Sfantul Luca al Crimeii ,,Puterea inimii,,
Inima în calitate de organ al cunoaşterii supreme încă din antichitate, grecii numeau prin cuvintele foni, cardia, nu doar propriu-zis inima, ci şi sufletul, starea sufletească, convingerea, cugetul, şi chiar şi înţelepciunea, mintea, credinţa (convingerea), etc.
Din vremurile de demult, „intuiţia poporului" aprecia la justa valoare rolul important al inimii în viaţa omului.
„Atunci când inima încetează să bată, viaţa a luat sfârşit" - de aceea unii numesc inima „motorul vieţii". Noi acum ştim bine că starea fizică şi duhovnicească depind în bună măsură de funcţionarea normală a inimii. In viaţa de zi cu zi ni se întâmplă să auzim că inima „suferă", „doare" etc.
Iar în paginile de beletristică citim că „inima tânjeşte", „inima se bucură", „inima simte" etc.
Astfel, inima se adevereşte a fi un organ al simţului şi încă unul extrem de cuprinzător şi de fin. Este de trebuinţă să ne oprim asupra acestui fapt, deoarece toate fenomenele indicate poartă întru sine un profund raţionament fiziologic, aşa cum remarcă I.P. Pavlov. In epoca îndepărtată, când strămoşii noştri se aflau într-o perioadă de dezvoltare incipientă, la toţi factorii de stres [externi], ei reacţionau aproape exclusiv printr-o activitate musculară, care predomina asupra tuturor celorlalte acte reflexe. Iar activitatea musculară este legată în cel mai strâns mod de activitatea inimii şi a vaselor sanguine.
La omul modem civilizat, reflexele musculare s-au redus aproape la minim, însă, relativ la aceste reflexe, modificările activităţii cardiace s-au păstrat bine. Omul civilizat contemporan, prin intermediul efortului asupra sinelui, învaţă să-şi ascundă reflexele musculare şi doar modificările activităţii cardiace mai sunt un indiciu despre trăirile sale. In acest fel, inima rămâne pentru noi un organ al simţului care, într-un mod foarte precis, ne arată starea noastră subiectivă, pe care o vădeşte întotdeauna.
Inervaţia inimii este impresionant de bogată şi de complexă. Ea este în întregime întreţesută cu o reţea de fibre ale sistemului nervos simpatic şi prin aceasta este strâns legată de sistemul nervos cerebral şi spinal. Ea primeşte prin nervul vag (nervul vag este unul dintre cei doisprezece nervi cranieni, determinant pentru funcţionarea aparatului respirator, circulator şi digestiv) un întreg sistem de fibre cerebrale, prin care i se transmit complexele acţiuni ale sistemului nervos central şi foarte probabil că se trimit spre creier impulsurile centripete senzitive ale inimii. Sunt încă puţin studiate şi sunt pline de necunoscute funcţiile sistemului nervos simpatic şi vegetativ, însă deja ne este suficient de limpede că acestea sunt extrem de importante şi de multiple. Pentru noi este de o importanţă covârşitoare faptul că, neîndoielnic, aceşti noduli şi fascicule nervoase au un rol de căpătâi în fiziologia simţurilor. Astfel, cunoştinţele noastre de anatomia şi fiziologia inimii nu doar că nu ne împiedică, ci ne determină mai degrabă să considerăm inima organul cel mai important al simţului şi nu doar motorul central al circulaţiei sanguine.
Dar Sfânta Scriptură ne spune despre inimă mult mai multe. Despre inimă se grăieşte aproape în fiecare pagină a Bibliei, iar cel care o citeşte pentru întâia oară nu poate să nu observe că inimii i se acordă importanţă nu doar ca unui organ primordial al simţirilor, ci şi ca organului cel mai important al cunoaşterii - organ al gândirii şi al perceperii trăirilor duhovniceşti.
Mai mult, în întreaga Scriptură inima este organul de comunicare a omului cu Dumnezeu şi prin urmare ea este organul cunoaşterii supreme.
Cu adevărat, după Sfânta Scriptură, rolul inimii în domeniul simţurilor este atotcuprinzător: Ea „se veseleşte" (Ieremia 15, 16; Estera 1, 10; Psalm 103, 16; Pildele lui Solomon 15, 13, 15; 17, 22; Judecători 16, 25), „Se bucură" (Plângerile lui Ieremia 5, 15; Pildele lui Solomon 15, 30; 23, 15; 27, 9; Isaia 66, 14; Psalmi 12, 6; 15, 9; 72, 21; Ecclesiastul 2, 10), „Se necăjeşte" (Psalmi 12, 2; 24, 18; Ieremia 4, 19), „Se tulbură" (Ieremia 4, 19), „Se nelinişteşte" (4 Regi 6, 11), „Se sfâşie" (Psalmi 72, 25), „Freamătă de furie" (Faptele apostolilor 7, 54), „Arde" lăuntric (Luca 24, 32). Ea „se mânie împotriva Domnului" (Pildele lui Solomon 19, 3), „Este plină de răutate" (Ecclesiastul 9, 3), de „curvie" (Matei 5, 28), „zavistie" (Iacov 3, 14), „semeţie" (Pilde 16, 5), de „curaj" şi de „frică" (Psalmi 26, 5; Levitic 26, 36), de „necurăţia" patimilor (Romani 1, 24) şi este „doborâtă de ocară" (Psalmi 68, 23). Dar ea simte şi mângâierile (Filimon 1, 7), este capabilă de marele simţământ al nădăjduirii în Dumnezeu (Psalmi 27, 9; Pildele lui Solomon 3, 5), de „zdrobire pentru păcatele sale" (Psalmi 33, 19) şi poate fi sălaş „al blândeţii şi smereniei" (Matei 11, 29). Pe lângă această multitudine de simţiri, inima are putinţa de a-L simţi pe Dumnezeu, putere despre care vorbeşte Apostolul Pavel în Areopagul atenian: „Ca să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi" (Faptele apostolilor 17, 27). â
Despre simţirea lui Dumnezeu sau, mai bine spus, despre lucrarea harică a Duhului lui Dumnezeu asupra inimii, ne vorbesc mulţi nevoitori plini de evlavie şi mulţi cuvioşi părinţi. Toţi aceştia l-au simţit - mai mult sau mai puţin intens - pe aceleaşi despre care mărturiseşte Proorocul Ieremia: „Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins" (Ieremia 20, 9).
De unde acest foc? Ne răspunde Sfântul Efrem Sirul, marele purtător al harului lui Dumnezeu: „Cel de nepătruns pentru toată mintea intră în inimă şi sălăşluieşte întru ea, Cel nevăzut celor cu ochii de foc Se sălăşluieşte în inimă. Pământul este aşternut picioarelor Lui, iar inima curată II poartă întru sine" şi, vom adăuga, II contemplă fară de ochi, după cuvântul lui Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).
Asemenea citim şi la Sfântul Ioan Scărarul: „Focul duhovnicesc, care vine întru inimă, înviază rugăciunea, iar după învierea şi înălţarea ei la ceruri se pogoară foc ceresc în cămara sufletului".
Dar iată şi cuvintele Marelui Macarie: „Inima cârmuieşte toate mădularele, iar când harul va cuprinde toate cămările inimii, atunci el stăpâneşte peste toate cugetele şi lucrările, căci acolo şi mintea, şi cugetele sunt duhovniceşti... acolo trebuie să căutăm: scris este oare harul legii Duhului?".
Unde „acolo"? In organul principal, unde este prestolul harului şi unde sunt şi mintea, şi toate cugetările sufletului - adică în inimă. Insă nu vom continua cu relatări asemănătoare ale celor care aveau o vieţuire duhovnicească cât se poate de profundă. Dintr-acestea se pot găsi o mulţime în Filocalie.
Toţi nevoitorii vorbesc, din experienţa personală, despre faptul că, la o aşezare sufletească întru bunătate şi evlavie, se simte în inimă bucurie, pace adâncă şi căldură, acestea crescând fară oprire prin rugăciunea neîncetată, statornică şi fierbinte şi prin săvârşirea faptelor bune.
Dimpotrivă, lucrarea duhului diavolului şi a slugilor lui asupra inimii nasc îngrijorarea tulburată, aprinderea vătămătoare şi răceala, precum şi neliniştea neostoită (continuă). Tocmai după aceste trăiri ale inimii ne sfătuiesc nevoitorii să ne socotim starea duhovnicească şi să deosebim Duhul luminii de duhul întunericului.
Nu doar la astfel de trăiri, mai mult sau mai puţin limpezi, se mărgineşte capacitatea inimii în comunicarea cu Dumnezeu. Oricât de îndoielnic li s-ar părea celor necredincioşi, noi afirmăm că prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu.
Iar aceasta nu stă numai în putinţa celor sfinţi. De pildă şi eu, asemenea multora, nu o singură dată am trăit aceasta extrem de intens şi cu o adâncă emoţie duhovnicească. Citind sau ascultând cuvintele Sfintei Scripturi, dintr-o dată eram cuprins de un simţământ cutremurător că acestea sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, adresate nemijlocit mie. Ele sunau pentru mine asemenea unui tunet, asemenea fulgerului străbăteau mintea şi inima mea. Absolut pe neaşteptate, fraze aparte, parcă se desprindeau pentru mine din contextul Scripturii, erau înveşmântate în lumină strălucitoare şi se întipăreau în chip de neşters în conştiinţa mea. Şi întotdeauna aceste fraze asemenea fulgerului - cuvinte ale lui Dumnezeu - erau în acel moment pentru mine cele mai importante şi cele mai necesare insuflări, povăţuiri şi chiar proorocii, care nestrămutat s-au plinit mai târziu. Puterea lor a fost uneori colosală, cutremurătoare, de necomparat cu puterea unor oarecare influenţe psihice.
[In vremea în care Sfântul Luca era doctor în Pereslavl Zaleski (1915-1916), s-a hotărât să-şi descrie experienţa medicală într-o carte pe care s-a gândit să o intituleze „Eseuri despre chirurgia infecţiilor septice". A început lucrul şi, îndată ce a scris prologul, a trăit o experienţă neobişnuită. Iată ce mărturiseşte chiar Sfântul Luca în autobiografia sa: „Am alcătuit planul cărţii, am scris prologul şi atunci, dintr-o dată, mi-a venit în minte acest gând ciudat: «Când această carte va fi încheiată, va fi semnată cu numele unui episcop». Desigur, niciodată nu îmi trecuse prin minte că aş fi putut deveni vreodată preot şi episcop, dar cele pe care noi nu le cunoaştem despre viaţa noastră, Domnul Atotcunoscător le ştie pentru fiecare din noi, atunci când ne găsim încă în pântecele maicii noastre. Şi [...] acest gând ciudat, după câţiva ani, s-a împlinit"].
Sfnţii Prooroci au auzit nemijlocit cuvintele lui Dumnezeu, pe care le-au perceput cu inima: „Fiul omului - îmi zice iar Acela - primeşte în inima ta şi ascultă cu urechile tale toate cuvintele ce am să-ţi vorbesc" (Iezechiel 3, 10). „Inima mea spune cele de la Tine: «Căutaţi chipul Meu»; şi eu voi căuta Chipul Tău, Doamne" (Psalmi 26, 8). [In ediţia românească a Sfintei Scripturi, aici avem: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui" (Psalmi 26, 7-8)] Proorocul Ieremia vorbeşte în proorociile sale despre chemarea sa ca despre un dialog nemijlocit cu Dumnezeu. Proorocul Iezechiel, descriind vederea neobişnuită a slavei lui Dumnezeu, spune că, fiind căzut cu faţa la pământ, „atunci am auzit glasul Celui Ce grăieşte, Care mi- a zis: «Fiul omului, scoală în picioare, că am să-ţi vorbesc». Şi cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în picioare şi am ascultat pe Cel Ce- mi vorbea" (Iezechiel 2, 1-2).
Toţi Proorocii grăiesc în numele lui Dumnezeu: „şi a spus mie Domnul", „aşa grăieşte Domnul", „acesta a fost cuvântul Domnului către mine". Ei primeau descoperirea de la Dumnezeu aievea sau în vis - prin vedenii (Iezechiel - cap. 40-48; visul lui Daniel - cap. 7, vedeniile lui Daniel - cap. 8-10; vedenia lui Amos - cap. 8-9; vedenia lui Zaharia - cap. 1-6).
Iată ce ne zic Sfinţii Părinţi despre aceste felurite modalităţi de primire a descoperirilor lui Dumnezeu: „Dacă cineva presupune că vedeniile prooroceşti, arătările şi descoperirile au fost rod al fanteziei şi s-au petrecut în mod firesc, să cunoască unul ca acesta că îşi îndreaptă paşii departe de ţinta cea dreaptă şi de adevăr. Căci Proorocii [şi învăţătorii] - care şi în vremurile de acum sunt purtători ai tainelor celor sfinte - nu prin rânduiala şi desfăşurarea firească [naturală] au văzut şi au închipuit cele dumnezeieşti, ci acestea mai presus de fire au fost întipărite şi închipuite în mintea lor, în chip de negrăit, prin puterea şi harul Sfântului Duh, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: «Printr-o putere de negrăit primeau Proorocii vedenia în mintea lor, având-o neîmprăştiată şi curată, iar cuvântul lui Dumnezeu îl auzeau tunător întru ei».
Pe lângă aceasta, Proorocii vedeau vedeniile prin lucrarea Duhului, Care întipărea cele văzute în înaltele [măreţele] lor minţi. Şi Grigorie Teologul zice: «Acesta (adică Duhul Sfânt) lucra întru început în puterile îngereşti şi cereşti, apoi întru Părinţi şi Prooroci, dintre care unii II vedeau sau II cunoşteau pe Dumnezeu, alţii înainte-vedeau cele ce aveau să fie, când în mintea lor înaltă primeau astfel de vedenii de la Duhul Sfânt, prin care se făceau martori ai celor viitoare, precum şi ai celor prezente»"
Doamne ajută ! multumimpentru frumosul blog , sărut mana ...
RăspundețiȘtergere