Parintele Sofronie Saharov - Cuvant despre viata in Hristos

Mîntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împu­ţi­nat adevărul de la fiii oamenilor! Deşertăciuni a grăit fiecare către aproa­pele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit (Psalmi 11, 1-2).

„Cercetează Sfîntă Scriptură - zice Sfîntul Simeon Noul Teolog - şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, în chip deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa în nevoinţe şi, comparînd învăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. 

Sfinţii Părinţi tind tot mai mult să recomande ca povăţuitor Sfînta Scriptură şi scrierile patristice. Sfîntul Nil Sorski, vorbind de părinţii ce au trăit înaintea lui, scrie: „Nu-i un lucru neînsemnat să-ţi găseşti un dascăl de nădejde, care să-ţi poată sluji de călăuză pentru această lucrare minunată.

 Poate fi numit de nădejde cel ale cărei fapte şi gînduri se potrivesc cu Sfînta Scriptură şi care au dobîndit dreapta măsură duhovnicească.

 Dar atunci, după cum zic Sfinţii Părinţi, este neînchipuit de greu să găseşti un adevărat povăţuitor care să te înveţe aceste lucruri. Dar acum, cînd numărul lor s-a împuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată sîrguinţa. În acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii Sfintei Scripturi, ascultînd de Domnul Însuşi, Care ne zice: Cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică (Ioan 5, 39). Căci toate cîte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră (Romani 15, 4).

Sfîntul Nil Sorski trăia în veacul al cinsprezecelea. El a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a închinat rugăciunii într-o adîncă singurătate. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să asculte cu cîtă umilinţă şi sfială vorbeşte Sfîntul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor. „Nimeni nu trebuie, din lipsă de grijă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea; în acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul lui Dumnezeu, pentru că altfel va încălca poruncile Lui. 

Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi cuvintele Sfinţilor Părinţi sînt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip în mare; cercetîndu-le fără osteneală, noi îi vom învăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai bine zis, nu sîntem noi cei ce învăţăm, căci nu sîntem vrednici de a face acest lucru, ci sînt Sfinţii Părinţi care-l fac, plecînd de la Sfînta Scriptură.”

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru îndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este cu totul mîntuitor, şi pentru dascăl şi pentru ucenic. El este arătarea unei sporiri duhovniceşti măsurate. El nu primeşte închipuirile, obrăznicia şi îndrăznelile nebuneşti în care cad cei ce caută să-i urmeze formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care l-au primit aceia. Ceea ce la Părinţi era arătarea unei prezenţe îmbelşugate a Sfîntului Duh, vădeşte la aceşti imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o adîncă neştiinţă, orbire, mîndrie şi încredere în ei înşişi.

Fraţi prea-iubiţi, să vestim cuvîntul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia, ferindu-ne de mîndria care-i atacă violent pe oamenii supuşi patimilor, atunci cînd aceştia îi învaţă pe fraţii lor. Gîndiţi-vă la aceasta: că vom da răspuns pentru orice cuvînt nefolositor ce ne iese din gură (Matei 12, 36). Va fi înfricoşător să dăm socoteală de cuvîntul lui Dumnezeu propovăduit cu mîndrie şi din slavă deşartă! Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mîndrie. Pe cei ce au zis: Cu limba noastră ne vom mări; căci buzele noastre la noi sînt; cine ne este Domn? (Psalmi 11, 3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de ameninţarea lui Dumnezeu! Să spunem un cuvînt ziditor cînd este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte învăţători, ci ca oameni care au ei înşişi nevoie să fie învăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de învăţătura dată de către Dumnezeu în cuvîntul său prea-sfînt. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin. (1 Petru 4, 10-11).

Cine lucrează în numele său propriu lucrează pentru propria sa faimă. El se dă pe sine şi pe cei ce îl ascultă ca jertfa a lui satan. Cine lucrează în numele Domnului lucrează pentru mărirea lui Dumnezeu; el cîştigă mîntuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mîntuitor al oamenilor. Să ne fie teamă a da unui începător învăţături negîndite, neîntemeiate pe cuvîntul lui Dumnezeu şi pe o înţelegere duhovnicească a acestui cuvînt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria neştiinţă decît să răspîndeşti o învăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de o mare nenorocire: a-l face pe un slujitor a lui Dumnezeu (un începător încrezător) slugă a oamenilor (1 Corinteni 7, 27), împingîndu-l să împlinească voia căzută a unui om, în locul voii prea-sfinte a lui Dumnezeu.

Legătura simplă dintre cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte este cu totul alta decît aceea dintre un bătrîn şi un ucenic care împlineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob în numele Domnului. Un simplu sfat nu trebuie să ducă la împlinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi ia nici o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa iniţiativă, ci la cererea insistentă a celuilalt. La fel, cel ce a primit un sfat nu-i legat de el; el are libertatea de a hotărî dacă urmează sau nu sfatul primit. Este limpede că sfătuirea, care corespunde în toate Sfintei Scripturi răspunde întrutotul nevoilor vremurilor noastre de cădere.

Să subliniem faptul că Părinţii opresc să dai sfaturi altora din proprie dorinţă, fără să-ţi fie cerut; a te apuca să dai sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate duhovnicească, ceea ce este probă vădită de orgoliu şi orbire.

Bibliografie: Sfântul Ignatie Brancianinov, Fărîmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1996