Totalul afișărilor de pagină

luni, 7 martie 2016

fragmente din cartea 

,,CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE ''

Vlădica Antonie





Atunci când l-am cunoscut pe Vlădica Antonie, nu-mi venea să cred că este posibil să trăieşti astfel. Îşi petrecea viaţa doar în osteneli şi rugăciune şi niciodată nu pierdea timpul în zadar. Aproape nimeni nu 1-a văzut dormind căci chiar şi cei mai curioşi care vegheau la uşa lui îl vedeau întotdeauna petrecându-şi timpul în rugăciune zi şi noapte. Era un mare postitor căci în tinereţe ţinea post negru câte o săptămână întreagă. Dar rugăciunea era cel mai principal lucru din viaţa sa. Nici prigoana, nici bolile, nici disconfortul şi nici o împrejurare nu constituiau pentru el o piedică în a-şi face pravila. De exemplu, dacă mergea în tren într-un vagon comun cu multă lume unde toţi făceau gălăgie, se agitau şi se îmbrânceau, el, indiferent la toate acestea, se adâncea în rugăciune şi nu observa nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui. Odată, pe când s-a îmbolnăvit o maică care avea febră mare şi nu putea să stea la rugăciune, Vlădica i s-a adresat: „Ridică-te şi nu te mai tolăni”. E1 considera că rugăciunea este cel mai bun leac pentru boală şi prin rugăciunea lui Iisus el şi-a vindecat inima. 

Lui Vlădica nu-i plăcea deloc să judece. E1 însuşi nu judeca pe nimeni şi nici altora nu le permitea să procedeze astfel. E1 nu putea să audă când se vorbea despre cineva urât şi îl apostrofa pe cel ce spunea aceste cuvinte, astfel: „Eu nu am nevoie de astfel de mărturii.. .Nu este bine să-i judeci pe cei apropiaţi căci pentru ei trebuie să te rogi”. 
 Şi-ntotdeauna spunea aceasta calm şi liniştit. Niciodată nu l-a văzut nimeni iritat sau tulburat. E1 nu era sever şi aspru şi-n orice împrejurări, fie suferinţe, fie situaţii plăcute, el era întotdeauna acelaşi. Era de o deosebită seriozitate şi blândeţe. Tot la el se simţea şi acea pace şi linişte de nedescris. Mulţi din timpurile de astăzi cred că vremea nevoinţelor ascetice deja a trecut şi că Vlădica Antonie nu este decât o excepţie. Dar viaţa lui plină de nevoinţe este! O mustrare vie pentru noi cei puţini credincioşi şi nepăsători. Căci şi în vremea noastră se poate trăi în nevoinţe, slujindu-L pe Dumnezeu din toate puterile şi iubindu-L din tot sufletul. Adesea, Vlădica aducea drept exemplu viaţa Sf. Ioan de Kronştandt. E1 se întrista foarte mult de starea monahismului contemporan în care nu vedea o adevărată viaţă duhovnicească. Spunea: ‚Peste tot e numai aparenţă zicea el: se împodobesc, se îmbuibă, iar ostenelile şi rugăciunea lipsesc. Vlădica avea vârsta de peste 80 de ani şi tot mergea să-i cerceteze pe fii săi duhovniceşti, iar atunci când ei îl sfătuiau să contenească călătoriile, el le spunea: „Maica Domnului nu mă binecuvântează să stau pe loc, ci îmi porunceşte să merg şi să păstoresc turma”. Ne învăţa cum să ne rugăm şi cum să stăm la rugăciune. Slujea în fiecare zi la sfânta Liturghie. 
Odată, pe când am venit de la serviciu foarte obosit, l-am găsit pe Vlădica rugându-se împreună cu ceilalţi fii ai săi. Dar, în starea în care mă aflam, un gând mi-a străfulgerat în minte: „Nu am să rezist şi acuş voi cădea jos”. În faţa ochilor dintr-o dată mi s-a făcut ceaţă şi în acel moment m-am rugat continuu. După terminarea slujbei, Vlădica s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Iată, ai luptat şi l-ai doborât pe vrăjmaş”. 
Dintr-o altă istorisire, aflăm următoarele: „Venind de departe însoţit de un prieten, am hotărât să-1 vizităm pe Vlădica. Deşi era ora unu noaptea şi cum, de obicei, Vlădica nu dormea dar se ruga, ne-a invitat şi pe noi, propunându-ne să citim pravila. După terminarea ei ne-a adăugat şi nişte acatiste. Atunci, prietenul meu mi-a zis: „Eu nu mai am puteri şi am să cad. Tu mai poţi ?! Eu i-am răspuns doar atât: „Rabdă”. Apoi a început Sf. Liturghie care s-a terminat abia a doua zi la 11 dimineaţa. Noi deja trebuia să mergem la serviciu şi aveam de parcurs un drum de 20 de km. Nu ştim ce s-a întâmplat cu noi însă după săvârşirea Sf Liturghii şi după Împărtăşanie, am simţit o bucurie nespusă care ne-a fost imposibil să o descriem. Cel mai uimitor fapt era acela că la întoarcere nu mai simţeam nici pic de oboseală iar dispoziţia noastră, plină de har, nea umplut într-atât sufletele încât eram în stare să mergem pe jos o veşnicie. De maşinile ce veneau în cale ne ascundem în tufari pentru ca să putem continua a merge pe jos. Dorinţa noastră era aceea de a merge pe jos pentru ca nu cumva să pierdem din acea dispoziţie plină de har”. 
Deseori, Vlădica venea la mine şi mă vizita. Dacă eu mă culcam, pe el îl auzeam cum se ruga necontenit. În cazurile când veneam de la serviciu şi mă apucam să fac un borş, Vlădica îmi zicea: „Dacă ai avea dorinţă să te rogi, nu ai găti borş, ci ţi-ai prepara ceva mai simplu. căci tu pregătind aceasta pierzi mai mult de o oră”. Î1 rugam foarte insistent pe Vlădica să scrie despre rugăciunea lui Iisus pentru că despre acesta era puţină literatură şi nu aveai posibilitatea să găseşti ceva mai detaliat referitor la ea. Din marea milostivire a lui Dumnezeu, de atunci Vlădica stătea nopţile şi scria. După ce a scris aproape o sută de foi, cât uit caiet întreg, eu l-am transcris în întregime şi l-am dat şi cunoscuţilor mei să-l citească. Într-o altă zi, Vlădica a venit la mine, a intrat în odaie, a căzut în genunchi şi ridicând mâinile s-a rugat timp de 4 ore. Deşi eram obosit, am stat să-1 privesc cum se ruga în genunchi. Nu ştiu cum dar mi-a venit un gând: „Ce face oare el acolo? Şi cum poţi oare să te rogi atât de mult?” Dar mai târziu am aflat că, de fapt, el se ruga pentru fiii săi duhovniceşti ale căror suferinţe Dumnezeu i le descoperea. E1 lua asupra sa păcatele noastre şi se ruga foarte mult pentru acei ce cădeau în cele mai grele (păcate). 
Odată, pe când ne rugam cu toţii iată că, pe neaşteptate, Vlădica a început să citească rugăciunea pentru cei ce călătoresc, pomenind nume concrete. Iar noi, uitându-ne miraţi unii la alţii, am început să ne întrebăm de ce oare face una ca aceasta. Răspunsul l-am aflat în cel mai scurt timp când pe uşă au intrat anume acei oameni pe care Vlădica îi pomenise şi de care nu ştia nimeni că trebuie să sosească. Într-o seară, pe când Vlădica se afla la una din fiicele sale duhovniceşti, a fost rugat să rămână la ei pe perioada unei luni de zile. La cele auzite, Vlădica a răspuns: „Am să stau dacă Domnul va binecuvânta”. Din momentul acela Vlădica şi-a început rugăciunea dar nu după mult timp s-a ridicat şi a zis: „Mergi cât mai repede la gară şi cumpără-mi un bilet”. Atunci, ucenicii au început să plângă dar Vlădica iarăşi a insistat: „Du-te mai repede. Unde-ţi este ascultarea?” După ce am cumpărat biletul şi l-am petrecut pe Vlădica, cum stăteam noi foarte trişti iată că dintr-o dată se aude o bătaie în uşă. Deschizând, miliţia se afla în faţa noastră şi ne întreabă: „Cine locuieşte aici neînregistrat? Eu trebuie să controlez apartamentul”. După toate aceste întâmplări, trebuie să mărturisim că la început ne mira foarte mult darul vederii cu duhul al lui Vlădica.
 Dar treptat ne-am obişnuit cu aceasta căci fiind tineri şi fără experienţă, adesea îl verificam pe Vlădica la nimicuri. Spre exemplificare, vom spune pilda următoare: „Odată, pe când veneam de la serviciu şi-mi doream foarte mult să mănânc mere, m-am gândit în sinea mea: „Dacă Vlădica este cu adevărat văzător, atunci el trebuie să ştie că eu vreau să mănânc”. Şi numai ce am intrat pe uşă că Vlădica îmi şi întinde un măr şi-mi zice: „Cred că ţie foame, aşa-i? Dar, deocamdată, ia şi mănâncă un măr”. 
Bătrân fiind, el era foarte bolnav cu picioarele, cu plămânii, cu inima şi auzea foarte greu. Singurul lucru cu care se ţinea era doar rugăciunea. A dus cu adevărat o viaţă de rugăciune. Spre întărirea celor din jur, adesea repeta că nimic nu se face fără îngăduinţa lui Dumnezeu şi că trebuie să crezi cu adevărat că tot ceea vine de sus trebuie suportat cu răbdare şi în nici un caz nu trebuie să învinuieşti pe acei oameni prin care a venit ispita. Despre închisori şi lagăre amintea foarte rar şi zicea: „Tot ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Stalin trebuie considerat ca pe o Pronie a lui Dumnezeu”. Rar ne mai zicea câte ceva din cele petrecute acolo şi atunci foarte puţin. Ne spunea cu mare bucurie în glas cum deţinuţii i-au confecţionat o cruce şi o panaghie din carton. Dar se întrista foarte mult de preoţii care nu se rugau. Chiar un protoiereu i se plângea: „Cum să te rogi când condiţii nu sunt, cărţi nu sunt!” Atunci Vlădica îi răspundea: „Acolo unde stai, acolo să te rogi”. După moartea lui Vlădica am rămas singuri şi de atunci n-am putut sămi găsesc un alt povăţuitor căci nimeni nu se mai poate compara cu el. 


fragmentul 2:
RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ LUCRĂTOARE 

Iată că omul urcă pe următoarea treaptă şi dobândeşte rugăciunea minţii din inimă lucrătoare. Ea este numită a minţii din inimă deoarece în cadrul ei, împreună cu mintea se roagă şi inima, adică întreg omul lăuntric. Iar lucrătoare este numită pentru că în cazul ei voinţa omului continuă să lucreze în el, manifestându-se prin îndemnuri şi fapte. Omul încă nu a intrat în întreaga împlinire a voii lui Dumnezeu; el o împlineşte doar parţial, iar în rest îşi îndeplineşte lucrarea şi voinţa sa. Încă nu este atinsă înţelepciunea desăvârşită. Precum mintea se deprinde cu rugăciunea vorbită şi este atentă la cuvinte, adâncindu-se treptat în această rugăciune şi căpătând deprindere în ea, tot la fel este şi în cazul rugăciunii minţii. Atunci când ea se înrădăcinează în minte, ca drept răspuns la lucrarea minţii, inima începe şi ea treptat să se încălzească. Altfel spus, când mintea este ocupată mereu cu rugăciunea şi omul şi-a îndreptat întreaga sa viaţă spre această lucrare, atunci simţurile lăuntrice încep să fie în acord cu rugăciunea şi să se adâncească în ea şi astfel iau şi ele parte, împreună cu mintea, la lucrarea rugăciunii şi, fiind atrase de Numele lui Dumnezeu, nu mai sustrag mintea de la rugăciune. Satana, dimpreună cu demonii săi, înarmaţi cu patimile care locuiesc în inima cea veche, care împlineşte voia proprie, se înrădăcinează în „eul” mândriei omeneşti. Aici, chiar în însăşi baza inimii, care are o înaltă părere de sine, diavolul îşi înalţă un mare templu construit din patimi. Însă această fortificaţie neclintită până acum, care i-a ţinut în captivitate pe toţi oamenii din toate timpurile, începe de acum să se risipească sub acţiunea rugăciunii minţii.
 Satana, văzând distrugerea templului său de patimi, nu rămâne indiferent. E1 inventează în fiecare clipă noi şi noi mijloace de luptă, harul îngăduindu-i omului să fie ispitit, cu scopul de a-l zidi. Văzând că patimile slăbesc, Satana începe a-1 speria pe cel ce lucrează rugăciunea prin imaginaţie, apărând în tot felul de chipuri înspăimântătoare, dorind să-1 smulgă pe om de la rugăciune pentru totdeauna, sau dacă nu, măcar pentru un timp sau chiar pentru un minut. Când inima omului începe să participe la rugăciune, atunci Satana, văzând aceasta şi înţelegând că aflarea lui în inimă va fi de scurtă durată el se înfurie şi scrâşneşte din dinţi, asemenea împăratului care este izgonit de pe tron, pierzându-şi stăpânirea. Satana cunoaşte bine posibilitatea omului de se ruga cu inima, şi de aceasta îi este frică cel mai mult. Dacă inima se uneşte cu mintea în lucrarea rugăciunii, atunci, pentru Satana, lupta prin intermediul patimilor devine foarte grea, deoarece mintea acţionează puternic şi poruncitor cu acordul inimii, prin har înfrângând toate uneltirile diavolului. Acum mintea, cu atenţia pe care o posedă, pătrunde până la temelia păcatului şi până la rădăcinile răutăţii şi astfel îi face diavolului o rană mortală în cap. Există şi o lege, după care, rădăcinile patimilor fiind descoperite în inimă, prin această acţiune (adică prin faptul că sunt descoperite) se distrug imediat. Iar când în inimă nu mai rămâne răutate, atunci Satana cu demonii lui nu mai pot locui în ea. Cât timp Satana şi patimile locuiesc în inimă, ele calcă în picioare mintea şi omoară sufletul, împreună cu virtuţile lui. Inima omului are menirea de a fi lăcaşul lui Dumnezeu, dar atât timp cât ea este robită de patimi, Domnul nu poate locui în lăcaşul Său. Când începe să se cureţe inima, diavolul, pierzând stăpânirea asupra omului, recurge în mod deosebit la diverse ispite. Fiind rănit de moarte el încă mai deţine moştenirile inimii însă înfuriindu-se şi ridicându-se la o luptă mai crâncenă, diavolul în mod nevoit descoperă şi mai mult, spre a sa pierzare, rădăcinile tainice şi ascunse ale patimilor. Fiind descoperite cu ochiul minţii, ele sunt izgonite pe loc. 
Mintea atentă şi cu experienţă, fiind întărită de har, percepe şiretlicurile cele mai subtile ale diavolului. Acesta este perioada când harul îi oferă minţii să vadă rădăcinile patimilor, temelia lor, adică pe diavolul cu toţi demonii care s-au ascuns în inimă. Aceasta este cea mai tristă perioadă în calea pocăinţei. Povara suferinţei într-un asemenea moment, poate fi comparată cu cele mai mici chinuri din iad, aici fiind binevenite cuvintele: “Cel ce ridici până la ceruri, cobori până la iad”. 
Satana, înfuriat şi izgonit din inimă, începe să acţioneze în mod simţitor, lovind când din stânga, când din dreapta. Lucrătorul rugăciunii minţii din inimă este supus atacului a diferite fiinţe cu chip de fiară şi monştri de neînchipuit, care atacă în particular sau mai mulţi, dar cu un singur scop, şi anume acela de a lovi cu frică şi de a sustrage de la rugăciune. Cel ce se roagă, va respinge orice ispită şi o va transforma în nimic, numai dacă va persista cu atenţie în lucrarea sa, cea a minţii din inimă, în care va fi ajutat de harul ce se află prezent în însăşi rugăciunea. Astfel se dobândeşte marea iscusinţă în luptă. Suferind o înfrângere în timpul atacurilor din partea stângă, atunci când se arată în chipuri înspăimântătoare, diavolul începe ispita din partea dreaptă. Acum se arată în chipurile sfinţeniei şi plăcut la înfăţişare. Asemenea ispite sunt greu de recunoscut. Aici, unii asceţi părăsind atenţia la rugăciune din voia lor proprie, au primit răni adânci şi dureroase sau au suferit o înfrângere totală. Însă cel mai uşor treceau peste această încercare aceia ce nu dădeau importanţă la nici un fel de chipuri nevăzute, ci vorbeau în gândul lor cu Hristos, având credinţă tare în prezenţa Lui. A rezistat cel care ţinea minte că el nu-L poate vedea cu vedere simţitoare pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe Îngeri şi pe Sfinţi, acela care ştia că arătările cereşti sunt date prin nevoinţă şi în mod exclusiv celor ce sunt curaţi cu inima. Păcătosului, cele sfinte nu i se arată. Satana este capabil, în mod imaginar bineînţeles, să ia asupra sa chipul lui Hristos după felul cum este E1 arătat în icoane, şi tot el, diavolul, poate arăta o icoană care învie şi pe Atotţiitorul coborând din ea gata să binecuvânteze, sau o icoană care se îndreaptă spre tine mărindu-se în dimensiuni. 
S-ar putea să vezi şi o lumină din icoană sau pe Sfinţii din cer; să auzi voci sau cântări pseudo-îngereşti sau altceva de acest fel, fie realitate sau închipuire, pe care omul supus simţurilor nu le poate deosebi. Satana procedează astfel pentru ca cel ce se roagă, fiind copleşit de visuri, să se închine lui, diavolului care i s-a înfăţişat într-unul din chipuri, lucru pe care unii 1-au şi făcut, din care cauză au înnebunit. Însă cel ce cunoaşte cât de mare este preţul iertării păcatelor, şi care îşi cunoaşte propria nevrednicie, acela este atent doar la rugăciune. Doar cel ce niciodată nu se încrede propriilor simţuri trece prin ispite fără nici o pagubă. Să ştii, frate sau soră, că procedând astfel în toată vremea pocăinţei tale, vei dobândi, prin har, biruinţa, vei cunoaşte voia lui Dumnezeu, vei împlini-o în întregime şi te vei mântui. 
Omul ce se roagă cu mintea din inimă primeşte milostiviri de la Domnul. Acestea se manifestă prin aceea că săvârşindu-se lucrarea rugăciunii, mintea se eliberează de întunecime, iar inima, zdrobindu-se, se curăţă tot mai mult de patimi şi de păcate. Însă indiferent de aceasta, rugăciunea continuă să rămână lucrătoare, adică omul, deşi luptă cu diavolul, cu toţi demonii şi cu toate patimile, se predă pe sine în voia lui Dumnezeu. Această predare în mâinile Domnului rămâne însă încă parţială. Acest simţământ nu a intrat încă în adâncul inimii, încă nu a devenit o însuşire a inimii, şi aceasta pentru că în inimă încă mai stă înrădăcinat diavolul, pentru că în temelia ei este întărită rădăcina rădăcinilor, adică „eul” mândriei. Astfel suferă şi luptă omul, ziua şi noaptea, nerenunţând la aceasta. Ispitele, ce nu mai au sfârşit, aduc mintea într-o stare de mânie firească împotriva patimilor. Indignată şi revoltată împotriva răului, mintea arde de o mare dorinţă de a nu mai păcătui, şi de aceea, cu o deosebită sârguinţă ea caută peste tot manifestările pătimaşe, omorându-le imediat cu rugăciunea. Iar harul, fără a se retrage, îi ajută minţii rămânând însă neobservat şi nevăzut de ea. În sfârşit, datorită atenţiei necontenite, mintea descoperă însăşi rădăcina rădăcinilor, cauza tuturor răutăţilor, mândria. Îndată ce este scoasă la iveală, cu ajutorul lui Dumnezeu, rădăcina răului, întreaga luptă se îndreaptă împotriva mândriei care, prin har, este scoasă în sfârşit, fiind lovită mortal în cap. 
Iar inima, împreună cu această ultimă patimă, se izbăveşte şi de toate celelalte. În această marea luptă este distrus lăcaşul Satanei, şi el însuşi este izgonit din inimă. E1 nu va mai putea să stea acolo, deoarece în om nu mai există locaşul patimilor, dimpreună cu temelia lui mândria îngâmfată. Diavolul nu mai are unde să vieţuiască şi să se ascundă, pentru că este văzut din toate părţile şi iluminat. E1 însă nu suportă lumina deoarece este întuneric. Satana se înspăimântă se cutremură, se clatină, se depărtează, părăsind pentru totdeauna câmpul de luptă, ajungând de nimic în faţa Numelui Domnului, rostit de către nevoitor. Astfel, se curăţă mintea de întunecime, iar inima şi sufletul de patimi, de păcate şi de diavol. Şi începe o cu totul altă lucrare a voii lui Dumnezeu. 
Ultima încercare a fost îngăduită de Domnul pentru ca Satana să fie ruşinat până la capăt, iar nevoitorul să devină încercat în toate ispitele ce se vor întâmpla cu el. Până la acest timp, rugăciunea şi harul au lucrat din afară, dorind să pătrundă în inimă coborând în ea mintea, iar diavolul lupta aflându-se înlăuntrul inimii, ceea ce era foarte comod pentru el. Dar acum harul şi rugăciunea pătrund în inima curată, şi Însuşi Dumnezeu se sălăşluieşte în ea ca într-un locaş destinat Lui, de la început. Aflându-se pe această treaptă a nevoinţei, rugăciunea trece în următoarea sa fază şi, din lucrătoare devine de sine mişcătoare. 
Aici este trasată o graniţă dintre două perioade de bază, fundamentale, din viaţa nevoitorului: se săvârşeşte perioada lucrătoare de curăţire şi începe perioada iluminării minţii perioada contemplativă. De acum înainte calea lucrării pocăinţei, calea lucrării minţii trupeşti, duce la dobândirea Duhului Sfânt. Aici este începutul vieţii duhovniceşti. De aici, rugăciunea trece în totalitate în simţul inimii şi omul se roagă cu inima mişcată de Duhul Sfânt, stând cu mintea în inimă în faţa tui Dumnezeu. Diavolul, izgonit afară, nu-1 mai atacă pe om de la sine dar începe să lucreze prin alţi oameni, aprinzând în ei ura şi invidia. Acum oamenii vor începe să-1 prigonească pe adevăratul următor al lui Hristos, făcându-i tot felul de mârşăvii. Aceasta este regula generală a luptei. Dar, să ne întoarcem puţin înapoi. Aşadar, omul, observând în inimă rădăcina stăpânitoare a răului, mândria se răscoală împotriva ei, o omoară şi o aruncă afară, prin aceasta curăţind inima de toate patimile şi de Satana. Trebuie de observat, mai întâi de toate, că un asemenea nevoitor nu poate fi omul ce-şi face voia proprie, deoarece inima se curăţă de către Dumnezeu prin împlinirea voii Lui, şi prin faptul că îşi aminteşte de E1 necontenit în rugăciune. Dacă inima este curată, înseamnă că omul a învăţat să împlinească voia lui Dumnezeu, pe care a cunoscut-o întru totul. Iar voia lui Dumnezeu în aceea şi constă: ca omul să primească de la E1, în dar, o mare şi incomparabilă virtute, şi anume, simţul rugăciunii, care trăieşte în inimă, lucrată fiind de Duhul Sfânt.
 Printre virtuţile cu adevărat duhovniceşti dobândite în urma curăţirii inimii, deosebit de înălţătoare este smerenia, numită şi smerita înţelepciune. După fire, smerenia este adevărata cunoaştere de sine, născută din îndurarea necazurilor, prin nereuşite şi neputinţe, atunci când în lupta cu răul omul cunoaşte adevărata nimicnicie a „eului” său. Ceea ce până acum s-a numit smerenie a fost doar închipuirea ei, o oarecare asemănare, care nu a avut nici o contribuţie la cunoaşterea de sine, ci era, comparabil, nefolositoare. A recunoaşte rugăciunea minţii din inimă lucrătoare, şi de a o delimita de cea minţii, este posibil doar după caracterul ispitelor descrise mai sus care „însoţeau” lucrarea. Altfel nu se poate. Un criteriu deosebit al rugăciunii mintii din inimă este atenţia care nu se împrăştie. Acum rugăciunea nu mai constă atât în multitudinea pronunţărilor ei, cât în calitatea atenţiei, cu scopul de a depista mai uşor cetele dracilor şi vicleşugurile acestora. În perioada lucrării rugăciunii minţii din inimă lucrătoare, atenţia minţii necesită să fie concentrată acolo unde era şi în momentul lucrării rugăciunii minţii. Adică mintea, fiind atentă la rugăciune, să se concentreze în gâtlej, acolo unde se află organul de vorbire şi pe unde se înghite mâncarea. Acest lucru este deja testat prin experienţă, şi la fel ne menţionează şi Sfântul Paisie Velicicovski. Ca unul ce ţine de unirea minţii cu inima precum s-a explicat, însuşi harul coboară în inimă mintea cea rugătoare. Şi aceasta se întâmplă la timpul cuvenit însă nu mai înainte ca inima să fie curăţită de patimi. 
Ia aminte, lucrătorule al acestei sfinte rugăciuni a lui Iisus, următoarele: concentrează-ţi cu toată silinţa atenţia numai acolo unde am indicat mai sus, căci dacă vei permite minţii, care este atentă la rugăciune, să circule prin alte locuri ale fiinţei tale, atunci îţi vei produce ţie însuţi un mare necaz şi nu vei obţine nici un folos. Fixând mintea în locul indicat vei asigura minţii cea mai scurtă cale de pătrundere în inimă, pentru a aduce cu toată plinătatea sufletului doxologii, închinându-te astfel Domnului în neîncetată rugăciune „cu duhul şi cu adevărul” (In. 4,24). Evită prin toate mijloacele săţi concentrezi atenţia în cap, înăuntrul pântecelui, în rinichi, etc. pentru că acest lucru este destul de păgubitor. Să ţii atenţia acolo unde ţi s-a indicat. 
A fost spus de către Sfinţii Părinţi că această cale a pătrunderii în inimă o arată Însuşi Dumnezeu şi aceasta se întâmplă nu mai devreme de a se curăţa inima. Însuşi Domnul coboară mintea care este atentă la rugăciune în inimă, şi împreună cu rugăciunea, însuşi Dumnezeu intră în inimă, deoarece Numele Domnului este nedespărţit de Însuşi Domnul. Să nu îndrăznească omul, înainte de a se curăţa, să inventeze după mintea sa altă o cale de pătrundere în inimă, căci va fi ruşinat, deoarece nu există o altă cale decât cea descrisă. La Sfinţii Părinţi nu se mai pomeneşte un alt loc de concentrare a atenţiei. În general, ei scriau scurt şi acoperit, pentru că în vremea lor erau mulţi lucrători pe ogorul acestei sfinte lucrări şi deci nu se simţea necesitatea de a se oferi explicaţii. 
După ce mintea s-a unit cu inima, omul poate fi gata de a urca la treapta rugăciunii contemplative. E1 nu mai are nevoie de îndrumători, deoarece Dumnezeu se află în inima lui. Acum, dorinţele şi acţiunile omului coincid cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu. După coborârea minţii în inimă, omului îi este dat să cunoască adevărul, şi anume că acum a dobândit o adevărată cunoaştere de sine şi pentru el a devenit accesibil înţelesul miezului Sfintei Scripturi. Acum el însetează de dorinţa de a le împărtăşi celor apropiaţi, din dragoste faţă de ei, tot ceea ce-i este descoperit. Însă el este obligat să respecte cu toată sârguinţa tăcerea şi cu toate puterile să păstreze liniştea prezentă în inima lui. Dacă este un Stareţ iscusit, sau altcineva care are experienţă în lucrarea minţii, atunci este bine să petreci în discuţii cu ei, oferindu-le respectul cuvenit. Este ziditor pentru suflet să-i asculţi pe acei oameni, al căror cuvânt este plin de o iscusită înţelepciune duhovnicească şi care, prin cunoştinţele lor, sunt adevăraţi teologi şi lumina lumii. 
Cel ce lucrează rugăciunea, atâta timp cât nu a ajuns la măsura curăţiei inimii, nu trebuie să dea importanţă simţurilor fiziologice: căldura din trup sau din piept, frigerea sau săltarea înăuntrul trupului sau sub piele. Toate acestea trebuie respinse şi nebăgate în seamă. Această căldură are o provenienţă simţitoare [adică trupească- n.n.] şi după fire. 
Toate aceste fenomene sunt de ordin neo-firesc şi sunt nevinovate dar, dacă le primim ca fiind pline de har, atunci urmează înşelarea. S-ar putea simţi o dulceaţă în gâtlej, o mireasmă sau altceva de acest fel, adică o funcţie a unuia din cele cinci simţuri exterioare. Dar să nu dai atenţie la nimic din ceea ce este supus simţurilor, ci să le alungi de la tine. Să cunoşti doar rugăciunea şi să te îngrijeşti de atenţie. În rugăciune se găseşte tot ceea ce este necesar. Ea duce [pe cel ce o practică- n.n.] la ceea ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul” (1 Cor. 2,9). 
Când inima va fi curăţită de către Dumnezeu, atunci Domnul va trăi acolo şi va lucra acolo. Iar în Domnul este şi harul, şi darurile. Aici totul şi toate prisosesc. Astfel, Domnul, dându-se pe Sine omului, îi dăruieşte toate cele ce-I aparţin Lui. Domnul îi dăruieşte omului renaşterea virtuţilor, întărindu-i-le în inimă. Iată, acest lucru este minunat şi trebuie să-1 uimească pe cel ce se roagă şi nu alte fapte sau lucrări prin care el ar putea fi robit. Până la dobândirea curăţiei, chiar dacă se întâmplă vreo acţiune a harului, această acţiune are menirea de a trezi din somnul păcatului. Numai după aceea va începe să lucreze şi harul poruncitor. Harul ce se retrage, are ca scop de a învăţa şi a conduce mintea omului în lucrarea mântuirii; acesta îl învaţă pe om, îl desăvârşeşte în lucrarea rugăciunii cu o deosebită atenţie, îl mai învaţă smerita lăsare în voia lui Dumnezeu, în încercările luptei pentru dobândirea virtuţilor, precum şi cunoaşterea propriei nimicnicii şi a stării de păcat. Toţi acei care se considerau pe sine vrednici de darurile pline de har, aceia care erau în aşteptarea onorurilor, vedeniilor şi minunilor, au nimerit în plasa vrăjmaşului. Dar cei ce mergeau cu o conştientizare sinceră a păcatelor, a slăbiciunilor, a propriei nimicnicii şi nevrednicii, nădăjduind doar în Dumnezeu, care din dragoste 

RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ DE SINE 
MIŞCATOARE 

După toate cele trăite pe calea pocăinţei, după lungi zile de mare tânguire şi mare tristeţe, omul ajunge într-un total devotament faţă de voia lui Dumnezeu. Acum mintea împreună cu rugăciunea este coborâtă de către Dumnezeu în inimă, pentru lucrarea rugăciunii minţii din inimă de sine mişcătoare. Din această clipă omul se apropie de adevărata cunoaştere şi împlinire totală a voii lui Dumnezeu, intră în viaţa duhovnicească cea adevărată, iar mintea lui capătă o întreagă înţelepciune, pătrunzând astfel, deşi nu întru totul, în unul din locaşurile minţii despre care este spus, „în casa Tatălui Meu, multe lăcaşuri sunt”. 
Mintea coborând în inimă nu stă degeaba, ci împreună cu inima începe să lucreze rugăciunea, dar nu cu ajutorul cuvântului şi nu cu gândul, ci cu însuşi simţământul inimii, care nu încetează şi nu se opreşte nici în timpul somnului, nici în oricare altă vreme, deoarece acest simţ este întru totul neîncetat. Şi astfel omul se roagă Domnului neîncetat, cu toată fiinţa naturii sale, a minţii şi a inimii sale, încredinţându-I-se Lui şi aruncându-se pe sine cu totul în faţa Sa, cu mulţumire din inimă. Acum toate virtuţile au intrat în inimă dimpreună cu rugăciunea. Între acestea este şi simţământul mulţumirii celei din inimă. Acum începe cu adevărat o viaţă duhovnicească şi virtuoasă, când virtuţile lucrează nu în aparenţă, ci din toată inima şi în inima însăşi. Mintea care a intrat odată în inimă nu mai iese afară, ci doar dacă va dori de bunăvoie să apeleze la cele din afară. Aflându-se înăuntru, chiar dacă se va confrunta cu cele exterioare, în caz de necesitate, (acolo unde este nevoie), ea o face doar superficial, fără participarea întregii inimi. Mintea săvârşind coborârea în inimă, în simţurile duhovniceşti ale ei, vorbeşte neîncetat cu Domnul şi cu sufletul, apropiinduse de ea (adică de inimă), şi pe ea apropiindu-şi-o de sine. Aceasta este lucrarea de rugăciune a omului care petrece o viaţă cu adevărat duhovnicească şi curată. 
Prin acţiunea rugăciunii revin la viaţă şi virtuţile, care cresc prinzând putere şi desăvârşindu-se, după cum este spus „Merge-vor din putere în putere” (Ps. 83,8), căci odată cu una încep să crească şi celelalte. Creşterea în mare măsură a unei virtuţi atrage după sine şi creşterea, în aceeaşi măsură, şi a celorlalte, deoarece virtuţile au aceeaşi natură şi alcătuiesc sufletul. Virtuţile nu pot exista în lipsa uneia dintre ele, după cum nu poate exista nici o virtute fără celelalte, pentru că ele se găsesc în inimă şi se numesc adevărate, iar Adevărul este unic şi nedespărţit. Prima din adevăratele virtuţi, după coborârea minţii în inimă, este virtutea smereniei. Adevărata smerenie nu este altceva decât adevărata cunoaştere de sine, care te aduce la smerita cugetare. În asemenea caz omul îşi recunoaşte în totalitate „eul” său mândru şi neînsemnat, creat din nimic din pronia lui Dumnezeu. Şi acum cunoscându-se pe sine şi reîntorcându-se către nimicnicia sa, înţelege că propria lui natură este praf, iar duhul vieţii, pe care i L-a suflat Domnul, adică sufletul lui, este suflare Dumnezeiască. Tot ce este mai preţios în el este de la Domnul, el fiind pulberea pământului. 
Când deja Însuşi Domnul îl conduce în toate pe om, îi oferă acestuia posibilitatea să se vadă pe sine ca pe cel mai de nimic din toate câte există. Atunci, nedespărţit de cunoaşterea de sine se dă omului cunoaşterea de Dumnezeu, care se numeşte la Sfinţii Părinţi: „vederea” adevărului. Vederea adevărului, adică vederea înţeleaptă a lui Dumnezeu este, în esenţă, vederea Domnului cu adevăraţii ochi duhovniceşti. Domnul se dă pe Sine spre a fi cunoscut şi a fi gustat, aici se află căutata esenţă a vieţii omeneşti. Acesta este un mare dar şi o răsplată care nu se poate compara cu nimic. Acesta este un lucru ce se poate contempla şi din care se poate împărtăşi cel care are o atenţie cu adevărat duhovnicească. Iată de ce toate acestea nu ne pot fi date în perioada lucrătoare, când omul petrece în starea omului cel vechi, căci unde sunt darurile, acolo este şi Însuşi Dătătorul de daruri, Dumnezeu. Căruia Domnul i-a dat adevărata virtute, aceluia I se dă pe Sine Însuşi, deoarece adevărata virtute este virtutea cea dumnezeiască. De aceea omul, predându-se în totalitate voii lui Dumnezeu şi primind de la E1 tot ceea ce a căutat, adică vederea adevărului, începe sa trăiască după Dumnezeu ducând o viaţă cu adevărat duhovnicească, care se numeşte „Viaţa după Dumnezeu”. Şi aceasta este veşnică. Până acum omul a trăit după înţelepciunea trupească. E1 putea fi numit şi cunoscut în societate ca om duhovnicesc dar aceasta era o greşeală. 
După însăşi natura sa, omul sufletesc se deosebeşte de cel duhovnicesc, precum ne învaţă Sfântu1 Apostol Pavel (1Cor.2,14-15). Strict spus, viaţa duhovnicească în om începe numai după dobândirea Duhului Sfânt, care dă duhului omenesc viaţa veşnică. 

RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ CURATĂ 

Mai sus, s-a menţionat că după o deplină lăsare în voia lui Dumnezeu, prima fază a adevăratei rugăciuni duhovniceşti este numită a minţii din inimă de sine mişcătoare. Despre ea s-a vorbit deja. Chiar dacă mai puţin, dar destul de suficient. După aceasta vine o fază mai desăvârşită, a rugăciunii curate sau neîmprăştiate. Această rugăciune a minţii din inimă se săvârşeşte cu mintea şi cu inima care s-au curăţit în întregime de întuneric şi de patimi. Inima, fiind despătimită, se roagă curat, şi dintr-o astfel de inimă nu mai ies cugete. De curăţie este nedespărţită neîmprăştierea, adică când mintea nu mai emană cugete şi dorinţe păcătoase. 
O astfel de rugăciune este cu adevărat contemplativă, şi acum omul trăieşte cu adevărat o viaţă duhovnicească curată şi contemplativă. Astfel trăind, omul se roagă în adevăr prin Duhul Sfânt. Virtuţile, care ţin de întreaga înţelepciune sunt crescute de Domnul din ce în ce mai mult, pe trepte tot mai înalte. Dumnezeu face bine omului în măsura în care mintea lui poate primi acest bine, iar sufletul poate să simtă harul trimis. Dumnezeu Se dă întreg pe Sine omului, iar omul, topindu-se de bunăvoinţă şi de dragostea Lui către el, strigă către Domnul: „Potoleşte, Părinte Sfinte, valurile harului tău, deoarece mă topesc ca ceara”. 
În cazul unei vieţi contemplative, prin rugăciunea curată omului îi devine accesibilă mai înainte vederea următoarelor faze ale desăvârşirii, care pot fi căpătate pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, după intrarea în rugăciunea văzătoare. Mintea, în cazul unei vieţuiri contemplative, se ridică de la desăvârşire la desăvârşire, toate virtuţile cresc în plinătatea lor, luminându-se din bunătăţile dumnezeieşti şi hrănindu-se cu hrana duhovnicească a Duhului dumnezeiesc, de la trapeza Tatălui Ceresc. Astfel, omul se sălăşluieşte cu mintea în lăcaşurile cerului, trecând prin diferite trepte ale adevăratei vederi, vizitând unul după altul locaşurile din ce în ce mai luminoase ale Tatălui Ceresc. Omul în stare de contemplaţie este stravofor [adică purtător de cruce- n.n.], după pilda lui Hristos, şi împlinind întru toate voia Tatălui său Ceresc. Este imposibil să-ţi duci crucea neavând necazuri, deoarece la fel a fost şi cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu după fire, Care întreaga viaţă pământească şi-a petrecut-o în necazuri. Aceste necazuri cuprind în viaţa contemplativă întreg omul duhovnicesc însă ele nu sunt ca cele pe care le are omul lucrător. Aceste necazuri sunt duhovniceşti. Orice apropiere de cele înalte este însoţită de greutăţi, şi cel ce contemplă este supus necazurilor, indiferent de faptul că s-a eliberat de patimi. Iar necazurile sunt atât de mari, încât poate să le îndure doar acel care este condus de dragostea firească faţă de Tatăl Ceresc. Pe un asemenea om nou, din nemărginita dragoste faţă de el, Tatăl Ceresc îl ridică tot mai sus şi îi descoperă cunoştinţe tainice despre om şi despre Sine Însuşi, cunoştinţe care sunt de necuprins. În viaţa contemplativă, somnul fuge de la om, trupul uită de mâncare şi mintea e umplută de plinătatea descoperirilor. Toate acestea pot fi accesibile doar, desigur, celor ce sunt tari duhovniceşte. Dragostea faţă de . Dumnezeu şi faţă de aproapele vine într-o măsură imposibil de a fi oprită, iar mintea arde cuprinsă fiind de văpaia dragostei. 

RUGĂCIUNEA VĂZĂTOARE 

Tot ce a fost scris aici, despre mintea cea cu adevărat duhovnicească, începând cu deplina lăsare în voia lui Dumnezeu şi terminând cu rugăciunea văzătoare, poate fi corect înţeles doar atunci când însuşi omul va ajunge în starea duhovnicească de întreagă înţelepciune a minţii şi a sufletului. Altfel, toate tentativele de a înţelege cu ajutorul lecturării esenţa fenomenelor duhovniceşti, vor duce la falsa cunoaştere, deoarece mintea care cugetă trupeşte nu are posibilitatea să perceapă ceea ce este arătat de la Duhul lui Dumnezeu, pentru că ceea ce este cu adevărat duhovnicesc este o taină. De aceea puţine se pot spune despre rugăciunea văzătoare, deoarece păşim pe acel tărâm unde trebuie „să tacă tot trupul omenesc”. Iar acel care este ridicat de Domnul în aceste lăcaşuri, devine el însuşi un văzător tainic. 

Contemplarea premerge adevăratei vederi a raţiunii. Rugăciunea curată contemplativă anticipează, prin sine, cea mai înaltă treaptă a tuturor virtuţilor, şi anume rugăciunea văzătoare. Această virtute mai este numită şi fecioria duhului. În rugăciunea văzătoare, mintea îl vede nemijlocit pe Dumnezeu, cunoaşte tainele iconomiei Sale, începând cu sfatul dumnezeiesc privind creaţia omului şi terminând cu a doua venire a lui Hristos şi Înfricoşata Judecată, şi se îndreaptă spre înţelegerea marilor taine dumnezeieşti. Cele mai vrednice minţi contemplative sunt sălăşluite de către Tatăl în cele mai înalte lăcaşuri cereşti, în lăcaşurile fecioriei duhovniceşti, deoarece e nevoie ca măcar în unii să lucreze cu toată plinătatea toate puterile fiinţei omeneşti. În unii ca aceştia întreaga înţelepciune duhovnicească trece în feciorie duhovnicească, iar viaţa contemplativă şi rugăciunea curată trec în rugăciunea văzătoare. Acestea le rânduieşte Însuşi Domnul Atotţiitorul, hrănindu-1 cu cereştile taine. Pe un asemenea om ceresc, care trăieşte duhovniceşte însă cu trupul rătăceşte pe pământ, Dumnezeu îl introduce în rugăciunea văzătoare, în vederea celor mai ascunse taine dumnezeieşti, şi aceasta poate fi o maximă luminare a minţii şi a sufletului. În fecioria duhului are loc atât dobândirea tuturor desăvârşirilor posibile şi o posibilă apropiere faţă de Dumnezeu, cât şi urcarea în cetatea apocaliptică „Ierusalimului celui nou care se pogoară din Cer de la Dumnezeul Meu” (Apoc. 3,12). Sunt rari cei pe care Domnul îi ridică în această stare de adevărată feciorie a duhului. De aici, omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu inima sa, în care răsună cuvântul cântat de Biserică cu putere: „Luminează-se întru unimea Treimii cu sfinţenie de taină”. 
În sufletul curăţit în măsura în care aceasta este posibil, după spusele Sfântului Macarie cel Mare, „Însuşi Duhul petrece”, şi acesta este mult iubit de Dumnezeu. Şi se bucură Domnul, cu bucuria Duhului, de un asemenea suflet, care este mireasa Lui. Sfinţii Părinţi aseamănă astfel de suflete cu soarele, deoarece ele vieţuiesc având raţiune dumnezeiască, primind lumină de la Lumina cea pururea fiitoare. Adevărata viaţă duhovnicească începe odată cu primirea de către om a înfierii lui Dumnezeu, după har. Şi deoarece omul a devenit fiu şi moştenitor duhovnicesc, el este, asemenea lui Hristos, moştenitor al Tatălui Ceresc, Care îi dăruieşte fiului Său după dar mintea lui Hristos, ca astfel cel înfiat să trăiască în slava lui Dumnezeu. 


,,CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE ''
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc 
Manualul isihiei 
Tipărită cu binecuvântarea 
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, 
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu