatice, determină şi coordonează funcţionarea tuturor organelor, creşterea lor şi starea trofică, influenţează foarte puternic desfăşurarea proceselor fiziologice. Dar sistemul nervos este organul psihicului iar, după concepţia materialismului vulgar, chiar şi gândul şi simţul sunt considerate drept produse ale creierului. Această concepţie grosolană a fost abandonată de mult, iar materialiştii contemporani atribuie creierului funcţiile psihice.  Dar dacă este aşa, atunci, pe lângă funcţiile inferioare, aici ar trebui incluse şi cele superioare, care guvernează asupra tuturor celorlalte, dar care, de asemenea, sunt indisolubil legate de acestea, aşa cum funcţia contractilităţii este de nedespărţit de ţesutul muscular. De aceea, noi suntem îndreptăţiţi să considerăm toate influenţele sistemului nervos central, asupra organelor şi a ţesuturilor, drept acţiuni psihice. Şi dacă este neîndoielnic că procesele somatice determină în mare parte evoluţia proceselor psihice, atunci tot la fel de sigur este şi faptul că trebuie să recunoaştem influenţa psihicului asupra tuturor proceselor somatice din organism. 

 Este îndeobşte cunoscută influenţa considerabilă a psihicului unui bolnav asupra evoluţiei bolii. Starea duhului bolnavului, încrederea sau neîncrederea acordată doctorului, profunzimea credinţei lui şi speranţa în vindecare sau dimpotrivă, depresia psihică determinată de discuţiile medicilor despre gravitatea bolii în prezenţa bolnavului influenţează profund evoluţia bolii. 

Psihoterapia, care constă în influenţa verbală sau, mai bine zis, duhovnicească a medicului asupra bolnavului, este o metodă general recunoscută şi care dă rezultate frumoase în tratamentul multor boli. Charles Richet explică minunile de la Lourdes prin puternica influenţă a creierului (noi am zice a duhului). Dintre cele trei minuni pe care el le aduce drept exemplu, cea mai uimitoare pare să fie tămăduirea muncitorului De Rudder [când s-a vindecat la Lourdes, belgianul Pierre De Rudder avea 52 de ani], care în anul 1875 a suferit o fractură deschisă la gambă, care s-a complicat cu o infecţie. Plaga a supurat îndelung, fragmentele de os nu s-au consolidat, iar partea inferioară a gambei dimpreună cu talpa piciorului nu şi-au redobândit stabilitatea. După opt ani, el a mers să se închine în oraşul sfânt [Lourdes] şi acolo s-a simţit dintr-o dată vindecat. Apoi a putut să stea şi să meargă, păşind la fel de liber pe amândouă picioarele. Aceasta după ce vreme de opt ani se deplasase cu ajutorul cârjelor. Nu mai puţin minunat este şi alt caz. In anul 1897, în timpul unui accident  feroviar, muncitorul Gargame a suferit o fractură la coloana vertebrală, urmată de paralizia picioarelor şi de atrofierea muşchilor, precum şi de un început de cangrenă. Sosind la Lourdes, Gargame s-a vindecat aproape instantaneu: intrând în grotă, el a putut să facă câţiva paşi mai nesiguri. A doua zi i s-au vindecat plăgile supurânde ale piciorului. El a putut să meargă fară a se folosi de cârje, nemaicăutând la atrofierea muşchilor. După trei săptămâni, a adăugat 10 kilograme în greutate şi a putut reîncepe să lucreze la vechiul său loc de muncă. Am fi putut aduce drept exemplu multe astfel de vindecări miraculoase petrecute la descoperirea moaştelor Cuviosului Serafim de Sarov (Sfântul Serafim de Sarov este prăznuit în Biserica Ortodoxă în 2 ianuarie şi în 19 iulie), din viaţa Sfântului Ierarh Pitirim al Tambovului (Sfântul Pitirim al Tambovului are ziua de prăznuire în 28 iulie) şi a multor altor Sfinţi. 

Sfantul Luca al Crimeii - Duh - Suflet - Trup (Puterea inimii)" , Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului , Editura Sophia & Cartea Ortodoxă, Bucureşti