Cea mai pretioasa VIRTUTE a omului- TACEREA

PUNE LACAT GURII SI GANDURILOR


   Grasi, uriti, strimbi, lipsiti de smerenie, avari dupa bani, mincinosi , slabi , lenesi , infumurati , batrani , nerecunoscatori si altele ca acestea.
 Acest fel de a vedea  lumea  (aproapele tau ),se numeste JUDECARE si este un pacat pentru care 
SE PIERDE MANTUIREA.

 Sfintul Dorothei al Gazei a fost intrebat cum este sa vezi un om beat si sa nu-l judeci. Sfintul a raspuns: daca vei zice „acesta s-a imbatat”, nu judeci, ci faci o constatare, dar daca zici: „asta e betiv”, cazi in judecata, caci fapta lui de a se imbata acum o raspandesti asupra intregii sale vieti si-l identifici cu ea.

  
Cel ce grăiește de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de rău Legea (pe Dumnezeu) și judecă Legea; iar dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător al ei . 
Nimeni, dar absolut nimeni ,in afara de Dumnezeu, 
n-are voie sa judece pe aproapele sau !
Este mai bine de a-ti taia limba si a o arunca in foc, decat sa judeci si sa clevetesti pe altii. 
Caci dintr-o vorba urata poti sa destrami o familie, sa nenorocesti o viata de om printr-un sfat dat aiurea, atunci cand esti furios , ingamfat sau mandru. 
Clevetitorul si barfitorul sunt slugile celui rau. 
Rugati-va pentru ei, si o sa le  aprindeti carbuni incinsi deasupra capului celui ce va cleveteste si va uraste. Adica o sa-i aprindeti carbuni de  asupra capului celui rau, duhului rau ce il impinge pe pacatos a face rau.

 Spre osteneala asta să vă însuflețiți cu gândul drept că nimic nu Îl jignește pe Domnul, pe Care Îl iubiți, ca acest păcat, FIINDCA RAPITI STAPANIREA LUI și prin nimic nu vă supuneți atât de mult primejdiei de a fi osândit ca prin aceasta, fiindcă judecându-i pe alții ATRAGETI SI ASUPRA DUMNEAVOASTRA O JUDECATA ASPRA . 

  Cel ce a judecat pe fratele in locul lui Dumnezeu se cheama ca fratele a fost achitat iar de ce a fost acuzat ii revine lui osanditorului.

 Nu este mai mare semn al smereniei decit a nu-l judeca pe celalalt in caderea sa.

Pe cel ce a cazut in pacat trebuie sa-l mangaiem cu vorba blanda, blajina, fara ton raspicat. 

Si mai presus de toate, sa-i fim noi un model de a fi, de a trai crestineste.
 Caci daca vom osandi, cu ce vom mai fi buni, daca ne vom asemana cu diavolul ?
 Caci doar numai el,uratul  umbla cu jalba la Domnul. 

Sa ne asemanam intru toate Domnului.

Slava lui Dumnezeu pentru toate !

sursa  http://www.atitudini.com

Monahul Damian Guţea – despre cea mai grea si teribila patima 

Mandria sau ,,Samanta satanei,, din inima omului

Mândria omoară cei mai mulţi oameni! Orice cădere a omului este numai din mândrie! 

Din pricina încrederii în sine, omul este lăsat să cadă în necredinţă, în desfrânare şi în deznădejde. 

Cu cât se mândreşte omul, cu atât cade mai repede şi mai de sus!
Otrava ascunsa in om . Se intampla ca oameni rai sa-i dea cuiva otra­va inaltarii de sine: asa ne-a varsat in fire otra­va aducatoare de moarte a pacatului vrajmasul nostru, sarpele cel vechi. Daca se intampla sa se otraveasca, omul, chiar daca inainte era sanatos, ajunge in mare suferinta: si firea noastra era cu­rata, neprihanita, sfanta, buna, dar cand otrava vicleanului sarpe a patruns in ea, a cazut in boa­la si nenorocire nevindecata. 

Aflandu-se in om, otrava ii imbolnaveste tot trupul: si otrava cea aducatoare de moarte a sarpelui ne-a imbolnavit toate puterile sufletesti si trupesti.
De aici iau nastere nu numai mandria, ci si se­meata cugetare, dispretuirea aproapelui, osandi­rea, clevetirea, grairea de rau, ocarile, razbuna­rea cu fapta si cu cuvantul, dorirea si cautarea cinstirilor, slavei omenesti si laudelor.
De aici iau nastere amagirea, viclenia, sirete­nia, minciuna si fatarnicia.
De aici iau nastere faptele si cuvintele de ru­sine.
De aici iau nastere mancatul si bautul peste masura si grija ospetelor. Asa se face ca oamenii nascocesc schimbari in imbracaminte, in zidirea si impodobirea caselor, precum si celelalte desertaciuni.
Toate acestea si cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupeasca si de la otrava aducatoare de moarte a sarpelui, care este semanata in ini­ma omeneasca. Otrava dinauntrul omului il chinuie pe aces­ta, si cu timpul ii face suferinta de neindurat: si otrava sarpelui, care este ascunsa in suflet, chinu­ie foarte sufletul si ii pricinuieste felurite dureri.

Uita-te ce face in om mandria! 

Cum il chinu­ie! Cate mijloace nascoceste pentru a dobandi cinste, slava si lauda in aceasta lume, si, odata ce le-a dobandit, cu cata osteneala si grija isi pa­zeste aceasta comoara!  Cat de nemultumita este atunci cand cineva o dispretuieste! Cat o doare atunci, cat se tulbura, cum carteste si se indarjes­te cand e lipsita de cinstiri, incat multi chiar isi pun capat zilelor!

 Mandria este o boala sufleteasca de temut, ca­re se vindeca foare greu.  Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.

Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; es­te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar toc­mai cel mandru are deosebita nevoie de Dumne­zeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.

Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo­trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare.

Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa. Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii, prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:
„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rau­tate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se su­puna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”  Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune­care! 

Cu cei mandri asa se si intampla de obicei.

 Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.

Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pa­catele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica.
Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara­rea si ocrotirea dumnezeiasca. Ei sufera infran­gere in toate caile lor. Traind cu trupul, sunt deja morti cu sufletul si inca din timpul vietii traiesc muncile gheenei: singuratatea, lancezeala moho­rata, tristetea, rautatea, ura, sterpiciunea, intune­carea si deznadejdea.

Simptomele si dezvoltarea bolii

 Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.
Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.
Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. 

Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. 

De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando­rii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau.Izbaveste-ne, Doamne, de asta!

Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de ace­ea ajunge cateodata la deznadejde, hula, insela­re, iar uneori si la sinucidere.In stadiul de inceput, mandria este greu de re­cunoscut. Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine. Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hoho­teste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu“, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. 

In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.
Daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in­dreapta, atunci  boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.

In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el ince­pe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familii­le altora.
In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, etc. Uneori, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni­meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu unii. 

Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufle­tul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon­streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… 

Tot ce are, inclu­siv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al­tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata.

 El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. 

Se ingamfa cu „intelep­ciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi ince­teaza de tot sa se mai roage. 

Starea lui sufleteas­ca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.

****

-L-au întrebat părinţii: Ce păcat ucide cele mai multe suflete şi le aruncă în pierzare? Necredinţa sau desfrânarea?

– Nu, părinţilor. Este mândria! 

Mândria omoară cei mai mulţi oameni! Orice cădere a omului este numai din mândrie!

 Din pricina încrederii în sine, omul este lăsat să cadă în necredinţă, în desfrânare şi în deznădejde. 

Cu cât se mândreşte omul, cu atât cade mai repede şi mai de sus! 

Să ne ferească Dumnezeu de patima mândriei, că-i mai grea decât toate!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 728-729)

Milostenia sufleteasca cea mai mare !

Pomeniti cat mai multe nume cu putinta, 

cat mai des ! 

Cu cât mai multe nume pomeneşti, cu atât este mai mare răsplata pe care o primeşti. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl uneşti pe om cu Dumnezeu.

Ai profesori, vecini, colegi sau pur si simplu oameni care cer ajutorul pe facebook ? Pomeneste-i la Sfantul Maslu. Pe cei pe care ii cunosti destul de binisor, care au duhovnic si se impartasesc, pomeneste-i si la Sfanta Liturghie.  Iar pe cei care au fost la biserica o viata intreaga, pune-i la adormiti la Sfanta Liturghie.


O rugaciune mica si pentru cei ce sunt in necazuri, boli si suferinte iti va aduce mila si indurarea Domnului. Deci, la sfarsitul Acatistului, pomeneste-i pe copiii sarmani si flamanzi, ca Domnul sa-i aiba in grija Sa.

.

foto: Silviu Cluci

Pentru care pricină oare s-a sfinţit părintele Nicolae Planas? 

Pentru că pomenea foarte multe pomelnice. 
Şi eu atunci când mi-am amintit nişte nume, le-am lipit pe peretele de la Proscomidie, căci acolo îmi erau la îndemână.
 După o vreme am visat că au venit la mine nişte bătrâni de demult, îmbrăcaţi cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: „Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar stareţul tău nu ne pomeneşte”.

– Părinte, îi spun stareţului, de ce nu pomeneşti acele nume de la Proscomidie?

– Pentru că nu pot să le descifrez, îmi răspunse acela.

– Părinte, uite ce am visat. Apoi i-am povestit visul. Şi de atunci m-am hotărât să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât mai multe nume pomeneşti, cu atât este mai mare răsplata pe care o primeşti. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl uneşti pe om cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta poţi să-l faci.

***

Eu am absolvit numai gimnaziul, nu am mers mai departe. Dar i-am scris în pomelnic pe toţi colegii mei, pe toţi învăţătorii şi profesorii mei, începând de la clasa întâi a şcolii primare până la ultima clasă a gimnaziului. Şi dacă ai şti câtă bucurie primesc atunci când îi pomenesc. Şi aceasta pentru că îi pomenesc pe aceia care m-au făcut să devin un om bun. Acum fiindcă am un an de când nu mai merg la Liturghie, pentru că nu aud, mă străduiesc să-mi amintesc acele nume ca să le pomenesc, ştiind că sufletele acelora dobândesc mult folos duhovnicesc. De aceea, fiul meu, dacă vrei să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomeneşti cât mai multe nume.

Sunt suflete ce se chinuie groaznic in iad, mai ales cele ce au pierit nespovedite...
Daca cunoasteti asemenea  cazuri, sau aveti prieteni, cunostinte ce au uitat de Dumnezeu, rugati-i sa va scrie  numele rudelor lor , fie ca au trecut in lumea cea de dincolo, fie ca au nevoie de mila si indurarea Domnului in aceasta viata.

Mare pomana savarsiti in fata lui Iisus Hristos !

Pomeniti cat mai multe nume ! Este cea mai mare milostenie sufleteasca ! Sa nu uiti acest lucru toata viata ta !

(Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 242, 244)

Pilda Talantilor

   "Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecand departe, si-a chemat slugile si le-a dat pe mana avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, iar altuia unul, fiecaruia dupa puterea lui, si a plecat. Indata mergand, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a castigat alti cinci talanti. De asemenea, si cel cu doi a castigat alti doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sapat o groapa in pamant si a ascuns argintul stapanului sau. Dupa multa vreme a venit si stapanul acelor slugi si a facut socoteala cu ele. Si, apropiindu-se cel care luase cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicand: Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iata alti cinci talanti am castigat cu ei. Zis-a lui stapanul: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau. Apropiindu-se si cel cu doi talanti, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat, iata alti doi talanti am castigat cu ei. Zis-a lui stapanul: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau. Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat si, temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata, ai ce este al tau. Si raspunzand, stapanul sau i-a zis: Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? 
 Luati, deci, de la el talantul si dati-l celui care are zece talanti. 
Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua.
 Iar pe sluga netrebnica aruncati-o in intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Acestea zicand, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, sa auda!“ (Matei 25, 14-30)

 Evanghelia Duminicii a 16-a dupa Rusalii este una care indeamna pe oameni sa faca milostenie, mai ales pe cei bogati.

 Pilda talantilor are foarte multe intelesuri duhovnicesti si se refera nu numai la viata duhovniceasca, ci si la viata umana in general, la bucuria de a fi roditor, de a dezvolta sau de a cultiva talentul ori diferitele calitati si a le pune in slujba semenilor. In mod deosebit remarcam ca Dumnezeu diferentiaza darurile, nu daruieste tuturor oamenilor acelasi numar de talanti: unora le daruieste mai putini, iar altora le daruieste mai multi, ceea ce inseamna ca Dumnezeu cunoaste puterea fiecaruia dintre oameni de a inmulti talantii si, in acelasi timp, doreste ca oamenii sa conlucreze si sa ajute din proprie initiativa pe cei care au nevoie de ajutorul lor.

 Cu alte cuvinte, in viata oamenilor darurile sunt impartite si diversificate. De pilda, nu toti oamenii au aceeasi inclinatie pentru aceeasi meserie. Daca toti ar avea inclinatia de a fi brutari si nu ar mai exista oameni cu inclinatia de a fi pantofari, atunci inseamna ca nu s-ar mai putea ajuta oamenii unii pe altii in mod complementar. Sau daca toti ar fi profesori, ori daca toti ar fi muncitori in agricultura, nu ar mai fi specialisti in alte domenii. Deci, complementaritatea darurilor este o baza solida pentru organizarea cooperarii si a solidaritatii intre oameni, dar si pentru a fi apreciata bogatia talentelor deosebite, daruite oamenilor de Dumnezeu - Daruitorul.

 Darurile impartite in mod diferit ca numar, fel si intensitate sunt purtatoare de bucurie, dar si purtatoare de responsabilitate: de bucurie, daca au fost inmultite darurile primite de om prin nasterea sa dupa trup sau prin nasterea sa dupa Duhul, adica la Botez. Darurile sau harismele sunt purtatoare de responsabilitate, deoarece aceste daruri sunt primite, nu hotarate de vointa proprie a persoanei umane care le are.Ele sunt oferite de Dumnezeu pentru a fi cultivate si inmultite in favoarea celor multi, a comunitatii umane. Cei ce nu inmultesc darurile primite de la Dumnezeu vor pierde lumina comuniunii cu El: "Iar pe sluga netrebnica aruncati-o in intunericul cel mai din afara“ (Matei 25, 30).

 Remarcam in mod deosebit in Evanghelia de astazi ca cei care au inmultit talantii i-au inmultit proportional cu ceea ce au primit: cel care a primit cinci talanti i-a inmultit si a dobandit zece talanti, adica a dublat numarul lor; cel care a primit doi talanti a dublat numarul lor si a ajuns la patru talanti, iar cel care a primit unul, fiind "sluga vicleana si lenesa“ (Matei 25, 26), a ingropat talantul; nu l-a cheltuit, dar nici nu l-a inmultit. Mai vedem ca Stapanul sau Domnul talantilor daruieste aceeasi rasplata celui care a obtinut zece talanti din cinci talanti si celui care a obtinut patru talanti din doi talanti: "Sluga buna si credincioasa, peste putine (daruri) ai fost credincioasa, peste multe te voi pune!“(Matei 25, 21), adica, deoarece ai inmultit darurile primite pe pamant, iti voi da mai multe daruri in ceruri. De aceea, ii spune: "Intra in bucuria domnului tau!“ (Matei 25, 23). Aceasta inseamna: intra in bucuria Domnului Cel ce daruieste calitati oamenilor pentru ca ele sa fie cultivate si inmultite, spre binele comunitatii.

 Vedem, asadar, deodata, principiul proportionalitatii in cultivarea darurilor primite si principiul plinatatii in retributia pentru osteneala. Prin urmare, ajunge la bucuria deplinatatii rodirii atat cel care a primit mai putin, cat si cel care a primit mai mult, intrucatcel care a primit mai mult are datoria sa ofere mai mult. Deci, responsabilitatea omului creste in raport cu darurile primite. De aceea, nu trebuie ca oamenii sa ii invidieze pe semenii lor care au daruri multe, pentru ca acestia au o raspundere mai mare decat cei care au daruri mai putine. In aceasta privinta, Hristos Domnul spune: "Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, si cui i s-a incredintat mult, mai mult i se va cere“ (Luca 12, 48).

 Deci, prima invatatura din Evanghelia de astazi este aceea a dreptatii lui Dumnezeu si a intelepciunii Lui, intrucat El nu cere omului ceea ce nu poate face, adica nu cere nimanui peste masura, ci El cere ca omul sa faca roditor dupa posibilitatile sale talantii sau calitatile pe care le-a primit. Prin urmare, bucuria Stapanului este aceeasi si pentru cel care din doi talanti a facut patru, si pentru cel care din cinci a facut zece. El se bucura de harnicia fiecaruia, daca harnicia lui este totala, adica fara umbra de lene si de viclenie.


Pe cel de-al treilea om, adica pe cel care nu a inmultit talantul, Stapanul nu l-a felicitat, nu i-a zis: "Intra in bucuria Stapanului tau!“ (Matei 25, 23), ci i-a spus: "Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii Mei la zarafi (schimbatorii de bani) si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda.“ (Matei 25, 26-27). Prin aceasta Mantuitorul Hristos vrea sa ne arate caDumnezeu nu este multumit daca omul tine doar pentru sine calitatile pe care le are, ci trebuie sa le puna in slujba semenilor sai. Aici, schimbatorii de bani sau zarafii nu trebuie intelesi in mod financiar sau bancar, ci in sens duhovnicesc, ca fiind toti oamenii carora li se face binele, adica sunt ajutati de semenii lor talentati sau priceputi, harnici si darnici.

 Cand un profesor talentat cultiva talentul sau cu multa osteneala ori cu multa daruire de sine si ii formeaza pe copii sau pe tineri intr-o anumita disciplina de studiu sau profesie, iar ei devin, la randul lor, oameni priceputi, profesionisti, specialisti, experti, atunci el se bucura de roadele muncii sale, de inmultirea talantilor. "Profesorul bun, care inmulteste talantul, nu moare cand este pus in mormant, ci cand moare ultimul sau ucenic“ - spunea marele profesor Teodor M. Popescu. Dar si ucenicul lui, daca formeaza alti ucenici buni, acestia continua bunatatea si priceperea profesorilor buni din generatie in generatie. Cand un medic bun trateaza multi pacienti si ii vindeca, el le prelungeste viata si aduce bucurie familiei, care simte ca binecuvantarea lui Dumnezeu a venit prin medicul priceput si bun. Astfel, bucuria cea mai mare este aceea de-a fi adus bucurie celor intristati si neajutorati.

 Deci, darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu se inmultesc prin daruirea de sine fata de semenii lor. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuind aceasta pilda a talantilor, a spus: "Ai vazut ca cel care a primit doi a facut patru talanti, cel care a primit cinci a inmultit si a obtinut zece, adica indoit. Iar acest indoit inseamna eu si semenul meu: eu inmultesc talantii numai cand ofer darul priceperii mele pentru semenii mei, pentru oamenii din jurul meu“. Aceasta inseamna "i-a inmultit indoit, i-a dublat“, adica nu i-a pastrat numai pentru sine, ci i-a pus in slujba aproapelui sau. De pilda, talentul si vocatia de a fi mama sau de a fi tata se arata prin daruirea jertfelnica de sine a parintilor in cresterea copiilor; nu doar in cresterea biologica, ci si in cresterea lor spirituala si culturala, in educatia data lor. Prin analogie, in viata duhovniceasca din manastiri, un parinte duhovnicesc care formeaza ucenici sau fii duhovnicesti ai credintei in Hristos inmulteste darul povatuirii si al rugaciunii pentru ei,darul cuvantului ziditor si pilda faptei bune pentru cei din jurul sau. De asemenea, un preot de parohie care inmulteste darul cuvantului ziditor de suflete si al pastoririi duhovnicesti pe calea mantuirii credinciosilor intra in bucuria comuniunii cu Dumnezeu impreuna cu pastoritii sai.

 In concluzie, retinem ca cea mai mare bucurie binecuvantata de Dumnezeu este inmultirea darurilor primite de la El. Iar aceasta inmultire a darurilor presupune smerenie si harnicie, nu mandrie si lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu si de aproapele. Daca talantii cuiva sunt inmultiti in folosul comunitatii umane, cel talentat aduce bucurie lui Dumnezeu si semenilor lui. Asadar, bucuria din Evanghelia de astazi este bucuria harniciei si a darniciei, bucuria rodirii prin daruirea de sine, bucuria celui care a facut mult bine altora, asemanandu-se astfel cu Dumnezeu Cel Multmilostiv. Numai aceasta bucurie a rodirii este bucuria deplina in viata unei persoane si a unei comunitati umane.

 Sa ne rugam Domnului Iisus Hristos sa ne daruiasca tuturor bucuria de a fi chemati si onorati de El cu aceste cuvinte: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine (daruri) ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra in bucuria domnului tau!“ (Matei 25, 21), spre slava lui Dumnezeu si spre a noastra mantuire.

Amin!


Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane